Reporter: Bună ziua, oameni buni. Vă spun bun venit la această nouă ediţie şi reluăm discuţia de unde o lăsasem. Am vorbit ultima dată despre Duhul Sfânt - atâta cât am putut şi noi să aruncăm câteva raze de înţelegere în adâncul acesta tainic al lucrării Duhului Sfânt şi al Persoanei Duhului Sfânt. Ne-am adus aminte despre acel „Awa! Părinte!" din Epistolele Sfântului Apostol Pavel (Galateni 4, 6; Romani 8,15); este vorba despre Duhul Sfânt Care se roagă în noi. E o taină a rugăciunii: nu noi ne rugăm, deşi pare că noi facem toată mişcarea - noi mişcăm buzele, tot noi batem metania... Pare că noi facem totul şi totuşi noi nu facem altceva decât să-L însoţim pe Duhul Care strigă în noi: Awa! Părinte!

Intrarea în Biserică e o rânduială ameţitoare

Reporter: - La fel de tainic este şi celălalt mare fapt pe care îl împlineşte Duhul Sfânt: Biserica. In Sfânta Scriptură, în cartea Faptele Apostolilor, este vorba despre Duhul Sfânt Care Se pogoară peste cei doisprezece Apostoli, peste Maica Domnului, şi Care, pogorându-se sub forma unor limbi de foc, întemeiază Biserica. Aşadar, Duhul Sfânt şi Biserica. Cum putem să ne apropiem mai mult de taina aceasta?

Maica Siluana: - Intrând în Biserică! Nu există altă cale. In general, ca să te apropii trebuie să te duci acolo unde este locul de care vrei să te apropii. Ca să te apropii de o persoană, trebuie să intri în câmpul ei, în atenţia ei, în aura ei. Or, ca să ne apropiem de Duhul Sfânt, trebuie efectiv să intrăm în Biserică. Altfel, vom simţi un îndemn, o chemare, un dor, dar nu vom simţi prezenţa Duhului Sfânt.

- Iar intrarea omului în Biserică este cât se poate de concretă.

- Intrarea în biserică10 este un act concret: pui mâna pe clanţă, apeşi, deschizi, intri şi treci un prag, care uneori nu e uşor de trecut; intri într-o altă atmosferă. Intrarea în Biserică se face prin: Botez, Mirungere şi Sfânta împărtăşanie. Prin acestea trei intrăm şi rămânem Acolo. Sau, cum spun Sfinţii Părinţi, ne naştem, dobândim viaţă şi ne hrănim; începem să creştem hrănindu-ne prin cele trei Taine. Ele sunt trei, incontestabil, dar e o singură Taină - e Taina Bisericii, e Taina lui Hristos întrupat; şi unde este trupul lui Hristos, acolo este şi Duhul Sfânt. Nu se putea altfel. Iar dacă Biserica este trupul Lui, atunci nu putea să fie Biserica fără Duhul Lui. Pentru mintea mea este un act împlinit în secvenţe - pentru că Dumnezeu respectă regulile putinţei mele de înţelegere. Dar de fapt este un singur act, care se împlineşte în timp.

- Da, aşa este. Şi să precizăm că adesea, de pildă la Sfântul Ioan Damaschinuî, cele trei Taine prin care intrăm în Biserică sunt prezentate ca una singură.

- Exact. Nici noi nu le despărţim. Biserica Ortodoxă încă le mai păstrează împreună. în Biserica Catolică sunt despărţite: împărtăşania şi Pogorârea Duhului Sfânt sunt primite mai târziu...
- Da, este acea Confirmare: mirungerea, punerea mâinilor...

 - Noi mulţumim lui Dumnezeu că am rămas aşa, mai ca la început... Dar sigur că putem fi ca cerşetorul acela care luase locul prinţului11 şi avea sigiliul regal în camera lui, dar nu ştia ce e obiectul acela şi spărgea nuci cu el. Cam aşa suntem şi noi: deşi avem Duhul Sfânt, avem Viaţa, avem viaţă dumnezeiască în noi, nu o trăim, ci „spargem nuci" cu ea... De fapt, noi avem două vieţi: viaţa biologică, pe care o stoarcem din toate puterile ca să obţinem de la ea şi cea mai mică picătură de plăcere; şi o viaţă pe care n-o folosim mai deloc şi care e făcută numai din bucurie: viaţa duhovnicească, viaţa dumnezeiască, viaţa născută, căpătată la naşterea din Duh şi din apă, naşterea de Sus. E uimitor cât suntem de morţi.

- Mă gândeam acum că şi actul de a te duce la Biserică presupune o experiere a Duhului Sfânt la fel de concretă ca îmbisericirea...

- Să-ţi spun ceva. Am citit undeva despre realitatea fizică: ultimele particule ale realităţii fizice par a fi cuantele, iar acestea sunt nişte particule de materie care sunt şi nu sunt. Realitatea aceasta fizică, materială - din care dacă îţi cade un bolovan în cap îţi sparge capul -, este făcută din cuante. Cuantele sunt nişte realităţi care pentru o fracţiune de timp există, pot fi percepute ca o realitate materială, şi apoi dispar. Dispar de tot şi reapar. Noi suntem o realitate pulsatilă. Dacă am avea posibilitatea să vedem asta, ai vedea cum eu sunt şi nu sunt, sunt şi nu sunt...

Toată viaţa mea e de fapt aşa: eu trăiesc şi mor. Uite, respir: dacă scot aerul din mine şi mai stau puţin, mor. După acea trag iarăşi aer şi viaţa intră din nou în mine. Apoi iar o dau, iar o împrăştii - sau o risipesc, sau o murdăresc, sau o dăruiesc. Spune un Părinte că momentul acesta de tăcere dintre cele două acte ale respiraţiei este relaţia noastră cu Tatăl. Când intră în noi viaţa, intră Fiul; când expirăm, este Duhul. El ne ia păcatul, ridică de la noi mizeria. Apoi, în locul acela gol dintre ele este auzirea tăcerii Tatălui, din Care purcede Duhul şi Se naşte Fiul. Dacă am fi atenţi la respiraţia noastră, ne-am da seama cât de adevărat e şi ne-am da seama cât de morţi suntem. Suntem morţi pentru că nu respirăm total, nu expirăm tot aerul, de frică să nu murim. Şi supravieţuim, ce e drept, dar supravieţuirea e moarte. Trăim cu bioxid de carbon. Şi noi nu suntem corcoduşi, ca să trăim cu bioxid de carbon. Ar trebui să expirăm tot aerul din noi, să ne golim total, să murim. Murind, înviem la o nouă inspiraţie ca lumea, sănătoasă. La cealaltă extremă întâlnim „tehnicienii respiraţiei", care respiră ca să obţină ceva. Alt prăpăd şi acolo, pentru că una este să inspiri şi să expiri, şi alta este să fii inspirat şi expirat...

Aşa şi intrarea în Biserică. E o rânduială, o rânduială ameţitoare! Există la un Părinte o comparaţie că Sfânta Liturghie e ca inima. Noi, când ne ducem la Sfânta Liturghie, intrăm în împărăţie; ieşim din timp, ieşim din lume. Noi ne înălţăm la cer, nu vine cerul la noi. Noi ne ridicăm, intrăm în împărăţia cerească. Stăm la masă, la ospăţul Vieţii, cu Dumnezeu Sfânta Treime. îl mâncăm pe Dumnezeu, mâncăm Trupul şi Sângele Lui, ca să avem viaţă în noi, şi apoi plecăm în lume ca să ducem Viaţa dumnezeiască în viaţa noastră şi în lume. Nu e părăsită această lume, ea e fermentată de Sângele acesta oxigenat cu dumnezeire şi cu care mesenii
de la Liturghie au un puls mai mare, inima lor bate mai iute.

Cum să trăieşti ritmul liturgic în lume

- Mă gândeam că noi am pierdut cumva ritmul acela liturgic; trăim în lumea aceasta care ne acaparează... Mă gândeam ce-ar fi dacă am trăi din nou cu toate slujbele de peste zi...

- Nu ne mai putem întoarce. Zilele acestea citeam la Sfântul Isaac Şirul un cuvânt care m-a dumirit într-un fel. El zice: noi acum nu mai putem fi pustnici, singuratici, ca înaintaşii noştri; dar acolo unde suntem, chiar în cetatea împărătească de am fi (nu mai zic de cetatea în care suntem noi acum, Babilonul, bâlciul deşertăciunilor de azi) dar chiar şi acolo de vom fi, să găsim un ceas, o oră, un minut, în care să trăim în însingurare; să ne lepădăm de toate şi să facem linişte. Preafericitul Anastasios al Albaniei, în cuvântul pe care l-a spus când a fost la noi, a zis că pustia astăzi este în inima noastră. Acolo intrăm ca să găsim tăcerea, să ne batem cu demonii noştri, să ne confruntăm cu ei şi să ajungem la isihie, la linişte, la împăcarea cu noi.

Un părinte ortodox din Franţa face un lucru foarte bun în lupta cu stihiile acestei lumi. Şi să ştiţi că stihiile acolo, în Occident, sunt mai mari decât la noi. Pentru că la noi se întâmplă să râdă cineva de tine, să batjocorească, să înjure de Dumnezeu, dar când se cutremură pământul sau când îl calcă un tractor, zice „Doamne, ajută-mă!", „Doamne, iartă-mă!". De ce? Pentru că subconştientul lui este încă informat. Ei, în Occident nu mai există asta. Şi acolo, părintele de care vă spuneam face nişte întâlniri spirituale, nişte seminarii, cum facem noi aici, şi îi învaţă pe credincioşi să trăiască slujbele, Laudele, în câteva minute pe zi. Cum? Foarte simplu. Pune-ţi ceasul, pune-ţi un semn, din oră în oră, opreşte-te câteva secunde şi ridică-ţi gândul la Dumnezeu. Cum zice Părintele Rafail Noica: foloseşte satelitul „Doamne!", în clipa în care ai spus „Doamne!" eşti în împărăţie, pentru că nu poţi spune „Doamne Iisuse Hristoase!" fără să fie Duhul Sfânt în tine. Atunci ai intrat în zona cea mai înaltă, sau mai profundă, a sufletului tău: în duhul tău. Ar trebui să vorbim odată şi despre duhul omului, nu doar despre Duhul lui Dumnezeu.

- Cu siguranţă.

- Şi aşa participăm şi noi în ritmul liturgic. Dar e de mare trebuinţă să aibă tot credinciosul o săptămână pe an, o zi pe an, în care să participe la toate slujbele. Să meargă la o mănăstire, dar nu ca să mănânce friptură pe spaţiul verde al mănăstirii [râde], ci pur şi simplu ca să se lepede de toate şi să trăiască în ritmul liturgic de acolo. Cât putem - o zi, două zile, o săptămână; sau trei zile, cât e rânduiala pentru mănăstiri la primirea oaspeţilor.

Apoi, să ne facem o rânduială de rugăciune liturgică, care să fie cât mai aproape de rânduiala Bisericii. Pentru că în Sfântul Munte există o rânduială,în bisericile şi în mănăstirile noastre există o rânduială. Şi putem face aşa: seara, de exemplu, la o anumită oră zicem: „Acum în mănăstire e Pavecerniţa. Zic şi eu o rugăciune de mulţumire pentru ziua de astăzi." Sau... „Acum e Miezonoptica. Iată, mă ridic în picioare şi spun: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Şi chiar dacă mă culc la loc, eu am participat astfel la Miezonoptică, cu bănuţul meu. „Acum e Utrenia. Câţi psalmi se citesc la Utrenie? Citesc şi eu jumătate dintr-unul." Sau un singur verset. Dimineaţa, un singur verset din psalmii Utreniei. Atât. Dar astfel am participat şi eu. Se mai spune: „Dar n-am timp!" Dumnezeu nu cere cantitate. De fapt Dumnezeu nu cere nimic... Dumnezeu te cere pe tine, te vrea pe tine.

- Am adus vorba despre slujbele acestea ale Laudelor, despre ritmul acesta liturgic, pentru că în semestrul acesta m-am gândit să discut cu studenţii mei despre ele. De ce? Cred că am uitat sau nu mai înţelegem efectiv sensul fiecărei slujbe. Nu mă refer la semnificaţia fiecărui gest, ci sensul de ansamblu. De pildă, de ce Vecernia are dimensiunea aceea cosmologică; psalmul 103: „Toate aşteaptă să le dai lor hrană la bună vreme", „balaurul acesta care se joacă în mare"... Toată frumuseţea creaţiei!

Să redescoperim dimensiunea aceea cosmologică a Vecerniei. Vii la slujbă şi, deodată, eşti în plin proces de creaţie! Dumnezeu Creatorul lucrează acolo, e slava lui Dumnezeu, e acea splendoare...

- Şi mai mult decât atât: Creaţia este un proces continuu. Din veşnicie este fără timp, iar în timp se desfăşoară încă. Aşa încât, de câte ori zic psalmul acela, eu particip, sunt martorul Creaţiei, sunt martorul minunii pe care a făcut-o Dumnezeu când a făcut lumea. Iar El le face mereu pe toate noi. Atunci mi se mai deschid ochii încă o dată şi văd că toate sunt noi. (Dacă mi se deschid, dacă nu cumva mi se închid de somn... Dar şi dacă nu le văd, ele tot se întâmplă.) Eu nu sunt numai ce se vede. Sinea noastră este mai adâncă...

- E interesant faptul că omul contemporan parcă a uitat lucrul acesta - sau nu ştie - că sinea lui e mai adâncă. Eu îmi tot aduc aminte şi le spun studenţilor ce experienţă am avuţia Muntele Sinai. Pe la ora două- trei dimineaţa există obiceiul ca turiştii străini să urce pe Muntele Sinai.

- Pelerini?

- Nu ştiu câţi sunt pelerini, cred că mai mulţi sunt turişti... E puzderie de lume acolo! Acolo unde Dumnezeu a vorbit cu Moise, acolo unde Dumnezeu a grăit cu graiul Lui! Dar se întâmplă ceva incredibil: acolo urcă turiştii... ştiţi de ce? Ca să fotografieze răsăritul soarelui! E incredibil!

- Da. Ba cineva chiar întreba: „Ce mai pot fotografia? Să nu pierd vreo ocazie."

- Da... Or, dacă mergem la Utrenie, descoperim deodată că nu e vorba nici de răsărit de soare, nici de sentimentul acesta de „Let's go! Gata, m-am trezit, am chef de muncă!". Nu e vorba de asta, ci e vorba de sentimentul păcatului, de trezirea din somnul morţii... E vorba de cu totul alte lucruri, de o cu totul altă stare de spirit...

- Da, dar nu uita că noi mergem la Sfânta Liturghie, unde are loc cea mai mare minune! 0 bucată de pâine cu puţin vin şi puţină apă sunt transformate în Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, sub ochii noştri, iar noi suntem chemaţi să Le mâncăm! Aşa, cu nimica toată de pregătire, de canon... Care nici nu e mare lucru, dar nouă ni se pare mult... Şi refuzăm.

Dar dacă aş spune că în Cartierul Lăpuş, pe strada cutare, la numărul cutare, s-a tăiat un pom şi în pomul acela se vede... o cruce, aaa, toată lumea se duce buluc să vadă crucea! Şi crucea de pe biserică n-o vede nimeni. Şi Trupul şi Sângele Mântuitorului nu-L caută nimeni, şi nu se miră nimeni. Ne întoarcem cu spatele. Suntem chemaţi: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi" şi noi, cu nesimţire, ne întoarcem cu spatele şi plecăm... „bucuroşi că am fost la biserică". Aici este boala noastră.

- Interesant este faptul că acea cruce din copac este mai credibilă - aceasta mă uluieşte! - e mai credibilă decât Sfânta Liturghie. Pentru mulţi dintre contemporanii noştri. Or aici se întâmplă ceva, lipseşte ceva. E vorba de o lipsă de „antenă" pentru Duhul Sfânt.

- Da... într-un fel, noi îl căutăm. Căci oamenii caută semne şi minuni, şi spune Sfântul Apostol că le-a vorbit înainte oamenilor prin semne, prin minuni, prin minunile acestei lumi. Orice minune exterioară îţi atrage atenţia. Iar lucrurile exterioare nu sunt numai ceea ce par, dincolo de ele mai este ceva. Deci, citim în registrul acesta: „Ce se întâmplă acolo? Ce se ascunde acolo? Ce vrei să spui, ce este acolo?" Numai că noi ar trebui să privim invers, ca cel ce ştie! Cum spune Sfântul Apostol: voi aveţi Duhul înfierii, voi ştiţi! Nu trebuie să vă înveţe cineva. Nu?

- Da.

Dacă nu se îndumnezeieşte, omul se îndobitoceşte sau se îndrăceşte.

- Ei, şi atunci de ce nu ştim, deşi ştim? Care-i hiba? E că nu ştim să folosim puterea pe care o avem.

- Cred că pe noi nici nu ne interesează acest tip de putere, ci o altfel de putere, o putere mai putere...

- Asta-i! Puterea sufletului e făcută din unde. Vă aduceţi aminte cum e reprezentată unda la fizică - linia care urcă şi coboară, oscilaţia între sus şi jos. Unda puterii omeneşti are două dimensiuni. Una din propria putere şi una de altă putere - ca un vas. în puterea omenească e loc pentru o altă putere. Acest loc nu poate să fie gol. Acest loc e locul lui Dumnezeu, Care a suflat suflare de viaţă, e unda Duhului, a energiei necreate, care dublează orice tresărire, orice zbucium, orice adiere a sufletului meu. Când eşti în Dumnezeu, eşti însoţit dumnezeieşte. Şi respiri dumnezeieşte, digeri dumnezeieşte, mori dumnezeieşte, miroşi o floare dumnezeieşte, îţi pierzi portmoneul dumnezeieşte, îţi rupi piciorul dumnezeieşte... Nu asta e important, dacă ţi se rupe sau nu ţi se rupe piciorul, ci că tu trăieşti evenimentul acela cu Dumnezeu. Sau fără Dumnezeu. în clipa în care eu mă rup de Dumnezeu, ies din priză şi nu mai intră energia dumnezeiască, atunci în locul acela, în golul de care vorbeam mai înainte, năvălesc alte energii. Primul care a năvălit a fost diavolul, sugestia demonică: „Ei, oare, chiar aşa? O să muriţi? Nu, n-o să muriţi!" Aşa ne îndrăcim. Dar nu îndrăcirea aia că te posedă dracul dintr-o dată. Privim o floare drăceşte - când nu-i a noastră şi vrem s-o furăm -, privim o fată drăceşte, şi aşa mai departe. Deci mişcările acelea ale sufletului nostru sunt dublate de informaţii, aşteptări, cerinţe, pofte care nu sunt ale noastre, nu sunt omeneşti, deşi le simţim dinăuntru.

Dar să zicem că unele nu sunt îndrăcite şi nu asta predomină în mine. Dar nici îndumnezeit nu sunt-eu, gândul meu. Cum mai pot să fiu? îndobitocit. Adică în locurile acelea libere se ridică stihiile dobitoceşti din mine. Pentru că eu sunt macrocosmos, conţin în mine toate puterile. Vitalitatea mea e comună şi plantelor, şi animalelor. Afectivitatea, inteligenţa, nu sunt doar ale omului. Psihismul meu e asemănător cu al animalelor. Ce-l face omenesc este suflarea aceea care vine şi fecundează totul, care vine şi dă altă Viaţă, face suflet viu. Că suflet are şi purcelul. Dar al meu e suflet viu, adică îl are pe Dumnezeu Cel viu în el. Omul nu se poate „înomeni”. Deci eu nu pot să mă „înomenesc". Cele din jurul meu se pot înomeni. Căţelul care mă priveşte în ochi şi dă din coadă se înomeneşte cumva, are ceva omenesc în el, căci nu se poartă ca un căţel. El atunci îşi iese din firea lui. Leul acela care ducea măgarul sfântului la păscut nu mai era doar animal, el se înomenise, se ridicase spre altceva...

- Şi se înomeneşte, interesant, nu prin energia mea, ci se înomeneşte prin energia Duhului Sfânt.

- Exact. Pentru ca lumea să se înomenească, pentru ca să se înduhovnicească, trebuie ca eu să mă îndumnezeiesc. Numai omul se îndumnezeieşte, prin Duhul Sfânt. Şi noi înduhovnicim lumea, o sfinţim. Omul sfinţeşte locul prin această revărsare a Duhului prin el. Dacă nu, rămâne sufletesc...

- Apropo de ceea ce discutam, de multe ori m-am gândit la antifoanele de la Utrenie, în care se vorbeşte despre Duhul Sfânt. Şi ne spune acolo ba de Duhul Sfânt în Care toate viază, ba de Duhul Sfânt Care le mişcă pe toate, ba de Duhul Sfânt Care grăieşte prin prooroci. Ce m-a fascinat întotdeauna este pogorârea aceasta a Duhului peste minerale, peste vegetale, peste fiinţa „inconştientă", cum spun filosofii, şi faptul că Duhul Sfânt nu găseşte coborârea asta la pietricică sau la firul de iarbă ca pe o umilire...

- Păi dacă le-a „clocit” pe toate la Facere...! Se spune în Scriptură că „Se purta pe deasupra apelor". Toată această magmă, această materie, toată această potentă de a fi, era clocită, încălzită de Duhul Sfânt, El îi dădea viaţă. Duhul Sfânt Se purta pe deasupra apelor. Ceea ce mă fascinează - vedem asta şi din experienţa noastră, din lupta ascetică - este că mai uşor ajungem să fim cu Duhul Sfânt şi cu harul prin trup şi prin duh, decât prin suflet. Deci psihismul, afectivitatea, e cel mai puţin de prins. Dumnezeu nu pune mult aici, pentru că noi suntem în stare să le confundăm ca fiind ale noastre: dorinţele noastre, nevoile noastre. întâlnim în Sfânta Scriptură: duhul nostru este templul Duhului Sfânt, trupul nostru este templul Duhului Sfânt.

- Da, interesant, nu zice că sufletul tău este templul Duhului Sfânt, ci că trupul tău este templul Duhului Sfânt.

- Da. Şi nous-u, pnevma, deci partea înaltă a sufletului. Nu partea lucrătoare, pătimaşă, afectivă. Aceasta nu este templul Duhului Sfânt. Aceasta trebuie îndumnezeită, pentru că ea este dinamică, îi este specifică lupta, mişcarea, contradicţia. Ea trebuie îndumnezeită, înduhovnicită de către duh şi de către trup.

- Să revenim la relaţia dintre Duhul Sfânt şi Biserică. Părintele Schmemann spunea, în cartea lui „Euharistia - Taina împărăţiei", că însuşi mersul la biserică este o taină, pentru că nu noi mergem la biserică, ci Duhul Sfânt ne duce Ia biserică. Duhul Sfânt este Cel care ne mână, ne adună...

- „Să mânecăm cu mânecare adâncă...”12

- Da. Ne adună, plecăm, mânecăm, ne aduce laolaltă, ne face să grăim, ne face să cântăm, ne face să înălţăm imnuri...

- Şi atunci să ne gândim: când nu ne dăm jos din pat, ce duh ne ţine la televizor?

- Da... Şi în plus Duhul este Cel Care Se pogoară peste Sfintele Daruri, Duhul ni-L aduce pe Hristos, pe Care mâncându-L iarăşi devenim una, devenim un trup, devenim o Biserică. Duhul Sfânt este Adunătorul nostru, este Mănătorul şi Cei Care ne cloceşte pe noi nu numai ca si cosmos, creaţie, ci ne cloceşte si ca Biserică.

- Deci, iată, ca una. Şi noi zicem „Să fim într-un Duh!"

- Da. Ne-am apropiat de sfârşitul acestei emisiuni, de aceea ne vedem nevoiţi să ne luăm rămas bun astăzi. Vă dăm întâlnire săptămâna viitoare.

- Bucurie sfântă!

- Bucurie sfântă!

- Şi curaj!

- Şi curaj!

Fragment din cartea "Abecedarul bucuriei. Un altfel de catehism cu Maica Siluana Vlad", Editura Agaton

Cumpara cartea "Abecedarul bucuriei. Un altfel de catehism cu Maica Siluana Vlad"

Note:

10 Majuscula face diferenţa între biserică = lăcaş de cult şi Biserică = taină a comuniunii între Dumnezeu şi om, Trup al cărui cap este Hristos şi în care sălăşluieşte Duhul Sfânt. „Biserica este unitatea în Hristos, este unirea cea mai strânsă cu Hristos a tuturor celor ce cred cu dreptate în El şi îl iubesc şi este unirea tuturor acestora prin Hristos. Biserica este alcătuită dintr-o parte pământească şi o parte cerească." (Sf. Ioan Maximovici) (n.ed.)
11 în romanul „Prinţ şi cerşetor", al lui Mark Twain.
12 Fragment din slujba Utreniei învierii, care înseamnă: „să pornim dis de dimineaţă"; în limbajul popular, a mâneca = a porni.

• Acatistul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului
  Publicat in : Acatiste

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: