Atunci când Adam şi Eva au căzut în păcat ar fi putut să reacţioneze în trei moduri, pe care le voi menţiona în continuare. în cel mai fericit caz, puteau să se pocăiască. Acesta nu numai că era cel mai bun mod, dar şi cel mai just. Să se pocăiască imediat. Adică, dacă Adam şi Eva ar fi putut spune cu căinţă adevărată: „Iartă-ne, Doamne, că am greşit! Nu Te-am ascultat, am mers împotriva poruncii Tale şi împotriva iubirii Tale. Iartă-ne!", toate ar fi fost bune. Acesta ar fi fost modul just de reacţie.
Insă Adam a ales al doilea mod de a reacţiona. Nu putea, nu se cuvenea atunci să aleagă al treilea mod şi l-a ales pe-al doilea, care este oarecum mai bun decât ultimul. Anume: s-a simţit vinovat şi, îngrozit, a încercat să se justifice. De teamă s-a ascuns ca să nu-l găsească Dumnezeu şi a început să se justifice. Toate acestea arată că avea sentimentul de vinovăţie şi-l trăia din plin.
Ar fi putut să reacţioneze pe a treia cale -care, după cum am spus, este cea mai rea. O femeie mi-a scris o scrisoare; nu ştiu dacă este în toate minţile, sărmana. Printre altele, spunea: „Adam şi Eva au făcut bine că au plecat din rai. De ce era să stea în temniţa raiului?". Este a treia cale, spre care omenirea tinde acum. De-a lungul timpului au existat oameni care au luat faţă de Dumnezeu o asemenea atitudine, dar atunci, în rai fiind, Adam nu putea să ia atitudinea aceasta, aşa că a ales-o pe cea de-a doua.
Omul Adam trăia pentru prima oară păcatul şi era firesc să aibă sentimente de vinovăţie. Adam şi Eva ar fi putut spune: „Ce ne pasă nouă de Dumnezeu? Ce treabă avem noi cu Dumnezeu? Departe de Dumnezeu, să ne vedem de viaţa noastră!".
Cam asta face omenirea astăzi: fie nu dă nicio importanţă lui Dumnezeu şi oamenii îşi văd de-ale lor, fie îl acceptă pe Dumnezeu cam aşa: „E-n regulă, exişti şi Tu! Ceri ceva de la noi? Să venim la vreo slujbă, să-Ţi pomenim câteodată numele? O vom face cu plăcere!". De aici încolo nu mai ţin seama de Dumnezeu şi-şi trăiesc comod viaţa. Toată relaţia lor cu Dumnezeu se rezumă la a se aranja şi a se asigura pe ei, fără să aibă sentimente de regret şi de vinovăţie. Acest tip urât de relaţie îl înstrăinează complet de Dumnezeu şi nu mai există pocăinţă. Dacă omul ajunge într-o asemenea stare, cu greu se va pocăi. Atunci când simte frică, tulburare, regrete, sentimente de vinovăţie, pentru a-şi găsi liniştea, mai există posibilitatea să se pocăiască, este încă posibil să afle adevărul. Celuilalt nu-i mai pasă de nimic şi nici nu mai simte nimic.
Arhim. SlMEON KRAIOPOULOS
SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA; Editura Bizantina
Cumpara cartea "SUFLETUL MEU, TEMNIŢA MEA"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.