Lucrătorii practici ai Rugăciuni lui Iisus ne încredinţează de următoarele: la început, cel ce s-a hotărât să cheme neîncetat Numele Domnului nostru Iisus Hristos, întâlneşte greutăţi şi se luptă cu lenea, dar dacă continuă mai departe lupta, simte o înrudire cu această ocupaţie, iar limba şi gura lui capătă putere de a rosti cu uşurinţă rugăciunea. Impreună cu aceasta se dezvoltă mecanismul muşchilor gâtlejului, aşa încât rostirea rugăciunii devine o necesitate firească. In cazul în care nevoitorul opreşte rugăciunea, gura simte că îi lipseşte ceva. Acum mintea începe să fie atentă la lucrarea buzelor, care este izvorul dulcetii inimii.

Apare întrebarea: oare în această situaţie, rugăciunea nu devine o funcţie automată, lipsită de conştientizare, care face din lucrătorul rugăciunii un robot? Răspunsul îl aflăm în cartea Arhimandritului Mihail Gozlov (1826-1884) intitulată Destăinuirile pelerinului.

Eroul acestei cărţi, pelerinul, pune această întrebare duhovnicului său, de la care primeşte următorul răspuns: „Deşi mulţi califică rugăciunea rostită des drept maşinală şi lipsită de sens, spre nefericirea lor, ei se înşală amarnic pentru că nu cunosc taina care se descoperă nevoitorului în urma acestei rostiri maşinale a rugăciunii. Nu cunosc nici faptul că suspinul des, la început doar oral, cu timpul se transformă într-un adevărat suspin al inimii, care se adânceşte în cele lăuntrice, devine plăcut şi firesc sufletului, îl luminează, îl hrăneşte şi îl duce spre unirea cu Creatorul. Mi s-a întâmplat să întâlnesc pe unii, care, destul de simplu, în lipsa cunoştinţelor teoretice despre rugăciune, rostind cu stăruinţă Rugăciunea cuvântătoare a lui Iisus, au ajuns la starea în care limba şi buzele lor nu puteau să se oprească de la rugăciune, care i-a îndulcit, i-a luminat şi a făcut din ei adevăraţi nevoitori. Iată de ce trebuie să aduci Domnului ceea ce-ţi stă în putere. Adu-i la început o rugăciune fie uscată, fie chiar împrăştiată, dar cantitativă, căci de la frecventa ei rostire apare deprinderea, care transformă această rugăciune înflăcărată, curată şi strălucitoare".

Un alt lucrător al rugăciunii, protoiereul moscovit Alexei Mecev (1859-1923), canonizat recent de către Biserica Rusă, îşi povăţuia fiii săi duhovniceşti, în mare măsură intelectuali, ca să deprindă oriunde ar fi şi orice ar face să spună Rugăciunea lui Iisus. El le spunea ca toate: şi ştiinţa, şi arta, şi tehnica, pot servi preaslăvirii lui Dumnezeu, numai dacă nu vom uita că cel mai important lucru este de a trăi duhovniceşte. După părerea lui, rugăciunea este una dintre capacităţile sufletului. Ea se biruieşte numai atunci când vom birui lenea şi dependenţa celor lumeşti. Rugăciunea lui Iisus, spunea el fiilor săi duhovniceşti, trebuie rostită în simplitate, punând accentul pe sfârşitul ei („miluieşte-mă pe mine păcătosul") şi cat mai des. „Noi nu trebuie să creăm din nou rugăciunea, după cum făceau Sfinţii Părinţi, pentru că lucrarea lor nu este pe puterile noastre. Nouă însă ni se cade a rosti Rugăciunea lui Iisus, simplu, de parcă am vorbi cu cineva şi pe cât se poate de des".

Sfântul Ioan Scărarul, referindu-se la rugăciunea cuvântătoare spune următoarele: „Nu te mâhni atunci când îţi fuge mintea de la rugăciune. Pentru a deprinde rugăciunea, este important să rosteşti fără grabă, ca mintea să poată pătrunde în fiecare cuvânt". Awa Dorotei spune: „Din rugăciunea cuvântătoare rostită des, se naşte rugăciunea minţii, iar mai apoi, cea a inimii. Rugăciunea cuvântătoare trebuie rostită cu voce slabă, pentru sine. E nespus de folositoare rugăciunea făcută cu voce atunci când suntem chinuiţi de tristete sau de mânie".

„Rugăciunea inimii, spune schimonahul Ieronim din mănăstirea Solovet, este un dar de la Dumnezeu, şi nicidecum un produs al minţii omeneşti. Ea cere condiţii favorabile precum şi practicarea isihiei. Cel ce lucrează Rugăciunea lui Iisus nu este nepăsător faţă de slujbele bisericeşti. El vine în biserică primul şi ultimul o părăseşte. Mai bine este a spune în biserică «Doamne, miluieşte!» o singură dată, decât a citi în chilie o psaltire întreagă".

Unul dintre ucenicii Stareţului Iosif Isihastul, arhimandritul Efrem, egumenul mănăstirii Filotheu de la Athos, spune: „Ai rugăciunea pe buze, acolo este şi harul. Iar de pe buze ea urcă împreună cu harul în minte, apoi se coboară în inimă. Pentru aceasta este nevoie de timp şi de străduinţă. Inceputul întotdeauna este greu, dar ştim că fără de osteneală nu se câştigă nimic. Ca să vină harul este nevoie încă de multă smerenie. Inainte de venirea lui, rugăciunea se contopeşte cu respiraţia, iar mintea se trezeşte şi o urmează. De câte ori ţi se împrăştie mintea, de atâtea ori osteneşte-te să o aduci acasă. Reţine-te pe cât poţi de la somn şi mâncare. Păzeşte-ţi urechile şi ochii. Iar dacă ţi se va întâmpla să mănânci mai mult, atunci mai mult să te rogi şi prin asta vei ruşina pe diavolul. Să fii atent la ceea ce faci. Se poate întâmpla să ai râvnă mare, dar trupul bolnăvicios şi slab. Dacă vei urma voinţei tale, îţi vei distruge trupul. Surplusul de râvnă foloseşte-l în alte ocupaţii, ca să nu-ţi păgubeşti trupul. Să ştii că în lucrarea rugăciunii este nevoie nu numai de osteneală, ci şi de dreaptă socoteală".

Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc

Fragment din cartea "Calea rugaciunii launtrice. Manualul isihiei", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Calea rugaciunii launtrice. Manualul isihiei"

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Editoriale
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Editoriale
• Rugaciunea inimii intr-o lume fara inima
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: