Despre frumusete

Despre frumusete Mareste imaginea.

Prima întrebare despre frumuseţe vizează legătura dintre ea şi Dumnezeu. La începutul Facerii, citim că atunci când Dumnezeu a chemat la existenţă fiinţele una după alta dintr-o absenţă absolută, noi spunem „din nimic", El a decis că ele sunt bune, un cuvânt care, înţeleg de la cei mai învăţaţi, înseamnă şi în ebraică, şi în greaca veche atât „bun", cât şi „frumos".

Acum întrebarea pe care vreau să o pun este următoarea: cum putem concepe noi faptul că ceea ce era bun, ceea ce era frumos, adică într-o armonie desăvârşită cu viziunea divină şi lumea creată de Dumnezeu, ar putea să se strice şi să ajungă o lume căzută?

Când citim despre căderea protopărinţilor noştri, nu ni se pare ciudat că există un şarpe, dar de unde şi-a luat şarpele această viclenie?

Cum se face că putem vorbi în teologia creştină şi în cea iudaică despre căderea îngerilor?

Ce se întâmplă cu binele încât să devină rău?

Evident, există două moduri de a aborda problema aceasta. Fie putem spune că un rău din afară a intervenit în lumea creată, dar atunci trebuie să îl tragem la răspundere pe Dumnezeu că a creat deopotrivă răul şi binele, creând atât stricăciunea, moartea, osândirea, cât şi frumuseţea, armonia şi chemarea la desăvârşirea pe care o numim împărăţia lui Dumnezeu; fie trebuie să ne punem întrebarea dacă există un mod în care, cumva, ceea ce e bine este posibil să ajungă rău.

După cum ştiţi probabil, scriitorii şi-au încercat condeiul timp de mai multe veacuri pe această temă. Aş dori să amintesc doar unul dintre autori - dar în clipa aceasta nu-mi vine în minte numele lui - care oferă o soluţie legată, cred, de subiectul nostru. Unul dintre scriitorii antici sugerează că apropierea de Dumnezeu, urcuşul sau creşterea pe treptele slavei, pe treptele frumuseţii - căci cuvântul slavă înseamnă strălucire, splendoare - de la o măsură a sfinţeniei către o măsură şi mai înaltă, toate acestea nu înseamnă doar o creştere naturală, organică. Ci înseamnă că la fiecare pas o făptură chemată la îndumnezeire în adâncul părtăşiei cu Dumnezeu cel viu trebuie să fie pregătită să renunţe la măsura de frumuseţe, de desfătare la care se afla, să se lepede pentru a ajunge la starea, necesară devenirii, de a fi întru totul goală şi descoperită şi să înainteze în necunoscut.

Şi sugestia care s-a făcut - şi singura cu sens, din punctul meu de vedere, în privinţa căderii îngerilor încât să nu introducem un rău creat de Dumnezeu şi nici un mod total inexplicabil în care binele poate decădea în rău, aşadar singura explicaţie pe care am găsit-o eu - este viziunea că îngerii lui Dumnezeu, urcând din slavă în slavă, din frumuseţe în frumuseţe, la un moment dat - unul dintre ei sau mai mulţi - s-au uitat la ei înşişi, minunându-se de frumuseţea lor şi s-au întrebat: „Merită oare? Merită să riscăm să pierdem toată această frumuseţe, toată slava aceasta, toată această strălucire şi splendoare, pentru a porni iar, goi şi descoperiţi, să urcăm şi mai sus? Şi dacă primul pas mai departe nu este aşa cum ne aşteptăm noi să fie?"

Este, într-un fel, asemenea problemei ridicate după mai multe secole de Goethe în Faust, când Faust îi spune satanei: „Şi, de voi putea să-i spun clipei de acum «mai rămâi, eşti atât de frumoasă», atunci îţi dau libertatea să mă înlănţuieşti ca timpul să se poată opri pentru mine, iar eu sunt gata să pier."

Este aceeaşi problemă, aceeaşi atitudine a minţii: să se oprească timpul, să se oprească mişcarea. Ce s-a făcut până aici este de o frumuseţe fără cusur, încât mai mult de atât nu ne-am putea dori. Iar aici ne găsim în faţa unei dileme pentru că, pe de o parte, implică faptul că suntem chemaţi să nu fim satisfăcuţi niciodată, să nu spunem niciodată „atât e de ajuns", la orice nivel al fiinţei umane. Nimic altceva nu este suficient pentru o fiinţă creată decât părtăşia deplină cu Dumnezeu, participarea la firea dumnezeiască. Şi, în mod obligatoriu, în mod necesar, vocaţia şi chemarea noastră clipă de clipă ne spun: „Indiferent cât de frumos, cât de strălucitor ar fi acum, e un nimic pe lângă adevărata mea chemare, şi eu trebuie să fiu pregătit să renunţ chiar şi la măsura de sfinţenie şi strălucire care e a mea acum, pentru a înainta oriunde mă va duce Dumnezeu."

Cred că afirmaţia lui Faust, această abordare a căderii, este singura care poate explica faptul că ceea ce era bine, ceea ce era frumos, putea în acelaşi timp să fie o amăgire atunci când fiinţa umană pe care a pus stăpânire amăgirea nu este pregătită. Sau, altfel spus, numai prin renunţare la noi înşine, prin supunere faţă de Dumnezeu II putem dobândi pe Dumnezeu.

Iar acum aş vrea să trec la un aspect asemănător, însă la un alt nivel. Tocmai am spus că, în orice expresie a frumuseţii, în orice împlinire, există posibilitatea intrinsecă de a renunţa justificat la chemarea personală pentru o viziune contemplativă asupra acestei frumuseţi, însă fără să însemne totodată şi libertatea de a renunţa şi de a capitula.

In slujba de cununie din Biserica Ortodoxă există două exprimări care cred că sunt foarte interesante din acest punct de vedere. La începutul slujbei de logodnă, după prima binecuvântare şi rugăciune de cerere, se citeşte o rugăciune scurtă, o rugăciune prin care îi cerem lui Dumnezeu să îi încredinţeze unul altuia pe mire şi pe mireasă aşa cum El i-a încredinţat-o pe Rebeca lui Isaac.

Interesant la această paralelă nu este doar că se pomeneşte prototipul luat din Vechiul Testament, pentru că în Vechiul Testament se pot găsi şi alte prototipuri de căsătorii binecuvântate. Interesant aici este faptul că, în sensul cel mai adevărat, Rebeca i-a fost dată printr-un act de revelaţie dumnezeiască Iui Isaac. Vă amintiţi că, atunci când Avraam şi-a trimis sluga în Mesopotamia să îi găsească o soţie fiului său, i s-a spus că această soţie va fi arătată printr-un semn, iar acest semn era că femeia va veni la fântână cu un ulcior. A fost un semn, un semn divin. Bun, cu ce anume putem face paralelă în cazul cununiei dintre doi creştini? Creştinilor şi necreştinilor nu li se arată alesul sau aleasa în vreo revelaţie, prin vreun ritual formal ori vreun semn minunat. Dar atunci care este semnul? Aş sugera că este vorba despre un semn care are valenţa unei vedenii.

Ştiţi cum se întâmplă, oamenii se întâlnesc - bărbaţi şi femei, băieţi şi fete - şi, de multe ori, poţi vedea pe cineva zi de zi fără să descoperi nimic deosebit la această persoană; iar într-o zi să te uiţi la acea persoană şi să o vezi - ca să folosesc o expresie pe care a sugerat-o cineva azi-dimineaţă - „în slavă", în lumina transfigurării. Nu o mai vezi pe această persoană ca pe una dintre cei mulţi, ci având o unicitate de care nu mai poţi face abstracţie şi pe care nu poţi să o uiţi.

Sfântul Metodiu de Olimp spune că, până să se îndrăgostească, un bărbat este înconjurat de bărbaţi şi femei; dar, din momentul în care şi-a găsit mireasa, el are o mireasă şi este înconjurat de oameni. Iar aceasta cred că este o afirmaţie extrem de interesantă - o închipuire, închipuirea aceleiaşi persoane, care nu s-a schimbat tocmai în acea zi, numai că noi vedem acum această persoană luminată din interior, scăldată în lumina transfigurării. Vedem o persoană cu ochii care acum văd, însă această închipuire nu ne este dată la întâmplare descoperindu-ne o persoană sau alta - iar aici se susţine afirmaţia lui Goethe că frumuseţea este în ochii privitorului.

Dumnezeu îi dă privitorului să vadă ceea ce El vede pururea şi clipă de clipă. Dar El îi dă unui privitor să vadă această minune a lumii transfigurate într-o singură persoană. Iar acesta este semnul pe care noi îl numim „dragoste"; îi spunem „dragoste", dar el implică faptul că dragostea este o revelaţie, o dezvăluire a frumuseţii şi a sensului.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ

Fragment din cartea "Despre frumusete", Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre frumusete"

 

Pe aceeaşi temă

22 Mai 2019

Vizualizari: 340

Voteaza:

Despre frumusete 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

frumusetea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE