Ciclul feluritelor încercări ale Stareţului se îngusta mereu şi se încheie cu experienţa nespus de dureroasă a bolii sale. Desigur că boala sa nu a apărut dintr-odată.
Sănătatea a început să i se şubrezească şi el a început să-şi piardă vederea cu mai mulţi ani înainte, însă cele prin care a trecut în ultimii săi trei ani de viaţă covârşesc orice descriere în ceea ce priveşte intensitatea durerii fizice, durerea permanentă care-l ardea ca un cuptor înfricoşător. Din această pricină, cele ce vor urma vor înfăţişa doar o foarte palidă descriere a realităţii pe care a trăit-o Stareţul şi pe care, cu neînchipuită durere sufletească, am observat-o pas cu pas slujindu-l până la sfârşit, până când i-am închis ochii.
De multe ori, Stareţul suferea zile şi nopţi întregi şi îi era cu neputinţă să se odihnească din pricina durerilor şi a slăbiciunii organismului sau să se ducă la baie de unul singur. Atât de mare îi era durerea, încât odată îşi strânse mâna atât de tare ca să nu strige, încât se răni şi îşi făcu came vie. Dacă ar fi fost altcineva în locul său, cine ştie cât ar fi ţipat - şi pe bună dreptate! - de durere şi de suferinţa trupului său cel mult încercat. Stareţul, însă, ştia şi cum să sufere şi cum să nu scoată un geamăt şi, mai important, cum să-L slăvească pe Domnul pentru cuptorul de foc în care bunătatea Sa i-a îngăduit să se desăvârşească.
In această încercare a Stareţului, am înţeles mult mai bine adâncimea cuvintelor sfinte ale Sfinţilor Apostoli Iacov, mda Domnului şi Petru, corifeul Apostolilor, insuflate de Duhul Sfânt: „Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea; iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic.” (Iacov 1, 2-4)
Iar desăvârşirea răbdării la care îndeamnă sfântul apostol, precum şi calitatea de a fi „întreg” a caracterului credinciosului pe care aceasta o implică, le puteam vedea pe viu prin exemplul Stareţului.
Iar cel de-al doilea ne încredinţează: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi. Intru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos.” (I Petru 1, 3-7)
O, cum aş putea uita vreodată manifestarea şi imaginea vie a acestor cuvinte simple ale corifeului apostolilor, pe care le-am trăit cu toate simţurile mele fizice şi duhovniceşti în fiecare zi alături de fericitul Stareţ al meu! Nu ştiu ce cinste ar putea fi socotită mai mare şi ce şcoală ar putea fi mai înaltă decât aceasta. Şi întocmai lucrurile pe care le-am văzut şi trăit alături de sfântul Stareţ în ultimele sale zile sunt pentru mine cea mai mare binecuvântare a Domnului Iisus Hristos. Şi întocmai pentru aceasta, recunoştinţa mea pentru el va fi nesfârşită şi veşnică!
Fericitul Stareţ nu voia, pe cât îi stătea în putinţă, să fie o povară pentru nimeni. Şi, dacă s-ar fi putut, ar fi vrut să părăsească această viaţă „în vârful picioarelor”, după o frumoasă expresie pe care am citit-o undeva, adică în aşa fel încât să nu deranjeze pe nimeni, să nu facă nimănui greutăţi, ca nimeni să nu se plângă din pricina sa. Insă Domnul nu voia aceasta. Trebuia ca şi în această privinţă să-l arate pe Stareţ strălucind cu toată măreţia sufletului său şi cu profunda duhovnicie, care îl caracterizau, şi să-l înfăţişeze ca pe un mare sfânt al veacului nostru, egal ca valoare, cred eu, cu Sfinţii Bisericii noastre, care sunt fala şi slava acesteia. Domnul voia să dezvăluie, prin această încercare a Stareţului, cât de mult era al Lui şi orbitoarea măreţie a smereniei sale desăvârşite, căci el a trăit desăvârşita umilinţă şi înjosire pe care le-a avut ca rezultat boala sa, în chipul cel mai rău posibil. Iar toate acestea, departe de locul său, pe care s-a străduit atâta să-l transforme într-un mic paradis şi pe care-l iubea atât de mult. Departe de Sfântul său ocrotitor, Tămăduitorul Pantelimon, pe care îl cinstea aşa de mult. Iar aici avem un capitol, complet distinct, de durere şi suferinţă nespusă. însă acest capitol nu este uşor de prezentat, din felurite motive. Din această pricină, în rândurile de mai jos mă voi referi la cele ce au urmat doar foarte pe scurt şi fragmentar.
Intr-o noapte l-am văzut în vis pe Stareţ culcat pe un pat care se asemăna cărbunilor aprinşi, iar Stareţul însuşi dormea fără grijă de parcă ar fi dormit în cel mai bun şi mai confortabil pat! Atunci am înţeles că boala sa era ca un foc care ardea şi mistuia trupul Stareţului, dar cu care se lupta cu atâta eroism şi demnitate. Timp de mai multe zile a fost încercat în acest martiriu, până acolo încât urina cu sânge.
Văzându-l în această stare, m-am îngrijorat mult şi îndată l-am sunat pe părintele B., care era rudă apropiată cu Stareţul, şi i-am spus ce se petrecea. Părintele B. avea un cumnat, medic, care l-a examinat pe Stareţ în timpul bolii sale. De îndată ce părintele B. l-a înştiinţat, medicul a spus să îl aducă pe Stareţ la Spitalul Popular. Şi l-am dus imediat. Timp de o săptămână întreagă, Stareţul a eliminat sânge. Sora părintelui B., care era şi ea medic, l-a examinat de asemenea îndeaproape. Toţi doctorii care l-au văzut în timpul bolii sale i-au admirat curajul şi neînchipuita răbdare pe care le-a arătat, fiindcă ştiau cât de mult suferea. Vizitatorilor care veneau să-l vadă pe Stareţ şi-l întrebau dacă are dureri el le răspundea:
- Nu mă doare deloc.
-Noi însă, răspundeau ei cu vădită admiraţie, ştim cât de mult vă doare, Părinte Stareţ, însă aţi învăţat să suportaţi nu numai celelalte pătimiri, ci şi durerea însăşi!
La spital am stat cam zece zile. Lucrul uimitor este că Stareţul, în toate aceste zile, în pofida durerii, a avut puterea să spovedească diferite persoane care îi erau fii sau fiice duhovniceşti. Nici atunci nu a încetat să slujească sufletele care aveau nevoie de îndrumarea sa duhovnicească.
De îndată ce sănătatea Stareţului se îmbunătăţi întrucâtva, fiul său duhovnicesc, domnul Pantelis, veni să ne ducă la mănăstire. Totuşi, în maşina domnului Pantelis nu încăpeam toţi, şi în cele din urmă ne-am dus cu maşina domnului Arghir, un alt fiu duhovnicesc de-al său. Când am ajuns la Kifisia, am constatat că ne era cu neputinţă să ajungem la mănăstire... Ninsese mult şi toţi munţii erau acoperiţi de zăpadă. Din această pricină, am rămas în Kifisia de Jos, în casa doamnei Tzakmakis, vreo două-trei zile şi, când a încetat să mai ningă, ne-am dus la mănăstire.
După întoarcerea la mănăstire, Stareţul a rămas acolo încă şase luni, iama întreagă şi primăvara. în iulie îi reapăru problema cu prostata şi îl durea îngrozitor. Durerea era de aşa natură, încât ne era cu neputinţă să-l ducem cu maşina, căci i-ar fi produs suferinţe de neînchipuit. Drumul era numai gropi, iar maşina l-ar fi zgâlţâit. Din această pricină, am fost nevoiţi să-l ducem pe Stareţ cu o targă până începea drumul asfaltat, iar de acolo l-am dus cu maşina la Spitalul Sismaogleio. Analizele care i-au fost făcute au arătat că avea atât apendicită, cât şi hernie. Fiii săi duhovniceşti au format un comitet alcătuit din părintele M., părintele B., părintele J., părintele Chr., domnul Sotiropoulos, domnul Papaioannou şi domnul Pantelis Katramanos.
Stareţul fusese dus la spital crezându-se că va face operaţie de prostată, însă, fiindcă analizele au arătat o combinaţie de hernie şi de apendicită, doctorii au considerat că e bine să-l opereze mai întâi de acestea. în consecinţă, nu au mai făcut operaţia de prostată şi i-au pus un cateter. Stareţul nu voia cateterul. De trei ori a încercat să şi-l scoată singur, însă a curs mult sânge şi i-a fost cu neputinţă să-l scoată singur fără pericol. Faptele au arătat însă că Stareţul avea dreptate că voia să arunce cateterul, fiindcă i-a creat probleme şi, mai mult, el însuşi ştia că nimeni nu poate trăi cu un cateter mai mult de doi-trei ani. El îşi dorea mult să se întoarcă la mănăstire.
Starea sănătăţii părintelui Simon îl sili să se interneze de mai multe ori în spital. Astfel, fu internat pe rând la Spitalul Popular (27.01.1983 - 06.02.1983), la Spitalul Sismanogleio (05.10.1984), la Clinica Papademetriou (27.12.1985 -18.01.1986) şi iarăşi la Sismanogleio (17.07.1987-21.08.1987). Cursul bolii sale şi al suferinţelor nu se opri însă. Iar ispitele care au apărut la mănăstire, ispite cu care s-a luptat prin asceza sa riguroasă, prin toate rugăciunile sale lungi de noapte, împotrivirile înfricoşătoare de care a avut parte şi pe care le-a biruit, prin lupta sa cu diavolul însuşi, toate aceste ispite au culminat cu plecarea sa definitivă din mănăstirea pe care el însuşi o ridicase practic de la zero, şi în pofida dragostei neţărmurite pe care el o nutrea pentru aceasta şi a nenumăratelor sale jertfe pentru ctitorirea ei.
Fiindcă unele persoane voiau să-l închidă într-o anumită instituţie, cu logica lor copilărească şi cu justificările lor că nu mai puteau să suporte situaţia, noi toţi cei care-l respectam şi-l iubeam sincer ne-am simţit obligaţi să căutăm soluţii mai omeneşti. Astfel, părintele Simon a locuit cam trei ani acasă la un nepot de-al său, unde şi-a şi încheiat cuvioasa sa viaţă.
Un lucru pe care l-am constatat cu multă durere în tot acest timp cât a durat încercarea Stareţului a fost faptul că nici rudele sale, nici, din păcate, alte feţe bisericeşti nu au putut pricepe realitatea stării de sănătate a Stareţului. Ei insistau, fără să se străduiască să-l cerceteze pe Stareţ îndeaproape pe o perioadă mai rezonabilă de timp, că ar fi suferit, chipurile, de senilitate şi, în consecinţă, nu ar mai fi fost conştient de cele din jurul său.
Cu toate acestea, Stareţul se afla în deplinătatea facultăţilor mintale şi o dovedise în foarte multe rânduri. Nu doar că mă recunoştea pe mine, fiindcă mă aflam mereu alături de el în toată această perioadă, ci şi pe foarte numeroşii săi fii duhovniceşti, care s-au spovedit la el în perioada dureroasă a bolii sale şi care îl şi vizitau necontenit.
Fără legătură cu aceasta, eu cred însă că anumite persoane nu erau în stare sau nu voiau să înţeleagă adevărul simplu, care cuprinde în sine unul dintre adevărurile şi experienţele fundamentale ale tradiţiei noastre monahale neptice. Care anume? Aceea că Hristos nu Se sălăşluieşte în creierul omului, ci în inima sa. Şi probabil că ei nu şi-au dat seama niciodată că sfinţenia Părintelui duhovnicesc se găseşte în inima sa născută din nou. Stareţul nu se destăinuia oricui, ci doar acolo unde era necesar şi atunci când era necesar.
Intr-o zi, pe când Stareţul locuia la nepotul său, purtam cu el o conversaţie. Se întâmplă ca o anumită rudă de-a sa să vină în acel moment şi să ne audă discuţia.
- De ce vorbeşti cu el?, mă întrebă. Nu vezi că nu poate să te înţeleagă? Cele pe care le spui, numai tu le auzi.
M-au întristat foarte mult aceste cuvinte. Şi i-am spus şi Stareţului. Iar Stareţul îmi răspunse cu voce tare şi limpede:
- Lasă-l, lasă-l. De ce stai şi vorbeşti cu el? Nu te poate înţelege. Aşa că nu vorbi cu el.
Pe măsură ce trecea timpul, vedeam că toate proorociile Stareţului se împlineau una după alta. Şi eram din ce în ce mai convins de sfinţenia şi de cuvioşia sa.
In decursul nenumăratelor ore pe care le-am petrecut cu Stareţul, am avut binecuvântarea să aud multe sfaturi preţioase, care cuprindeau o moştenire nepreţuită, moştenire pe care mi-a lăsat-o mie. îmi spunea să nu mâhnesc pe nicio persoană, indiferent ce mi-ar fi făcut acea persoană, ci să tac şi să mă port cu dragoste şi cu credinţă în Dumnezeu. Mă îndemna de asemenea să-mi adun mintea şi să mă rog cu mintea spunând Rugăciunea lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase..De multe ori se uita la mine şi nu îmi vorbea, ci îmi arăta cu mâna, mişcându-şi două degete, arătătorul şi degetul mare, ca şi cum ar fi învârtit metanierul, ca să-mi arate prin aceasta că trebuie să stărui în rugăciune.
Un alt sfat care m-a impresionat a fost următorul: „Nu te vei înjosi prea mult”, îmi spuse el. Nu puteam să pricep înţelesul acestui sfat, iar ocazia potrivită nu ni s-a ivit ca eu să pot să caut de la Stareţ explicaţia. în cele din urmă, un cuvios ieromonah mi-a lămurit înţelesul printr-o pildă:
Un general se poartă cu multă bunătate şi bunăvoinţă cu soldaţii săi. Există însă şi soldaţi care provoacă scandaluri şi care abuzează de bunăvoinţa lui. Ce ar trebui să le facă generalul? El va lua măsurile corespunzătoare şi se va purta cu stricteţe, impunând pedepsele necesare şi păstrând distanţa, şi astfel nu îşi va înjosi poziţia.
Acelaşi lucru trebuie să îl facă şi bunul creştin. El nu trebuie să îngăduie celor lipsiţi de conştiinţă şi persoanelor necredincioase să abuzeze de smerenia şi de bunătatea cu care se poartă, astfel încât să nu le permită celorlalţi să îşi bată joc de el şi să îl umilească. Aceasta voia să înţeleagă, cu multă înţelepciune, Stareţul, şi pe acestea trebuie să le avem în minte în relaţiile noastre, mai ales cele cu oameni străini de duhul, gândirea şi purtarea creştină.
In pofida necazului şi a durerii pe care le simţea Stareţul în trupul său, el se ruga. Şi fiindcă durerea era insuportabilă, Stareţul ţinea în palmă o mingiuţă de cauciuc. Pe aceasta o strângea cât de puternic putea, ca să nu arate că suferă, în cei trei ani în care a zăcut în patul său mucenicesc. De la strânsoarea continuă însă, carnea palmei sale drepte putrezi, iar eu o curăţăm pentru ca rana să nu se întindă.
Zilnic, Stareţul bea treizeci de pahare de apă, precum şi alte lichide. Iar atunci când a suferit de infecţia urinară, doctorul a recomandat să i se dea lichide în mod constant.
Ajunsese până acolo încât să bea patruzeci de pahare de lichid, fără să poată să elimine însă nici măcar jumătate. Când însă a fost nevoit să ingereze mâncarea prin nas pe un mic tub, vedeam cum stomacul i se umfla atât de mult, încât în cele din urmă lichidele care i se dădeau i se vărsau afară prin gură, fiindcă nu le putea elimina. Şi, ca şi cum aceasta n-ar fi fost destul, îi apăruse şi o eczemă între membrele sale inferioare, din care ieşeau sânge şi puroi.
Alături de acestea, mai era şi un al treilea martiriu, al constipaţiei. I se făceau clisme şi alte tratamente asemănătoare, care îşi făceau însă efectul în timpul somnului, cu un rezultat care nu putea fi controlat, căci orice ieşea îi producea o mâncărime îngrozitoare la eczemă, pe lângă faptul că era nevoie de o spălare generală. Aşa îl găseam de dimineaţă - mie nu-mi dădeau voie să rămân cu el şi peste noapte, deşi cerusem cu insistenţă acest lucru, şi nimeni altcineva nu se oferise şi nu era nimeni care să poată să stea cu el - îl găseam dimineaţa tremurând de frig sau scăldat în transpiraţie, iar cearşafurile şi păturile erau toate ude.
Alte dăţi, iarăşi, fruntea i se umplea de ţânţari pe care nu îi putea alunga, iar aceştia îi sugeau sângele în voie. Iar Stareţul nu se plângea, nici nu scotea vreun sunet de durere! El răbda. îmi amintea de un anume ascet din vechime care a îndurat un astfel de martiriu cu ţânţarii.
Intotdeauna, la întrebarea pe care i-o adresam, dacă îl durea, el ne răspundea că nu, şi nu l-am auzit vreodată plângându-se nici măcar un pic, nici atunci când avea dureri înspăimântătoare.
Intr-o zi, când veni doctorul să-i schimbe cateterul, fiindcă rănile se cicatrizaseră de-a lungul lui, când i l-a tras a tras şi bucăţi din carnea sa! Stareţul nu scoase nici măcar un „Au!”. Iar doctorul rămase cu gura căscată, văzându-i răbdarea.
- Ce fel de om este acesta?, strigă el. O astfel de durere este atât de îngrozitoare, încât altcineva în locul lui ar fi sărit în sus până în tavan şi i-ar fi sculat pe toţi cu strigătele sale! Trebuie că e o persoană sfântă, ca să nu-l doară deloc sau să fie în stare să suporte atât de mult!
Şi Stareţul s-a dovedit a fi astfel!
Trupul Stareţului se umplu cu timpul de răni. Noi am încercat să-l spălăm şi să-l îngrijim ca să se vindece, însă el şi le zgândărea şi le făcea să dea sângele! Eu, care mă aflam lângă el, protestam:
-- Ce faceţi acolo, Părinte Stareţ? Noi încercăm de zile întregi să vă închidem rănile, iar Sfinţia voastră vi le deschideţi şi lăsaţi să vă dea sângele?
El însă mă mustra, zicând:
- Tu să taci. Nu cunoşti nimic din acestea...
Odată, suferise o infecţie urinară şi pierduse cam doi litri de sânge. Noi am chemat o ambulanţă şi l-am dus la Spitalul Sismanogleio. Acolo doctorul i-a luat sânge cu o seringă mare. După aceea, i-au pus un tub intravenos cu un flux puternic, astfel încât fiecare flacon se termina în cinci minute.
Am stat cu el toată noaptea şi am numărat vreo şaizeci de flacoane de lichid! în acest timp, el elimina atâta sânge şi urină, încât nu-mi aduc aminte cât de multe castroane a umplut. Hemoragia a continuat douăzeci şi patru de ore. L-am întrebat pe un doctor când va înceta să mai curgă sângele, iar el mi-a răspuns:
- Când se termină!
- Şi apoi?, l-am întrebat iarăşi.
- Apoi urmează moartea.
De îndată ce am auzit acest lucru, m-am dus, fără să spun nimănui nimic, la Pireu şi am luat vaporul până la Eghina. M-am dus direct la mormântul Sfântului Nectarie şi, îngenunchind, m-am rugat cât de fierbinte am putut, cerându-i sfântului să mijlocească înaintea Domnului şi a Preasfintei Sale Maici ca să nu-l pierdem pe Stareţ.
Pe când eram îngenuncheat şi îmi atingeam pieptul de mormântul Sfântului, am simţit cum mormântul se mişca puternic şi mă ducea înainte şi înapoi, cam timp de un minut. Mi-am dat seama atunci că Sfântul trebuie să-mi fi ascultat rugăciunea şi că va săvârşi o minune. I-am mulţumit şi m-am întors pe la prânz în camera mea.
închiriasem o cămăruţă în pivniţa casei în care stătea şi dormea Stareţul, fiindcă aşa puteam să veghez noaptea în preajma sa.
De îndată ce am adormit, doamna Veta, soţia nepotului său, mă trezi.
- Totul s-a sfârşit acum, îmi spuse ea.
Nu puteam să cred că Stareţul adormise definitiv şi că ne părăsise. I-am spus că era cu neputinţă să se petreacă aşa ceva. în adâncul sufletului, aveam credinţa că Sfântul Nectarie îşi va săvârşi minunea. Din acest motiv, am întrebat-o din nou:
- Spune-mi, te rog, a murit Stareţul?
- Doctorul mi-a spus să merg să cumpăr pantofi şi orice altceva mai are nevoie, fiindcă în scurt timp va muri, îmi spuse ea.
- Deci e încă în viaţă?, am întrebat iarăşi.
- Poate să moară în orice clipă de acum, îmi spuse ea.
- Binecuvântate»! M-ai speriat!, i-am spus eu, şi fără să pierd timpul am luat imediat taxiul până la spital.
Camera Stareţului era încuiată. Mulţi fii duhovniceşti se strânseseră afară şi plângeau. Doctorul, care era împreună cu unul dintre fiii duhovniceşti ai Stareţului, nu-mi permise să intru. M-am dus atunci în biroul doctorului şi, printr-o mică fereastră, am observat starea în care se afla Stareţul. Se albise cu totul şi era leoarcă de transpiraţie. Mă rugam tot timpul la Sfântul Nectarie să nu moară. Doctorul îi ţinea mâna Stareţului şi-i lua pulsul. Urmăream atent toate mişcările Stareţului. La un moment dat, l-am văzut că respiră adânc şi că începe să prindă puţină culoare. îşi deschise ochii şi l-am auzit pe doctor spunând că hematocritul devenise normal. Uşile se deschiseră atunci, toţi fiii duhovniceşti care erau afară luară binecuvântare de la el şi, deşi fuseseră întristaţi cu puţine clipe mai înainte, acum plecară bucuroşi.
Sângele cursese fără contenire timp de 28-30 de ore. De unde era atâta sânge? Aceasta a fost o minune evidentă, căci pe lângă sângele pe care-l pierdea, şi doctorii mai scoteau încă şi mai mult cu seringile lor. Este de necrezut pentru cineva care nu a văzut ce se petrecea acolo, însă sângele pierdut de Stareţ era atât de mult, încât i-ar fi fost imposibil să supravieţuiască. Şi cu toate acestea a rămas în viaţă!
La Sismanogleio, unde era Stareţul, îl puseseră la parter. Apoi l-au mutat la etajul al patrulea. Acolo îl aştepta o nouă încercare.
Era vară şi era o căldură îngrozitoare şi de nesuportat. Pe acel etaj muriseră mulţi. Stareţul a fost aproape singurul de acolo care a supravieţuit. Şi, cu toate acestea, acolo mureau şi oameni sănătoşi. Ca să se răcorească, îi puneam gheaţă peste tot corpul. Doctorii veneau des să-l examineze. Şi ce nu găseau la el! Unii spuneau că are cancer, alţii i-au găsit diabet, alţii constatau că suferea de o boală de inimă, iar alţii de alte boli. în fine, ei ne spuseră că nu avea nimic şi că avea o constituţie foarte rezistentă. Cateterul îi rămase şi, odată cu el, fireşte, şi nemăsuratele dureri. L-am luat pe Stareţ şi l-am dus înapoi în casa nepotului său din Heraklionul de Sud.
Trecu un an. Din nou Stareţul suferi o criză asemănătoare şi iarăşi l-am dus la Spitalul Sismanogleio. Doctorii care l-au văzut s-au minunat. Deci acest Stareţ e încă în viaţă? Cu siguranţă Stareţul era viu!
Medicii de la spital i-au impus Stareţului o dietă strictă. Nu avea voie să mănânce nimic timp de o lună - nici hrană solidă, nici lichidă. Noi puteam doar să-i umezim buzele cu un beţişor cu tifon în capăt, ca să nu i se usuce. Timp de treizeci de zile, zi şi noapte, îl chinui în chip înfricoşător sughiţul, care a continuat să-l chinuie şi după ce ne-am întors acasă. Trăia numai cu tubul intravenos pe care i-l introduseseră ei. Era totuşi o binecuvântare că era îngrijit de un doctor foarte bun. Mai mult, acela era şi un foarte bun creştin şi îl admira şi îl iubea foarte mult pe Stareţ.
Eu, slujind-l pe Stareţ, eram întristat că nu i se permitea să mănânce nimic.
Intr-o noapte, stăteam la spital şi mâneam pepene galben, în compania unui fiu duhovnicesc al Stareţului. Nu mi se părea însă un lucru potrivit ca noi să mâncăm pepene galben, în timp ce Stareţul trebuia să rămână nemâncat. Aşa că am tăiat o bucăţică foarte mică de pepene galben, nu mai mare decât o boabă de porumb, şi i-am pus-o Stareţului în gură, ca să poată să o guste. De ce oi fi făcut asta! Chiar în clipa în care am pus bucăţica de pepene în gura Stareţului, sughiţul îi reîncepu, iar bucăţica de pepene îi fu trasă în plămâni.
I se tăie respiraţia, îl apucă spasmul şi se înnegri cu totul. Tensiunea îi crescu foarte mult. Camera se umplu de agitaţie. Toţi ieşiră din camerele lor să vadă ce se întâmplase. Doctorul sosi cu aparatul său cu raze X şi, sub razele X, se văzu bucăţica de pepene galben care i se blocase în plămâni. Doctorul se întoarse către mine şi îmi spuse:
- L-ai omorât pe Stareţ!
Este cu neputinţă să descriu ce emoţii mă încercau în acea clipă. O înfricoşătoare povară a vinovăţiei mă copleşi şi o spaimă întunecată îmi cuprinse sufletul. „L-am omorât pe Stareţ!”, „L-am omorât pe Stareţ!” îmi spuneam înlăuntrul meu. Zdrobit, am îngenuncheat îndată lângă patul Stareţului şi m-am rugat lui Dumnezeu din toată inima şi plin de mustrări de cuget, implorându-L să îl facă bine pe Stareţ şi făgăduind că de acum încolo voi avea grijă. Ii spuneam şi Stareţului în rugăciunea mea:
- Părinte Stareţ, iartă-mă pentru tot ce ţi-am făcut fără să-mi dau seama ce urmări înfricoşătoare ar putea avea pentru viaţa ta. Părinte Stareţ, te rog, nu muri. Te voi avea pe conştiinţă toată viaţa mea. Mai bine să mor eu înaintea ta, decât să pleci tu, iar eu să rămân. Voi suferi nespus cât timp voi trăi.
Acestea le spuneam înlăuntrul meu în rugăciunea mea, când l-am auzit pe doctor spunând că era cu neputinţă ca Stareţul să rămână în viaţă şi că în scurtă vreme va muri. Insă în vremea în care mă rugam după cum am menţionat mai sus şi îl auzeam pe doctor că nu-i mai dădea Stareţului nicio şansă, l-am auzit pe Stareţ tuşind puternic, iar bucăţica de pepene zbură afară! Imediat Stareţul îşi reveni, în timp ce doctorul rămăsese cu gura căscată, văzând că bucăţica de pepene nu doar că ieşise, dar era şi întreagă. Mulţumire şi slavă lui Dumnezeu am înălţat atunci din tot sufletul, căci El nu mi-a trecut cu vederea rugăciunea. Binecuvântat şi proslăvit fie preasfântul Său nume!
Tuburile intravenoase erau pentru Stareţ un alt martiriu.
Asistentele medicale nu-i puteau găsi venele, şi toate pe care le găseau se spărgeau. Găuriseră pur şi simplu tot trupul Stareţului.
- Lăsaţi oamenii să intre!, striga Stareţul.
El nu voia să plece nimeni, ci era întotdeauna la dispoziţia lor!
Nu am întârziat să-l aducem pe Stareţ iarăşi în casa în care locuia. Când cei din jur fuseseră înştiinţaţi de gravitatea bolii Stareţului, ei trecuseră pe la spital să-şi ia rămas-bun de la el şi să primească binecuvântare. Plăcut surprinşi şi cu multă bucurie l-au văzut acum reîntorcându-se, căci nu se mai aşteptau să îl vadă viu.
Intr-o dimineaţă, m-am dus să-i cer Stareţului binecuvântare să mă împărtăşesc. El mă luă de mână şi nu-mi dădu drumul să plec.
- Trece timpul, Părinte Stareţ, şi nu voi reuşi să mă împărtăşesc, i-am spus eu.
El, însă, continua să mă reţină. La scurtă vreme după aceea, îmi dădu drumul la mână. Când eram gata să plec, sosi poştaşul.
- Cine este părintele Zosima?, întrebă el.
- Eu, am răspuns.
- Aveţi un cec, îmi spuse poştaşul.
Atunci am înţeles de ce Stareţul stăruia să mă reţină.
Iarăşi am venit de la mănăstire cu taxiul. Pe drum, şoferul îmi ceru să-i explic de ce femeile îşi taie părul, de ce poartă pantaloni, de ce bărbaţii îşi lasă părul lung ca femeile şi altele asemenea acestora. M-am străduit să-i dau un răspuns la toate acestea. în acel moment, taxiul se opri şi luă o doamnă şi o fată de vreo cincisprezece ani care purta pantaloni. Taximetristul continua să mă întrebe despre problemele pe care mi le pusese. Eu nu voiam să mai continuu conversaţia, însă taximetristul stăruia, aşa că am repetat ceea ce spusesem legat de motivele pentru care o femeie nu trebuie să poarte pantaloni etc. M-am uitat la fată şi am văzut că se înroşise de ruşine. Se pare că era un copil bun. între timp am ajuns la Heraklionul de Sud, unde am coborât, în timp ce taxiul îşi continuă drumul cu ceilalţi pasageri. M-am dus direct la Stareţ. De îndată ce am intrat, l-am văzut stând în capul oaselor în pat şi foarte supărat pe mine. îmi aminti ceea ce îmi spusese de atâtea ori, că nu trebuie să jignesc nicio persoană, indiferent cine ar fi. Mi-am văzut greşeala, căci continuasem conversaţia şi o jignisem pe fată. Şi ştiam că Stareţul cunoştea ce făceam eu în fiecare clipă.
Am încercat, cu toate acestea, să mă justific şi să ofer o explicaţie legată de modul în care se petrecuseră lucrurile. Stareţul însă nu-mi îngădui să încep, ci, foarte supărat, strigă la mine:
- Ruşine să-ţi fie, ruşine să-ţi fie! Aşa se jignesc oamenii?
Pentru a nu ştiu câta oară mi se dovedea că Stareţul era un adevărat sfânt.
Intr-o noapte, doamna Stavroula Papademetriu îl vizită pe Stareţ acasă la nepotul lui. Atât ea, cât şi familia ei fuseseră martore la multe dintre minunile părintelui Simon, despre care ea însăşi vorbeşte în special în altă parte. Ea ajunsese devreme. Când se ridică să plece, se făcuse noapte, era aproape ora nouă. Mai mult, vizitatorilor nu li se permitea să rămână în casă peste noapte, după ora nouă seara. Stareţul însă îi luă mâna într-a sa, ţinându-i-o cu putere, neîngăduindu-i să plece. La un moment dat însă, îi dădu drumul la mână şi îi spuse:
-Acum că vei pleca, vei vedea pe cine vei întâlni pe drum. Mergi acum cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Pe când mergeam spre casă, povestea doamna Stavroula, am auzit pe cineva strigându-mă. El îmi vorbi bucuros şi vesel, însă eu eram tare mâhnită văzându-i faţa cu totul întunecată. Când m-am dus iarăşi la Stareţ, el îmi spuse, înainte ca eu să-i pomenesc ceva despre întâlnirea mea cu acea persoană:
- Vezi, copilul meu, cum îl face păcatul să ajungă pe om?
Atunci mi-am dat seama, povestea doamna Stavroula, de ce acea persoană mi se părea cu totul întunecată.
Zosima Pascal Monah
Un parinte cu viata sfanta. Ieromonahul Simon Arvanitis (1901-1988), Editura Agaton
Cumpara cartea "Un parinte cu viata sfanta"
-
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta -
SIDA - boala si pacat
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Boala, intre trup si suflet
Publicat in : Religie -
Acatist pentru izbavirea de boala
Publicat in : Acatiste
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.