De multe ori numim iubire ceea ce nu este decât rodare a mecanismelor relaţionale. Cea mai răspândită formă de patologie a conjugalităţii este acel consens prin care fiecare îşi trăieşte alături de celălalt propriul egoism - dând iluzia unui „împreună" care de fapt este alăturarea a două monologuri. Iubire, în acest caz, se traduce prin „celălalt răspunde nevoilor mele".
Pentru cuplul creştin, deconstrucţia poftei trupeşti presupune nu doar demitologizarea ei, ci deopotrivă mutarea centrului de greutate al existenţei, a interesului, a locului unde suntem mai mult şi de fapt prezenţi în fluxul existenţei cotidiene. Dinspre poftă, spre relaţie, spre iubire: acest transfer se întinde pe toata durata vieţii, de cele mai multe ori în doze infinitezimale. Principalul este ca el să aibă totuşi loc.
In afară de iubire, despre care am văzut cât de uşor poate fi falsificată, soţii mai au aşadar la îndemână un reper aparent mai prozaic: gradul de libertate faţă de pofta trupească.
Evoluţia acestuia nu poate fi cuantificată. In ciuda acestui fapt, ea este evidentă pentru acei creştini care îşi iau în serios opţiunea.
Cu menţiunea că nu poate fi vorba nicidecum de libertate absolută, am putea sugera un traseu evolutiv.
De la indefinitul fuzionai, aşa cum ni-I imaginăm la cuplul aflat în „perioada de miere", pe cerul relaţiei se aprind încet-încet luminători care structurează şi diferenţiază regiştrii experienţei. Disciplina pe care o imprimă „agenda" bisericească îi fereşte pe cei doi de înclinaţia spre abuz, şi prin aceasta conservă datele psiho-somatice (prospeţimea, cheful, „bujorii în obrăjori").
In acelaşi timp, în deplină continuitate (conectare) cu Euharistia, practica rugăciunii şi a meditaţiei devin motivante în sine, pe zi ce trece mai capabile să ne cucerească interesul şi dorinţa. Pe măsură ce vieţuirea conjugală primeşte să se integreze în cea ecclesială, satisfacţiile ecclesialităţii, comparate cu cele ale unei conjugalităţi considerate în sine, se dovedesc satisfacţii ale întregului în balanţă cu cele ale părţii. Doar că, nefiind condiţionate în nici un fel, ele trebuie în permanenţă aşteptate, cu trezvia cu care sluga este chemată să îşi aştepte stăpânul în parabola evanghelică. Tocmai în spiritul acestei receptivităţi duhovniceşti, unele cupluri preferă să realoce o parte din resursele aferente actului trupesc. Exerciţiul abstinenţei, necesar şi prescris de către pravilă, se transformă astfel în negoţ bun. La aceasta se adaugă parcurgerea vârstelor biologice şi sufleteşti, a căror succesiune sugerează prin ea însăşi sensul sexualităţii.
In acest orizont, libertatea faţă de poftă se profilează în final nu ca incapacitate de a „face dragoste", ci dimpotrivă, ca o binecuvântată capacitate de a face dragoste atunci când şi dacă soţii voiesc să o facă. Fără să fie aşadar sub stăpânirea tiranică a poftei, fără să îi pretindă mai mult decât poate ea oferi vieţii omeneşti.
Monah Daniel Cornea
Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii. Editia a doua; Editura Christiana
Cumpara cartea "Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii"
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.