Lucrare reprezentativă pentru viaţa şi spiritualitatea ortodoxă, opera „Pelerinul rus" prezintă odiseea creştinului aflat în căutarea comuniunii continue şi depline cu Dumnezeu, prin rugăciune. Personajul principal porneşte spre aflarea căii care duce la un lucru care-i părea iniţial imposibil: rugăciunea neîntreruptă. Căutarea aceasta este, în mod evident, expresia vocaţiei creştinului. Urmaşul lui Hristos caută întotdeauna drumul care îl va duce la nesfârşita comuniune cu Dumnezeu.
Mişcarea isihastă, cea în jurul căreia se va naşte rugăciunea inimii („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! "- sub diversele sale forme) îşi are originea din vremea Sfântului Simeon Noul Teolog (sec. X-XI) şi se va dezvolta sub însufleţirea Sfântului Grigorie Palama. Aceşti doi promotori ai isihiei au propus calea rugăciunii numai în urma propriei experienţe. De altfel, Sfântul Simeon împărtăşeşte experienţa luminării de la Sfântul Duh prin ochii altei persoane, smerindu-se. Din descrierea sa, mijlocul atingerii acestei mult-dorite comuniuni simţite prin pace, lumină şi bucurie duhovnicească a fost rugăciunea; atunci când conştiinţa îl chema la rugăciune, indiferent de timp, îngenunchea. Dacă simţea că mai poate continua, se afunda în rugăciune până se simţea împlinit. Roadele binecuvântate ale rugăciunii curate s-au arătat deplin: Sfântul Simeon revigorează viaţa monahală, iar viaţa şi opera sa îi atrage un rar apelativ, cel de Teolog, oferit de creştinism doar Sfântului Evanghelist loan şi Sfântului Grigorie de Nazianz.
La rându-i, Sfântul Grigorie Palama formulează dogmatic învăţătura despre energiile divine necreate şi posibilitatea omului de comuniune, prin acestea, cu Dumnezeu. Calea unirii o reprezintă, în mod deplin, rugăciunea. Monahii isihaşti din vremea sa (sec. al XV-lea) şi cei de după el dezvoltă o adevărată „artă a rugăciunii". De acum, această rugăciune continuă se va consacra cu denumirea specifică de rugăciune a inimii. Monahii, înaintaţi în viaţa duhovnicească, îşi învăţau ucenicii să rostească această rugăciune, împărţind-o în doua secţiuni: prima parte („Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu") trebuia rostită în timpul inspiraţiei, iar partea a Ii-a („miluieşte-ne pe noi, păcătoşii"), în timpul expiraţiei. Legarea organică a rugăciunii de ritmul respiraţiei face ca şi rugăciunea să devină un act reflex voluntar, absolut necesar vieţii duhovniceşti, după cum şi activitatea cardiacă ce stimulează respiraţia susţine viaţa biologică.
Rostirea acestei rugăciuni în „cantităţi" fixe constituie, mai degrabă, ascultare faţă de duhovnic şi păstrarea minţii în Hristos. însă, nu numărul dăruieşte roadă rugăciunii, ci credinţa, ascultarea, râvna şi alte determinante personale, întotdeauna subiective (care ţin de persoana). Viziunea strict matematică atrage principiul invers-proporţionalităţii: un ucenic care îl întreabă pe un avvă cât timp îi trebuie pentru dobândirea rugăciunii continue, afla că îi sunt necesari 10 ani. După ce spune avvei că va face rugăciunea de două ori mai mult pe zi, răspunsul e total neaşteptat: nu vor trebui 5 ani (cum este firesc în ordine matematică), ci 20 ani, mai mult de două ori. Râvna ieşită de sub ascultare nu aduce roadă, ci pedeapsă. Rostul pomenirii dese a rugăciunii este obişnuirea până la identificarea omului cu Hristos („Nu mai trăiesc eu, ci Hristos e Cel care trăieşte în mine"- Galateni 2, 20). Până să se ajungă la rugăciunea calitativă - deşi este cea mai folositoare -, este absolută nevoie de rugăciunea cantitativă (Părintele Cleopa). Rostirea iniţial mecanică a rugăciunii, prin ascultare, poate duce la rugăciunea continuă. Orice lucrare duhovnicească cere un efort fizic, căci astfel şi trupul slujeşte lui Dumnezeu; roadele postului se capătă, în primul rând, prin asceză văzută; bunăoară, o biserică se sfinţeşte după ce, o bună vreme, s-a lucrat la ea în mod concret. Rugăciunea era asociată de regulă cu respiraţia, pentru că suflarea simbolizează duhul de viaţă al omului. Această corelaţionare arată întreaga participare a omului la rugăciune: cuvântul, inima şi suflarea.
Mai pot fi folosite astăzi aceste metode de înălţare spirituală? în mod evident, răspunsul este da. Indiferent de ispitele şi luptele din afară, omul este invitat să-şi cerceteze cămara sufletului, să se adune în ea şi să-L caute acolo pe Dumnezeu; El stă ascuns prin chip şi voieşte să se descopere prin asemănare. Pomenirea numelui divin, mai presus de amintirea şi trăirea răului, aduce omului bucuria slavosloviei trăită neîncetat de îngeri.
Rugăciunea inimii e numită de Nichifor Crainic inima Ortodoxiei. Fiind căutată cu dragoste şi împlinită cu credinţă, ea are puterea schimbării omului, care, în această stare de rugăciune curată şi continuă, se aseamănă unei cetăţi păzite de orice atac; omul care a dobândit binecuvântata lucrare a rugăciunii inimii îşi bucură inima chiar şi în timpul somnului, trăind, încă de pe pământ bucuria veşniciei.
Preot drd. Ovidiu DINCA
Sursa: Baraganul Ortodox
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.