Vorbind despre cunoaşterea de sine, este imposibil să nu ne amintim că socraticul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” jalonează încă în mod esenţial drumul înţelepciunii. Socrate ne invită să ne cunoaștem ceea ce suntem cu adevărat noi înșine, adică nu corpurile noastre, ci sufletele noastre, și nu tot sufletul nostru, ci partea sa rațională. Gândirea socratică este într-adevăr o antropologie, având în centrul său cunoașterea omului (Despre natura omului). Cunoaşterea, după credință, este condiţionată de doi factori: Dumnezeu şi omul. Dumnezeu există; iar de existenţa omului se poate îndoi cineva? Cunoaşterea este posibilă prin existenţa neîndoielnică a acestor doi factori: Dumnezeu şi omul creat de Dumnezeu. Nici lumea nu ne-o putem imagina fără Creator, fără Dumnezeu, autorul ei. Dumnezeu există; există şi omul creat de Dumnezeu; iar legătura lor indisolubilă se face prin cunoaştere.
Mare lucru este ca omul să se cunoască pe sine. Ce înseamnă aceasta? Adică să ne cunoaștem nimicnicia, slăbiciunile, neputințele și ne-iscusințele. De ce? Pentru că numai astfel ne vom da seama că noi nu suntem în stare sau nu suntem vrednici de slujba pe care o avem, de prietenii pe care îi avem, de darurile pe care le avem. Un om care aleargă toată viața după funcții, grade, titluri, ranguri nu se cunoaște pe sine și, mai mult, nu le va avea niciodată. Cel ce se cunoaşte pe sine nu ia aminte la greşelile şi păcatele altora, ci se uită la ale sale, căindu-se necontenit pentru ele; el cugetă la sine şi se mustră pe sine.
Ascunderea omului de poruncile lui Dumnezeu este vizibilă în actul de dominare a lumii asupra omului şi nu invers. Dominaţia pe care lumea o instituie îi conferă acesteia caracterul de fatalitate şi, totodată, asigură mediul favorabil pentru ca omul să se ascundă, să se mintă, să se prefacă a nu mai vedea şi a nu mai înţelege sensul vieţii, uitându-se pe sine în lanţurile înrobitoare ale lumii. Fiindcă „cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri”, aşa cum ne descoperă Sf. Isaac Sirul. De fapt, însăşi tensiunea lăuntrică pe drumul ieşirii din dependenţă nu se poate menţine în afara acestei cunoaşteri. Ieşirea din dependenţa patimilor presupune: „Să ieşim din lume [...], ne îndeamnă Cuviosul Isaia Pustnicul, ca să cunoaştem cele în care suntem”.
De aceea, cel puţin la început, schimbarea va avea, din punct de vedere ontologic, mai puţin caracterul unei orientări către, cât acela al unei înstrăinări de. Înstrăinare, distanţare, renunţare la ceea ce sunt; negare a fiinţei mele de fiecare zi în vederea regăsirii adevăratei asemănări. Însă această regăsire va constitui abia începutul. Pentru că ceea ce se va revela în urma renunţărilor succesive nu va fi noul om, ci tot cel al neputinţei, al dependenţei. „Fericit este omul care-şi cunoaşte slăbiciunea lui. (...) Dar nimeni nu-şi poate simţi slăbiciunea sa de nu va fi lăsat puţin să fie încercat prin cele ce aduc durere fie trupului, fie sufletului”, ne spune acelaşi Isaac Sirul. Dar o dată conştientizată această dependenţă pe calea suferinţei, o dată asumată în toată lipsa ei de nobleţe, se creează o deschidere pentru acceptarea darului. Pentru că a se cunoaşte cineva pe sine înseamnă a cunoaşte golul şi aşteptarea care-l mistuiesc, dragostea spre care tânjeşte cu toată puterea şi conştiinţa deplinei sale neînţelepciuni.
Cunoaşterea de sine înseamnă aflarea neputinţei proprii şi aşteptarea ajutorului lui Dumnezeu care se cere prin rugăciune şi smerenie; de asemenea, înseamnă cunoaşterea firelor nevăzute, dar foarte puternice, care ne leagă de lume, anulându-ne libertatea. O dată ce omul a conştientizat starea în care se află, stare căzută şi depărtată de voia Dumnezeului iubirii, el poate pune început pe calea crucii şi a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acelaşi timp, va cere cu insistenţă ajutor, pentru că îşi dă seama de slăbiciunea forţelor proprii. Omul nu vrea să înţeleagă că natura este modelul permanent pentru fiinţa umană. Omul doreşte să dezvolte o minte specială şi uneori chiar o minte diabolică, cu care încearcă chiar să creeze un dumnezeu după chipul și asemănarea lui. El uită cel mai simplu lucru - să privească şi să înţeleagă natura şi universul. Omul nu mai este pe Cale. Calea înseamnă să te înţelegi, să te cunoşti. Calea perfecţiunii este cunoaşterea, iar cheia succesului este măsura în toate lucrurile. Să măsori cu aceeași măsură cu care măsura Iisus toate lucrurile.
Ștefan Popa
Stefan Popa
-
Cunoasterea de sine
Publicat in : Cunoaste-te pe tine insuti sau despre virtute
-
Cunoasterea de sine in experienta mistica
Publicat in : Religie -
Cunoasterea de sine prin Duhul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.