La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experienţa dureroasă a unei vieţi mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viaţa cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
Deschideţi inimile voastre pentru ca Sfântul Duh să scrie în ele chipul lui Hristos. Atunci, puţin câte puţin, veţi deveni în stare să purtaţi în voi bucuria şi durerea profundă, moartea şi învierea. Priviţi tabloul măreţ pe care Dumnezeu ni-l dezvăluie în cartea cosmosului, în creaţia omului după chipul şi asemănarea Sa. Ceea ce căutăm nu este limitat la săraca noastră viaţă cotidiană: ceea ce căutăm este să fim cu Dumnezeu şi să avem în noi viaţa în toată amploarea ei, cosmică şi divină. Noi avem de unit, în viziunea noastră duhovnicească, fiinţa cosmică cu Fiinţa divină, creatul cu necreatul.
Domnul ne iubeşte, şi de aceea putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu, vrăjmaşul mână sufletul aşa cum vântul goneşte frunza uscată sau fumul.
Prin pocăinţă se naşte în noi un anume har: o durere pentru tot ce am făcut în toată viaţa noastră de zi cu zi. Pocăinţa trebuie să fie singura noastră cale către Dumnezeu.
Pocăinţei îi este caracteristic să ne renască şi să ne facă asemenea lui Hristos Însuşi. Însă la măsura Lui noi nu ajungem. Şi astfel pocăinţa pe pământ nu are sfârşit.
Cum să treci o zi fără păcat, deci cu sfinţenie? Iată problema noastră cotidiană! Cum să transformăm toată fiinţa noastră, gândurile, sentimentele, chiar şi reacţiile fizice, pentru a nu mai păcătui în această viaţă, faţă de Tatăl ceresc, de Hristos, de Sfântul Duh, faţă de persoana fratelui nostru şi faţă de orice lucru? Învrednicește-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim! Am repetat adesea această rugăciune a Bisericii. Viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile cerurilor. Nu bogăţia intelectuală e aceea care mântuieşte persoana. Numai viaţa fără de păcat ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce va să vină. Harul Sfântului Duh ne învaţă realităţile veşnice, în măsura în care noi trăim după aceste porunci: Iubeşte-L pe Dumnezeu, Creatorul tău, din toată inima ta şi iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Păziţi totdeauna aceste porunci! Rămâneţi în rugăciune, rămâneţi în lucrare, petreceţi o zi fără păcat! Restul îl va adăuga Dumnezeu Însuşi.
Scopul pe care-l dăm vieţii ne pătrunde în toate activităţile. Dacă, de exemplu, căutăm mai întâi să câştigăm bani, tot ceea ce facem decurge din aceasta. Munca, poziţia socială, n-ar trebui să aibă nicio importanţă în relaţiile dintre persoane. Cel care-L iubeşte mai mult pe Dumnezeu, cel care se roagă mai mult, cel care se străduieşte mai mult să păzească poruncile lui Dumnezeu, acela va fi mai aproape de Domnul. Aceasta este important. Totul, în viaţa noastră, are un sens spiritual. Să căutăm, deci, mai întâi, felul în care putem munci păstrând inima noastră, duhul nostru, mintea noastră în Dumnezeu. În viaţă nimic nu este banal, mic, nesemnificativ. Progresul nostru duhovnicesc depinde, în primul rând, de atitudinea noastră.
În starea noastră de cădere, suntem incapabili să judecăm corect pe fratele nostru. Nu fiţi atât de siguri că fratele vostru se înşală. Nu-l judecaţi! Dificultatea de a colabora cu altul provine totdeauna dintr-o lipsă de rugăciune şi de iubire.
Dacă nu căpătăm sensul slujirii celuilalt, viaţa noastră va fi inutilă. Dacă dorim să regenerăm natura noastră, să devenim după asemănarea lui Dumnezeu, dorinţa de a-l sluji pe celălalt trebuie să domine viaţa noastră. Slujirea celuilalt are o forţă de mântuire infinit mai mare decât orice teorie teologică. Noi trebuie să murim nouă înşine pentru ca ceilalţi să trăiască. Hristos a spus: Nu vă temeţi că vă veţi pierde sufletul în această slujire! Cel care slujeşte altuia, își salvează sufletul pentru viaţa veşnică.
Rogu-vă, iubiţii mei fraţi şi surori, întipăriţi-vă şi amintiţi-vă până în sfârşitul vieţii voastre: sarcina noastră este în toată vremea a ne smeri. Pentru aceasta Domnul a spus: Cel ce se smereşte pre sine înălţa-se-va. Dar a ridica, singur Dumnezeu poate să facă. Altfel se va întâmpla contrar închipuirilor noastre: atunci când vom crede că zburăm către Dumnezeu, în realitate rămânem pe loc… Iar dacă nu vom trăi în închipuire, atunci Domnul Însuşi va veni la noi.
Dacă la bătrâneţea mea îmi îngădui să vorbesc astfel, nu este pentru că eu însumi am atins desăvârşirea, ci pentru că înţeleg că alt drum pentru mântuirea omenirii nu există, în afară de cel al Evangheliei, nici alt Mântuitor al ei afară de Hristos.
Parintele Sofronie de la Essex
-
Fiule, da-mi inima ta
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Inima in Marele Post - Sfantul Nicolae Velimirovici
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Capela din Bran - Inima Reginei Maria
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania -
Inima si Ratiunea
Publicat in : Religie -
Inima curata strabate cerul si iadul
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.