Am adus cândva vorba - cred că v-am spus-o şi vouă - despre situaţia în care cineva ajunge la vârsta de treizeci sau treizeci şi cinci de ani şi descoperă că are o boală sufletească. Până atunci nu a avut nimic. Cineva ar putea să privească problema foarte simplu, adică dacă are dispoziţie sufletească bună, să spună: „Dacă Dumnezeu a îngăduit să-mi vină aceasta, se pare că aveam nevoie de ea". Adică faptul că Dumnezeu a îngăduit-o pentru mântuirea lui, poate s-o ia în mod simplu. Vine însă un alt gând după aceea care zice: „De ce îmi este necesară mie şi nu altuia"? De ce un altul poate să intre pe calea lui Dumnezeu şi să se mântuiască fără boală sufletească, în timp ce eu trebuie să fiu psihopat ca să găsesc calea lui Dumnezeu? Atitudinea aceasta nu schimbă lucrurile cu nimic, pentru că îl împuţinează sufleteşte pe om şi astfel suferă mult. Dacă priveşte problema aşa cum am spus, din punct de vedere al lui Dumnezeu, şi îşi răspunde: „Pentru că Dumnezeu le-a rânduit aşa, îmi erau necesare. El cunoaşte tot, eu nu mă înţeleg pe mine însumi, cred că sunt bun şi că mă voi lupta intr-un fel sau altul, însă Dumnezeu ştie mai bine. Dacă a îngăduit aşa,
înseamnă că nu se putea altfel”. Aşa să grăiască şi să se smerească pentru că este bolnav şi pentru că a trebuit ca Dumnezeu să rânduiască astfel lucrurile pentru el.

Adică să accepte că nu se va mântui în alt fel, decât dacă pătimeşte ceea ce pătimeşte şi numai astfel se vindecă de boala lui. Foarte mulţi nu se tămăduiesc, nu se vindecă pentru că există înlăuntrul lor această atitudine greşită, şi nu doresc să privească corect lucrurile şi de aceea rămân bolnavi. Aşadar, dacă omul se poartă după cum voieşte Dumnezeu, se va şi vindeca şi se va şi sfinţi, trebuie însă să renunţe la orgoliu.

Iubirea subtilă a lui Dumnezeu înlăuntrul suferinţei

Dacă privim bine lucrurile, aşa cum arată adevărul, ne vom încredinţa că tu, cel care ai avut nevoie de boală ca să te smereşti, iar celălalt, care s-a smerit fără să aibă boală, acum sunteţi amândoi la fel. Diferenţa este că Dumnezeu ţi-a făcut ţie o bucurie specială. Aşa cum am spus odată, înlăuntrul suferinţei, înlăuntrul acestor stări, omul vede iubirea subtilă a lui Dumnezeu şi zice: „Dumnezeul meu, ai fi putut să mă laşi acolo şi să mă pierd, dar Tu m-ai iubit într-un mod deosebit şi, pentru ca să mă mântuiesc, nu ţi-ai făcut milă cu mine."

Să luăm, de exemplu, o mamă care este foarte sensibilă şi-şi iubeşte fiul, dar iubirea acesteia este sub influenţa sensibilităţii ei prisositoare. Să presupunem că fiul ei are un beteşug şi este nevoie să meargă la chirurg pentru o intervenţie. Dacă copilul plânge şi strigă: „Mămica mea, nu mă iubeşti? De ce mă laşi aici?", această femeie sensibilă va spune: „Nu mai rezist!" şi-l va lua şi va pleca cu el acasă.

Există asemenea situaţii în care mama n-a rezistat, n-a lăsat să fie operat copilul, a rămas cu beteşug şi, s-ar părea că a făcut-o din multă iubire. Nu aceasta are adevărata iubire, ci cea care nu se ia în seamă dacă suportă sau nu suportă, cea care îşi frânge inima, oricât de sensibilă ar fi şi oricât ar durea-o, cea care îndură o operaţie, două sau trei, câte are nevoie copilul ei. Face aceasta pentru că ştie foarte bine că ele sunt necesare copilului, ca să se refacă trupuşorul lui şi să nu aibă după aceea probleme. Dacă intervenţia care trebuie nu va avea loc, copilul acesta, când se va mări, îi va spune: „Mamă, de ce când trebuia să aibă loc intervenţia, să scap de beteşugul trupului meu, nu m-ai dus s-o fac?" Aşadar, mama are o iubire adevărată pentru copilul ei. De vreme ce-l iubeşte pe copil, de vreme ce se gândeşte la copil, lasă durerea ei de-o parte şi intervenţia are loc. Mai târziu, acest copil va fi recunoscător mamei sale: „Mamă, cât îţi mulţumesc că n-ai avut milă de mine! Desigur, eu am plâns şi te- am rugat să nu mă laşi în mâinile doctorilor. Iţi mulţumesc că nu m-ai ascultat şi acum sunt bine."

Iată, aşa face şi Dumnezeu. Se poate ca noi să ne jelim, să strigăm, să protestăm, să ne tânguim că ne nedreptăţeşte. Dar Dumnezeu, ştiind că într-o zi, noi înşine îi vom spune: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că mi-ai arătat acestă iubire!", stăruie să ne lase să suferim, îngăduie să avem stări care ne strâmtorează, Nu mă refer doar la pătimirile sufleteşti, ci la tot ceea ce m se întâmplă în viaţă. Este iubirea discretă a lui Dumnezeu care se manifestă înlăuntrul suferinţei. Şi în timp ce ni se pare că pe Dumnezeu nu-L doare, că nu ne iubeşte, că este dur cu noi, Acesta, îşi manifestă astfel dragostea Sa discretă.

El nu este precum noi oamenii, doar sensibil, emoţionat şi doborât de aceasta, ci doreşte mântuirea omului. Şi ştie că pentru a se vindeca de o boală omul trebuie să treacă prin unele, ca să se tămăduiască de alta trebuie să treacă prin altele. Fiecare va trebui să pătimescă altceva. Dumnezeu le cunoaşte pe toate, le rânduieşte şi fiecare trebuie să-şi accepte crucea, jugul, să primească voia lui Dumnezeu iconomia şi pronia Lui. Aşadar, omul nici nu se va lupta, nici nu se va coaliza cu cineva, nici nu va gândi de ce aceluia i se întâmplă aşa şi celuilalt altfel, ci îşi va ridica crucea şi în cele din urmă, va ajunge la mântuire.

De ce unii suferă şi alţii nu suferă?

Aşadar, de aceea unii suferă şi alţii nu suferă; pentru unii lucrurile par să fie uşoare, pentru alţii nu. Acum se poate să fi rămas aici ceva ce n-am clarificat şi trebuie să spun. Să luăm aminte, căci problema are puţin mister. In fapt, omul mai apoi vede şi înţelege şi-L preamăreşte pe Dumnezeu, dar nu poate să vadă de la început. Vedeţi, mântuirea este ceva foarte simplu şi este de-ajuns ca cineva să se încredinţeze de bună voie lui Dumnezeu şi s-o aştepte.

Desigur, spunem că este ceva foarte simplu, dar concret, pentru puţini, pentru foarte puţini este aşa, pentru că omul are înlăuntrul lui egoismul, revolta, inima împietrită. Oricât ar dori să privească corect lucrurile nu poate, de vreme ce există această împotrivire înlăuntrul său. Aceasta este taina, să nu spună cineva: „De ce am astfel de lucruri înlăuntrul meu?" Pentru că în cazul mântuirii dacă omul este liber, fiecare are contribuţia lui. Şi unii care au o stare bună vor găsi uşor calea lor, dar această pornire bună nu înseamnă că pe unii i-a făcut Dumnezeu aşa şi pe ceilalţi altfel. Ei înşişi doresc să aibă această dispoziţie bună şi lucrează pe măşură. Ceilalţi, care nu o au, n-au lucrat, de aceea Dumnezeu a rânduit pentru ei ce li s-a întâmplat în viaţă, pentru ca să se smerească. Intreaga problemă este o mare taină şi să ne rugăm să ne lumineze Dumnezeu, dar să şi luăm aminte la ceea ce am spus ca să înţelegem.

Am întâlnit până astăzi toarte mulţi oameni, şi în special tineri, care sunt blocaţi sub acest aspect şi nu vor să vadă şi să primească lucrurile aşa cum sunt. Omule, nu te vei smeri, de aceea Dumnezeu le rânduieşte pe acestea pentru tine, pentru că altfel tu n-ai fi făcut-o! Se poate să crezi că ai fi avut smerenia, fără cele pe care Dumnezeu îngăduie să pătimeşti, dar nu este aşa, nu te-ai fi smerit şi acest lucru nu pentru că greşeşte altul, ci pentru că tu însuţi greşeşti. Pe deasupra, omul vede în fapt cât este de pornit spre rău, cât este de egoist, de viclean, cât nu vrea să vadă adevărul, cât doreşte să scape într-un fel sau altul. La un moment dat le va vedea pe toate acestea şi, teoretic, va putea să spună: „Şi eu aş fi avut dorinţa cea bună, aş fi vrut să fiu un om smerit!", însă faptele lui arată că n-ar fi dorit acest lucru.

„Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu mi-ai arătat milă!"

De aceea vă grăiesc şi vă repet că atunci când omul va privi astfel lucrurile - altfel nu va găsi rezolvare - când acceptă ceea ce Dumnezeu rânduieşte pentru el şi intră în luptă şi începe vindecarea sufletului intrarea lui în rânduială, într-adevăr, va zice: „Nu se putea altfel, Dumnezeul meu, bine le-ai rânduit aşa! Aşa cum gândeam eu, cum aş fi vrut să se întâmple lucrurile, nu era chip să văd adevărul, să merg pe calea adevărului, indiferent de cuvintele şi închipuirile mele. Aş fi alergat de colo-colo. Nu se putea mai bine, Dumnezeul meu, pe toate bune le-ai făcut".

Aici se află taina despre care am vorbit mai sus. Mulţumirea omului pentru suferinţă, pentru dureri şi pentru tot ce a pătimit. Le va uita, durerea va trece şi omul se va arăta recunoscător lui Dumnezeu pentru toate şi nu va avea în sufletul lui revoltă. Duhul omului se pleacă acum din recunoştinţă înaintea lui Dumnezeu, Care l-a supravegheat, i-a arătat iubire discretă şi-I va spune: „Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că nu mi-ai arătat milă! Dacă ai fi avut milă când mă tânguiam, când mă răzvrăteam, când mi se părea că mă nedreptăţeşti, dacă mi-ai fi socotit toate acestea şi m-ai fi lăsat, Dumnezeul meu, m-aş fi pierdut! Tu, însă, nu mi-ai arătat milă, ci ai lucrat după cum se cădea. Niciodată n-aş fi putut să-mi închipui că aşa trebuiau să se întâmple lucrurile. Tu le-ai rânduit astfel încât să se mântuiască, în cele din urmă, sufletul meu şi îţi sunt recunoscător, îţi mulţumesc!" Şi îi va fi recunoscător şi îi va mulţumi veşnic lui Dumnezeu.
(16.01.1994)

Arhim. SlMEON KRAIOPOULOS

TAINA SUFERINŢEI, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Taina suferintei"

 

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor