Cuptorul smereniei

Cuptorul smereniei Mareste imaginea.

„Aurul se lămureşte în foc - zice înţeleptul Sirah - şi oamenii cei plăcuţi lui Dumnezeu, în cuptorul smereniei”. - Ca şi aurul brut, scos din pământ, omul se naşte cu o mulţime de „corpuri străine”. Patimile moştenite de la părinţi, înclinările rele trasate din moşi-strămoşi şi, pe deasupra, păcatele noastre proprii formează în sufletul nostru impurităţile, pământul, zgura, corpurile străine care trebuie înlăturate pentru ca aurul din noi, adică chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să iasă lămurit, curat şi strălucitor.
Ca să ne convingem că însuşi Dumnezeu este Acela care îi introduce pe aleşii Săi în cuptorul smereniei pentru a-i curăţi de aluatul omului vechi, vom transcrie o zguduitoare întâmplare istorisită în Pateric.

„Era un sihastru oarecare bătrân care de mulţi ani trăia în pustie. Acestuia i-a venit gând întru inima sa, socotindu-se pre sine cum că a săvârşit şi plinit toate bunătăţile şi poruncile lui Dumnezeu, şi a început cu mare osârdie a se ruga lui Dumnezeu, zicând: «Doamne, Dumnezeul meu, arată-mi mie de mi-a mai rămas ceva nesăvârşit din faptele bune, să le săvârşesc pe toate». Iar văzătorul de inimi Dumnezeu, vrând să-i smerească acest gând înalt, i-a descoperit lui în vedenie şi i-a grăit zicând: «Mergi la cutare mănăstire, la arhimandrit, şi ce îţi va zice ţie, aşa să faci». Iar el, deşteptându-se din somn, foarte s-a bucurat de acea vedenie dumnezeiască şi mulţumea lui Dumnezeu. Şi îndată a plecat să meargă la acel arhimandrit; şi apropiindu-se el de acea mănăstire, Dumnezeu i-a descoperit arhimandritului venirea lui, zicând: «Iată, cutare sihastru de la cutare pustie vine la tine ca să te întrebe să-i spui lui cuvânt pentru mântuirea sufletească. Deci, dacă va veni la tine, aşa să-i faci lui: să-i dai o prăjină în mână şi să-i încredinţezi porcii mănăstirii şi să-i porunceşti ca să-i păzească pre ei». Intre acestea, a sosit şi sihastrul la poarta mănăstirii şi a început a bate la poartă ca să-i deschidă lui. Şi auzind portarul, a mers şi i-a deschis lui şi a intrat înăuntru; şi mergând la arhimandrit s-au închinat unul altuia şi s-au sărutat după obicei şi au şezut. Şi după aceea l-a întrebat pe el arhimandritul, zicând: «De unde vii, avvo, şi pentru ce este osteneala venirii tale la noi? Ai venit până aicea, sau mai departe undeva mergi?». Răspuns-a sihastrul şi a zis: «Eu, cinstite părinte, sunt cutare sihastru de la cutare pustie şi, auzind şi înţelegând de folositoarea învăţătură a cuvintelor cuvioşiei tale, într-adins numai până aicea am venit la cuvioşia ta, ca să-mi spui şi mie vreun cuvânt de folos mântuirii sufletului, precum îţi va da ţie Domnul cuvânt». Zis-a lui arhimandritul: «Cu adevărat, avvo, din depărtat loc ai făcut osteneala până aicea la noi. Dumnezeu să te blagoslovească şi să-ţi plătească osteneala ta; iar dacă îţi voi spune ţie, precum mă pofteşti, cuvânt de folosul mântuirii sufletului, oare vei face după cuvântul ce-ţi voi zice ţie?»

Răspuns-a sihastrul şi a zis: «Iată, mă făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu că orice îmi vei zice, cu bucurie voi face, după cuvântul ce-mi vei spune; că pentru aceea mi-am ostenit bătrâneţile mele de am călătorit atâta loc depărtat şi am venit aicea la cuvioşia ta ca să fac după cuvântul ce-mi vei zice mie». Atunci, arhimandritul, sculându-se de pe scaunul său şi luând o prăjină pe care mai înainte de venirea sihastrului i-o gătise lui pentru acea treabă, a dat-o cu mâinile lui, zicând: «Iată, frate, acesta este cuvântul pe care voi să ţi-1 spun pentru mântuirea sufletului tău: Primeşte acest toiag în mâna ta şi mergi de paşte porcii acestei sfinte mănăstiri. Iată, ţi-am spus ce să faci. Mergi, dar, şi fa aşa precum ţi-am zis». Şi aceasta zicând, îndată a poruncit de a adus toţi porcii mănăstirii şi i-a dat în seama lui şi l-a trimis pe el la câmp ca să-i pască pe ei. Iar el, la aceasta n-a îndrăznit să răspundă nimic, ci supunându-se, a primit porcii în seama sa şi ieşind cu dânşii la câmp a început a-i paşte pe ei. Iar oamenii care îl ştiau pe el, pentru că era foarte vestit şi multora ştiut pentru viaţa lui cea îmbunătăţită, auzind unde este şi cum că paşte porcii la câmp, foarte s-au mirat toţi de aceasta şi, minunându-se, spuneau unul altuia, zicând: «Iată, sihastrul cel mare şi vestit de la cutare pustie a înnebunit şi şi-a ieşit din mintea sa şi a pribegit prin pustie de la locul şi chilia lui şi acum umblă de paşte porcii, la câmp». Acestea vorbindu-le oamenii unii cu alţii, de multe ori se întâmpla lui de auzea şi el aceste vorbe spuse pentru dânsul. Că mulţi, şi dintre cei ce nu ştiau, nici îl cunoşteau pre el, vorbeau şi spuneau despre dânsul, fiind el de faţă. Iar alţii ziceau şi spuneau unul altuia: «Sihastrul cel mare s-a îndrăcit şi umblă pe câmp împreună cu porcii».

Acestea el auzindu-le, răbda cu smerenie şi aşa, cu multă răbdare şi smerenie, trei ani a păscut porcii acelei mănăstiri. Iar după ce el a plinit trei ani, păscând porcii, văzând Dumnezeu răbdarea şi smerenia lui, a poruncit arhimandritului ca să-l cheme pe el şi să-l sloboadă, ca să meargă iarăşi la locul şi chilia lui. Iar arhimandritul, după descoperirea şi porunca lui Dumnezeu, i-a poruncit lui să dea porcii în seama altui om, pe care l-a trimis să-i pască, iar el să vie la mănăstire, zicând că-i este trebuincios; şi aşa, după porunca arhimandritului, dând porcii în seama lui şi l-a trimis pe câmp ca să-i pască, de atunci, el n-a mai venit pe la mănăstire, nici arhimandritul cu dânsul nu a mai vorbit, şi vara umbla cu porcii pe câmp de-i păştea, iar iama şedea cu ei de-i hrănea, afară de metohul sau odaia dobitoacelor, care era la o moşie departe de mănăstire. Iar dacă a venit la mănăstire şi a mers la arhimandrit, iar arhimandritul dacă l-a văzut pre el aşa de schimonosit şi faţa lui fiind schimbată şi stricată de vânturi şi arsura soarelui şi barba lui afumată de mult fum al odăii şi hainele lui feştelite şi rupte, atâta numai cât se ţineau de trupul lui, s-a umilit cu inima şi cu mare plângere a căzut la picioarele lui, zicând: «Iartă-mă, robule al lui Hristos, că te-am necăjit atâta vreme cu acea ascultare dosăditoare. Ci să ştii, frate, că nu de la mine ţi-am făcut ţie aceasta, ci după arătarea şi porunca lui Dumnezeu, în gândul tău, cândva, neluându-ţi seama. Pentru că mie, mai înainte, până încă nu veniseşi tu la mine, mi-a descoperit Dumnezeu şi mi-a spus de venirea ta la mine şi mi-a poruncit că dacă vei veni, îndată să-ţi dau porcii în seama ta şi să te trimit cu dânşii la câmp, ca să-i paşti pre ei; precum ţi-am şi tăcut. Iar acum, frate, văzând Dumnezeu răbdarea şi smerenia ta, S-a milostivit şi te-a iertat pre tine de acea greşeală şi păcat ce vei fi tăcut, pentru care te-a trimis la această ispită. Că acum mi-a poruncit mie Dumnezeu ca să-ţi iau porcii din seama ta şi să te slobod ca să mergi la locul şi chilia ta şi să-ţi păzeşti iarăşi rânduiala ta».

Atunci, a răspuns bătrânul cu multă umilinţă şi lacrimi şi a zis: «Adevărat, părinte, eu am greşit Domnului Dumnezeului meu, pentru care cu dreptate mi s-a făcut mie aceasta. Că eu, văzându-mă pe mine de atâţia ani trăind în pustie şi în toate zilele şi în toată vremea nevoindu-mă şi silindu-mă după puterea mea, ca să fac cele plăcute lui Dumnezeu şi să plinesc toate poruncile Lui, mi-a venit o părere în gândul meu, că eu acum am săvârşit toate faptele bune şi poruncile lui Dumnezeu. Şi am început cu mare osârdie a mă ruga lui Dumnezeu, ca să-mi arate mie, că de mi-a mai rămas cumva vreo faptă bună nesăvârşită, să o săvârşesc şi pe aceea. Aceasta eu rugându-mă, mi-a arătat Dumnezeu şi mi-a poruncit ca să viu aicea la cuvioşia ta şi cele ce-mi vei zice mie, aşa să fac. Şi aşa eu, cu mare bucurie, după porunca lui Dumnezeu, am plecat şi am venit la prea cuvioşia ta, negândind la o întâmplare ca aceasta».

Zis-a arhimandritul: «Adevărat, frate, mari şi neajunse de mintea omenească şi drepte sunt judecăţile lui Dumnezeu şi multă este purtarea Lui de grijă pentru noi: Iar noi, de nu ne vom sili să câştigăm smerenia, în zadar ne va fi toată osteneala şi faptele noastre care ne par nouă că sunt bune şi plăcute lui Dumnezeu şi nimic nu ne vor folosi nouă bunătăţile noastre, de nu ne vor fi acoperite cu smerenia. Căci mulţi, cu multe şi mari bunătăţi, neavând smerenia, au pierit, nu i-a folosit pre ei bunătăţile şi faptele lor cele bune, cu îngâmfare şi tară smerenie. Căci bunătăţile şi faptele cele bune, de nu vor avea smerenie, acestea înalţă pe om la mândrie şi-l pierd pre el, precum şi ţie, frate, ţi s-a întâmplat, pentru că n-ai avut smerenia cu care să-ţi acoperi bunătăţile taie, ca să nu le vază şi să le ştie vrăjmaşul. însă pe tine, frate, Dumnezeu te-a canonisit, te-a miluit şi te-a iertat. Şi acum, întoarce-te şi te du iarăşi la locul şi la chilia ta şi-ţi păzeşte orânduiala ta şi de acum, te păzeşte foarte şi te fereşte de părerea înaltă şi te sileşte cu toată osârdia ta, de îţi câştigă smerenia, ca să nu se răsufle, că fapta bună neacoperită cu smerenia, se răsuflă, se împute şi este urâtă lui Dumnezeu. Aşa fa, frate, şi mă iartă pentru necazul ce ţi-am făcut atâta vreme, şi mă pomeneşte şi pe mine, nevrednicul, întru sfintele tale rugăciuni cele către Dumnezeu». Şi i-a dat cele ce-i trebuiau lui şi aşa, închinându-se şi sărutân- du-se cu părinteasca sărutare, l-a blagoslovit şi l-a slobozit pre el - şi a plecat şi a mers iar în pustie, la chilia sa, şi şi-a găsit chilia lui curată şi măturată precum a lăsat-o, ca şi cum ar fi îngrijit-o cineva, neavând mucezeală sau putoare a pustie, ca şi în ziua în care a ieşit şi a plecat dintr-însa, de care lucru, foarte,
se minuna.

Intâmplarea de mai sus este un minunat exemplu pentru noi care de multe ori nu înţelegem ce înseamnă, în limbajul lui Kierkegaard, un adevăr existenţial. Pentru a-l învăţa pe fiul şi alesul Său ce este smerenia, Dumnezeu nu-l trimite la vreo şcoală filosofică sau teologică, nu-i pune înainte tratate savante sau conferinţe în care să se dezbată în termeni ştiinţifici problema smereniei, ci îi dă în mână o prăjină şi-l trimite să pască porcii timp de trei ani de zile.
Iată cum ne putem lămuri noi în cuptorul smereniei!

Când Domnul Iisus i S-a arătat Sfântului Eustaţiu Plachida între coarnele cerbului, i-a spus că îi va trimite multe necazuri şi dureri, până când va ajunge la „adâncul smereniei”. Şi după ce acest al doilea Iov a ars de viu în cuptorul smereniei timp de 15 ani, după ce şi-a pierdut soţia şi copiii, ajungând slugă la un boier, Dumnezeu din nou l-a ridicat la rangul său de mare comandant al oştilor lui Traian. Dar a ţinut să-l aducă la acest adânc al smereniei, pentru ca atât el cât şi familia lui, pe care a regăsit-o, să-L poată mărturisi pe Hristos înaintea păgânului împărat Adrian şi să moară cu toţii ca nişte adevăraţi mucenici, cu suflet smerit şi purificat de orice corpuri străine şi de orice impurităţi .

Când Domnul Iisus S-a arătat marelui Apostol Pavel, i-a zis lui Anania: „Acesta îmi este vas ales” şi „Eu îi voi arăta câte trebuie el să sufere pentru numele Meu”. Pentru ce? Pentru ca, după ce va îndura ca nimeni altul suferinţele enumerate la II Corinteni 11, 22-30, să recunoască printr-un adevăr existenţial că îngerul satanei are îngăduinţa să-l bată peste obraz şi că ghimpele are slobozenia să-i intre adânc în came, ca să nu se trufească, să recunoască, mulţumită acestui cuptor al smereniei, că e „cu mult mai mic decât toţi sfinţii”, că dintre cei păcătoşi el este cel dintâi, şi că nu e vrednic să se numească apostol.

In această imensă purificare a lumii de păcatele ei, Dumnezeu utilizează, ca şi în cazul Sfântului Apostol Pavel, pe „îngerul satanei”. Diavolul, care fără nici o îndoială este cu desăvârşire biruit atât în cer de către Tatăl, cât şi aici, pe pământ, de către Fiul; dar Dumnezeu îl mai menţine şi-l „cultivă” în vastul Său laborator pentru ca, prin ispitele lui potrivnice, lumea să se poată mântui.

Atât în viaţa unui om singuratic cât şi în viaţa omenirii întregi, Dumnezeu îngăduie ca satana să-şi slobozească toţi „ghimpii” săi dureroşi pentru ca noi să ajungem la adâncul smereniei, ca sihastrul din Pateric, ca Sf. Eustaţiu Plachida sau ca Sf. Apostol Pavel sau ca omenirea întreagă în vremea prigoanelor, a războaielor şi molimelor. S-ar părea că Dumnezeu, care a zăgăzuit puterile întunericului - vrăjmaşe, negative şi centrifugale -, mai ridică din când în când stăvilarele ca să năvălească peste om şi omenire puhoiul ispitelor care să dezrădăcineze pomii egoisme- lor de tot felul şi buruienile otrăvitoare ale patimilor.

Cuptorul smereniei şi puhoiul ispitelor, împreună cu binefacerile şi necesitatea lor, au fost remarcate nu numai de scriitorii bisericeşti, ci şi de literaţii laici. La Dostoievski, de pildă, un om asupra căruia năvăleşte puhoiul ispitelor cu scopul de a-i dezrădăcina egoismul, un om introdus în cuptorul smereniei cu scopul de a se purifica de corpurile străine ale patimilor, un om, în sfârşit, care suferă toate injuriile şi bătăile numai ca să poată ieşi din pivniţa lui tenebroasă se numeşte omul subteran. în acest sens, un om subteran a fost Raskolnikov, dar puhoiul grozavelor mustrări de conştiinţă, cuptorul smereniei suferit în fundul Siberiei l-au scos, în cele din urmă, din întuneric la lumină, la învierea sufletească. Vorbind despre omul subteran al lui Dostoievski, gânditorul L. Şestov spune următoarele: „Omul subteran (corect ar fi: omul de sub podele, de sub duşumea) este înjurat, îmbrâncit, bătut, lumea face cu el ce vrea. Iar el pare că ar căuta prilejul «să sufere» din ce în ce mai mult. Se pare că, pe măsură ce lumea îl ofensează, îl înjoseşte şi-l urgiseşte, în aceeaşi măsură el e mai aproape de sfântul său scop. Iar scopul lui e unul singur, după cum ştim: să scape din peşteră, din acea împărăţie vrăjită unde asupra omului domnesc legile, principiile, evidenţele - din împărăţia «ideală» a oamenilor «sănătoşi» şi «normali». Omul subteran este fiinţa cea mai nenorocită, cea mai jalnică, cea mai obidită. Dar omul «normal», adică omul care trăieşte în aceeaşi pivniţă de sub duşumea, cu singura deosebire că nu observă că pivniţa e pivniţă şi e convins că viaţa lui este o viaţă adevărată, superioară, că cunoştinţa lui e cunoştinţa cea mai desăvârşită, că binele lui e binele absolut, că el e alfa şi omega, începutul şi sfârşitul tuturor, un astfel de om provoacă chiar în eroul subteran un râs homeric”.

Fie că e vorba de Rodion Raskolnikov, de Mitea Karamazov sau de „omul subteran” al lui Dostoievski, fie că e vorba de sihastrul din Pateric, de Sf. Eustaţiu Plachida sau de Sf. Apostol Pavel, fapt este că omul, în general, simte că se află într-o pivniţă întunecoasă, într-o subterană sufocantă din care vrea să iasă cu orice risc. Acea „împărăţie vrăjită” nu se limitează numai la intelect, ci se întinde şi asupra inimii bietului om subteran, deşi adevăratul nenorocit este omul „normal”, care nu simte cum invizibila caracatiţă îşi întinde tentaculele ei aducătoare de moarte. De aceea, sfinţii îi mulţumeau lui Dumnezeu când erau introduşi, ca şi sihastrul, în cuptorul smereniei, căci „Dumnezeu - zice Foerster - ni Se descoperă în puterea pe care ne-a dat-o de a ne ridica deasupra vieţii terestre, de a o stăpâni cu putere de sus şi de a o pune în slujba vieţii spirituale. Dar pentru a-L descQperi pe Dumnezeul acesta trebuie să pierdem mai întâi pe Dumnezeul numai al lumii şi să cunoaştem, dm cea mai dureroasă experienţă, contrastul dintre lume şi Dumnezeu”. Aşa L-a cunoscut Iov pe Dumnezeu, în cuptorul smereniei sale.

Când te lepezi de lume, de vsemstvo - zice L. Şestov - şi când începi să te lupţi cu tine însuţi în „pustie”, în „cuptor”, te transformi mai întâi în „fiară” şi numai după aceea vine suprema transformare măreaţă.

In legătură cu această transformare, Sf. Ioan al Crucii face o minunată comparaţie: „Focul - zice el - începe să usuce lemnul, alungând dintr-însul umezeala, facându-l să-şi verse sucul, ca nişte lacrimi. După aceea îl înnegreşte, îl întunecă, îl murdăreşte, îl face să răspândească un miros greu şi, pe măsură ce lemnul se usucă, toate elementele ascunse care împiedicau lucrarea focului sunt depărtate şi sunt văzute. în sfârşit, focul începe să înflăcăreze lemnul din afară şi căldura îl preschimbă în foc, facându-l tot atât de strălucitor ca focul însuşi. în această clipă, lemnul în parte nu mai are nici o lucrare, nu mai este supus nici unei lucrări; nu-i mai rămâne decât greutatea şi masa lui, care sunt străine focului, cu toate că poartă în sine însuşirile şi lucrarea focului. Fiind uscat, lemnul răspândeşte uscăciune; fiind cald, el încălzeşte; fiind luminos, el luminează; a devenit mai uşor decât înainte, căci focul i-a împărtăşit toate aceste însuşiri.

Tot astfel, pe dinafară, sufletul pare mai rău şi mai urât decât înainte. Această curăţire dumnezeiască este dată pentru a goni toate însuşirile păcătoase pe care sufletul, de înrădăcinate ce erau, nici nu le vedea; el nu ştia despre fiinţarea lor, şi nu bănuia că poartă într-însul un atât de mare păcat. Pentru a-l curăţi (sufletul) de acest păcat şi a nimici elementele vătămătoare, contemplaţiunea dumnezeiască i le arată atât de lămurit încât, descoperind ceea ce nu ştia, sufletului i se pare că nevrednicia lui stârneşte ura dumnezeiască, cu toate că prin aceasta sufletul nu devine mai rău, nici întru sine, nici înaintea lui Dumnezeu. Dacă sufletul n-ar avea păcate de ispăşit, focul n-ar avea nici o putere asupra lor, chiar dacă flăcările le-ar învălui. Aceste păcate sunt materie şi hrană pentru flăcări. După ce păcatele au fost arse, s-a sfârşit şi cu chinul.”

Sihastrul care păştea porcii era lemnul - se înnegrise şi se făcuse urât. Şi el, ca şi lemnul, trebuie să-şi verse sucul care împiedica arderea, trebuia să-şi ispăşească anumite păcate. Dar după trei ani de suferinţă în cuptorul smereniei, sufletul s-a curăţit, iar focul dragostei lui Iisus nu i-a mai făcut impresia că „stârneşte ura dumnezeiască”; mai mult, n-a mai avut nici o putere asupra lui, căci „după ce păcatele au fost arse, s-a sfârşit cu chinul”.

De aceea, marii mistici au dreptate când spun, potrivit Sfintei Scripturi, că înainte de a purcede la acţiune, la lucrarea Martei, trebuie să începem cu contemplarea Măriei.
„In Rai - zice Şestov -, unde erau de toate, nu era nevoie să acţionezi”. Numai cei „alungaţi” din rai s-au pomenit în faţa dilemei: lucrează ori ai să te pierzi. Asupra lor atârna blestemul lui Dumnezeu: în sudoarea feţei tale îţi vei dobândi pâinea ta. Iar Plotin afirmă că „activistul” este întotdeauna mărginit, că esenţa motivităţii este automărginirea. Cel ce nu poate, cel ce nu vrea „să gândească”, să „contempleze”, acela acţionează”.

Printre cei „alungaţi din Rai” nu puţini sunt aceia care aşteaptă să se apropie de Dumnezeu doar prin mijlocirea faptelor şi a nevoinţelor din afară. Aşteaptă, dar nu se apropie, pentru că aceştia nu merg pe calea cea adevărată. Căci atâta vreme cât mai rămâne o cât de mică nădejde în ceva din cele ce se pot săvârşi prin propria putere a omului, Domnul nu Se amestecă în lucrarea lui, ca şi cum ar voi să-i spună: „Aştepţi să ajungi acolo singur! Atunci aşteaptă... Dar oricât ai aştepta, la nimic nu vei ajunge”. „Cereţi, de aceea, de la Domnul să vă dea duh zdrobit, inimă înfrântă şi smerită” - zice un mare ierarh al Rusiei. Iar în altă parte adaugă: „Nu cumva să cugeti că poţi încerca să izbuteşti să ţi se ia din nou toate”. „Darul este întotdeauna dar şi nu e legat de nici o osteneală. Cine îl leagă de osteneală, acela tocmai pentru acest fapt se poate lipsi de el. întipăreşte-ţi bine în minte acest adevăr. Părăsirile pline de învăţătură ale darului au tocmai scopul ca să ajute să ţinem minte această certare mântuitoare”. „Căci nevoinţele, deşi sunt necesare, sunt totuşi numai schele”.

Arhim. Paulin Lecca

Fragment din cartea "Adevar si pace", Editura Bizantina

Pe aceeaşi temă

23 Martie 2020

Vizualizari: 501

Voteaza:

Cuptorul smereniei 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

smerenia mandria

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE