Despre orbirea omeneasca

Despre orbirea omeneasca Mareste imaginea.

Umblăm bâjbâind, ca orbii pe lângă zid; ca şi cei dacă ochi bâjbâim mereu, ne poticnim în miezul zilei ca şi pe înserate. (Isaia59,10)

51. Ceea ce este lumina văzută pentru ochii noştri, este harul lui Dumnezeu pentru sufletul nostru. Când străluceşte lumina, omul vede totul bine, vede calea, groapa, ceea ce-l poate vătăma şi se fereşte de aceasta, deosebeşte albul de negru şi un lucru de altul. La fel, când harul lui Dumnezeu luminează sufletul, acesta cunoaşte şi vede totul bine; vede lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, pronia şi judecăţile Lui; deosebeşte binele de rău, virtutea de stricăciune, vede şi caută cele de folos sufletului, vede cele vătămătoare şi se abate de la ele.

52. Ceea ce este întunericul pentru ochii trupeşti este şi păcatul pentru sufletul omenesc. Intunericul orbeşte ochii, aşa încât omul, chiar dacă are ochi, nu vede nimic, şi cel ce umblă întru întuneric întru totul se aseamănă unui orb: nu vede calea pe care merge şi nu cunoaşte cele vătămătoare ce îi stau în faţă; nu deosebeşte un lucru de altul (de pildă, aurul de argint, arama de fier, albul de negru, roşul de verde şi altele); se abate din cale şi rătăceşte, nu stie încotro merge, cade în groapă şi suferă alte întâmplări vătamătoare. Astfel este întunericul şi orbirea cea trupeasca pentru om. In chip asemănător, păcatul - întunericul duhovnicesc - întunecă ochiul sufletului şi îl orbeşte în aşa chip, încât păcătosul suferă rele sufleteşti asemănătoare sau chiar mai mari şi umblă ca un orb: nu ştie încotro îl poartă drumul, nu vede înaintea sa groapa pieirii veşnice în care stă să cadă, nu deosebeşte stricăciunea de virtute, răul de bine, adevărul de minciună, adevărata bunăstare de adevărata restrişte şi într-acest chip, având ochi, nu vede şi bâjbâie ca un orb. Trăieşte în bunăstare? Işi face de cap, se sălbăticeşte ca un cal neînvăţat şi neînfrânat şi nu vede că prin această bunăstare Dumnezeu îl atrage la Sine, cum îşi atrage un părinte, cu un măr, copilul mic. A nimerit în restrişte? Cârteşte, bombăne şi huleşte, ca şi cum s-ar face cu el o nedreptate; înalţă glasuri văitătoare, ba chiar hulitoare: Ce nedreptate am făcut? Cu ce am păcătuit? Oare sunt eu mai păcătos decât alţii? Merit eu asta? Asta merită ostenelile mele? Se îndreptăţeşte pe sine, plin fiind de toată nedreptatea; socoate curat, fiind cu totul întinat; se socoate pe sine ca nefiind vrednic de pedeapsa vremelnică, vrednic fiind de cea veşnică; îşi laudă meritele, care nu fac doi bani.

Când e bolnav, cheamă doctorul ca să capete vindecare şi ia orice doctorie, de-ar fi ea cât de greţoasă, şi rabdă tot ce îi prescrie doctorul, ba îl mai şi plăteşte. Milostivul Dumnezeu, „Care vrea va toţi oamenii să se mântuiască şi întru cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), vrea ca prin necazuri, ca printr-o doctorie amară, să îi vindece sufletul bolnav şi să îl facă sănătos, căci iubirea de argint, iubirea de sine, iubirea de slavă, trufia, mânia, zavistia, ura, necurăţia şi celelalte patimi sunt boli cumplite ale sufletului, de care el boleşte, se topeşte şi moare. Păcătosul orb nu-şi dă seama însă de această binefacere a lui Dumnezeu şi nu numai ca nu Ii mulţumeşte Milostivului Binefăcător, ci şi cârteste împotriva Lui: Ce nedreptate este în mine? Orice necaz din vremea de acum, care este trimis de Dumnezeu asupra păcătosului, este un toiag al pedepsirii Sale părinteşti, cu care El îl bate pe păcătos şi îl trezeşte din somnul păcatului, ori o doctorie amară, precum s-a zis mai sus, pe care i-o trimite ca să îi vindece sufletul slăbănogit, dar păcătosul nu simte aceasta. Are sănătate ori bogăţie ? Le pune pe socoteala ostenelilor, sârguinţei, înţelepciunii şi priceperii sale, iar nu pe socoteala lui Dumnezeu, de la Care sunt viaţa şi moartea, sărăcia şi avuţia (Isus Sirah 11, 16). A câştigat biruinţă asupra duşmanului? Pune biruinţa pe seama vitejiei, şireteniei, măiestriei şi puterii sale, pe seama mulţimii oştenilor săi şi nu pe seama lui Dumnezeu. „Nu se mântuieşte împăratul cu oştire multă şi uriaşul nu se va mântui cu mulţimea tăriei lui. Mincinos este calul spre scăpare şi cu mulţimea puterii lui nu te va izbăvi” (Psalmii 32, 16-17), căci „nu în puterea calului este voia Lui, nici în cel iute la picior bunăvoinţa Lui.

Bunăvoinţa Domnului este în cei ce se tem de El şi în cei ce nădăjduiesc în mila Lui” (Psalmii 146, 10-11). Se satură păcătosul de mâncare, se acoperă cu veşminte, e încălzit de foc, e luminat de lumină şi are parte de celelalte bunătăţi ale lui Dumnezeu, însă pe Dumnezeu, Dătătorul bunătăţilor, nu îl simte în binefacerile Lui şi nu mulţumeşte Binefăcătorului, căci nu îl iubeşte, iar fără iubire nu poate fi recunoştinţă. întreaga făptură, cerul, soarele, luna, stelele, pământul şi plinirea lui mărturisesc slava Iui Dumnezeu (Psalmii 18, 1); însă păcătosul orbit nu simte şi nu se cutremură de mărirea slavei Lui. Oraşul şi casa arată şi aduc la cunoştinţa tuturor pe arhitectul lor, lucrul măiestru, pe meşter, casa, pe stăpânul ei, căci orişicine cunoaşte pe meşter după lucrul său şi pe arhitect după clădirea pe care a ridicat-o. Lumea aceasta văzută este ca o cetate minunată, zidită nu de mâini omeneşti, ci de cuvântul lui Dumnezeu, ca o lucrare preaînţeleaptă şi o casă preabogată în care trăim cu toţii. Ea arată parcă cu degetul la Dumnezeu Arhitectul, Ziditorul, Purtătorul de Grijă şi Gospodarul ei; şi, fiind o zidire minunată, pătrunsă de înţelepciune şi bună, dovedeşte că Minunat, Bun, Preaînţelept şi Atotputernic este Ziditorul ei, dar păcătosul orb nu îşi dă seama. Fiul cunoaşte pe tatăl care l-a născut şi l-a crescut, robul cunoaşte pe stăpânul care i-a dobândit, dar păcătosul nu cunoaşte pe Dumnezeu, Domnul şi Părintele sau, Care îl păzeşte, hrăneşte şi îmbracă. Câinele îşi cunoaşte stăpânul, boul cunoaşte pe cel ce l-a dobândit, dar păcătosul, care e înzestrat cu înţelegere, nu cunoaşte pe Ziditorul, Stăpânul şi Ocrotitorul său, precum spune Dumnezeu prin prorocul: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu Mă pricepe”, ci grăieşte ca nebunul în inima sa: „Nu este Dumnezeu” (Psalmii 13, 1). Iată cu ce orbire jalnică loveşte păcatul inima omenească, orbire din care se naşte lipsa de frică, iar din lipsa fricii de Dumnezeu izvorăşte toată nelegiuirea!

53. Dacă ar zice careva: Cum să nu II cunosc pe Dumnezeu, Care întruna este propovăduit prin sfântul Său Cuvânt, i-am răspunde: Tocmai acest lucru este vrednic de minunare, ori de plâns, că Dumnezeu Se face cunoscut tuturor, atât prin zidire, cât şi prin cuvântul Său; dar păcătosul, ca un surd, nu aude cuvântul Lui şi nu cunoaşte pe Domnul său; ei aude numele Iui Dumnezeu, însă pe Dumnezeu nu îl cunoaşte; el aude cu urechile trupeşti vorbindu-se despre Domnul, dar cu cele ale sufletului nu aude, şi astfel, auzind nu aude şi văzând nu vede. Atunci când Dumnezeu este propovăduit prin sfântul Său Cuvânt, este propovăduită şi sfânta Sa voie, dar păcătosul nu ştie de ea şi nu o face; sunt propovăduite atotputernicia şi măreţia Lui, înaintea cărora păcătosul nu se smereşte; este propovăduită dreptatea Lui, de care păcătosul nu se teme şi pe care nu o cinsteşte; este propovăduit adevărul Său, în care păcătosul nu crede; este propovăduit faptul că El e pretutindeni-fiitor, fapt înaintea căruia păcătosul nu se cucerniceşte şi nu se cucerniceşte fiindcă nu crede în El; este propovăduită preaînţeleapta Lui pronie, la care păcătosul nu se gândeşte; este propovăduită preaînalta Lui sfinţenie, pe care păcătosul nu o cinsteşte; este propovăduită stăpânirea Lui peste toate, stăpânire căreia păcătosul nu se pleacă; este propovăduită slava Lui cea înfricoşată, pe care păcătosul nu o cinsteşte; este propovăduită nesfârşita Lui bunătate, pe care păcătosul nu o caută şi nu râvneşte să se împărtăşească de ea; sunt propovăduite judecăţile Lui cele înfricoşate, de care păcătosul nu se cutremură, şi altele asemenea. In acest chip, păcătosul, ca un „bărbat nepriceput nu va cunoaşte şi cel neînţelegător nu va înţelege acestea” (Psalmii 91, 6).

Căci adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu nu poate rămâne deşartă şi neroditoare, ci aduce cu sine adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Fiul cunoaşte pe tatăl său, îl cinsteşte, îl iubeşte şi îi ascultă; sluga cunoaşte pe stăpânul său, se teme de el, i se supune şi îi slujeşte; nici cel care II cunoaşte pe Dumnezeu nu poate să nu îl cinstească, să nu îl asculte, să nu I se supună şi să nu îi slujească, să nu împlinească voile şi poruncile Lui. Despre aceasta spune Dumnezeu prin prorocul: „Feciorul cinsteşte pe tatăl său şi sluga se teme de stăpânul său; şi dacă Eu sunt Părinte, unde este cinstea ce trebuie să-Mi daţi? Şi dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?” (Maleahi 1, 6). Fiul slăveşte pe tatăl său fiindcă îl cinsteşte, iar sluga se teme de stăpânul său pentru că îl ştie de stăpân. Aşadar, dacă părintele-om primeşte cinstire de la fiul său şi stăpânul-om este temut de către sluga sa, căci fiul îşi recunoaşte tatăl drept tată, iar sluga îşi recunoaşte stăpânul drept stăpân, cu cât mai mult este vrednic de cinstire şi teamă Dumnezeu, Care este peste toate Domn, dacă îl recunoaştem şi îl cinstim ca Domn şi Părinte al nostru? Vezi că din cunoaşterea lui Dumnezeu vine cinstirea lui Dumnezeu.

Spune, rogu-te, tu, care te lauzi că îl cunoşti pe Dumnezeu, dar nu îl cinsteşti, cum se poate că tu vrei să păcătuieşti, ştiind că Dumnezeu pretutindeni este, că vede fiecare lucru şi că este Drept Judecător, că pedepseşte şi vremelnic, şi veşnic pentru păcat şi că poate să te lovească chiar în timp ce păcătuieşti? Nu îndrăzneşti să te porţi necuviincios înaintea împăratului pământesc, a stăpânirii, a stăpânului şi a părintelui tău; dar înaintea lui Dumnezeu Cel Mare şi înfricoşat cutezi să faci cele rele şi urâte Lui. Nu este cu putinţă! Cum nu îi vei mulţumi din inimă şi nu îl vei iubi, ştiind că El este Ziditorul, Răscumpărătorul, Părintele, Hrănitorul, Ocrotitorul şi Binefăcătorul, Cel mai înalt decât Care nu se află altul mai mare? Eşti recunoscător şi iubeşti pe un binefacător-om, care îţi face parte nu din bunurile lui, ci dintr-ale lui Dumnezeu, Dătătorul vieţii tale, de la Care primeşti binefaceri în fiecare ceas şi minut, fără de Care nici nu putem trăi, nu îi vei fi recunoscător? Cum nu vei crede din inimă în cuvântul Lui, de ştii că El este adevărat şi nu poate minţi, iar cuvântul Lui este adevărul? Crezi pe un om de vază, care poate minţi, dat fiind că „tot omul este mincinos” (Psalmii 115, 2), iar pe Dumnezeu, Care nu poate si nu vrea să mintă, nu îl crezi? De aici vine toată cucernicia adevărată, căci de credinţă atârnă toata adevărata cucernicie şi cinstire a Iui Dumnezeu.

Cum nu te vei cutremura de judecata Lui, de ştii dreptatea Lui, care va răsplăti fiecăruia după faptele sale ? Te temi de un stăpânitor drept şi nu cutezi să încalci legea lui, chiar dacă acesta nu ştie tot ce fac supuşii Iui, iar de Dumnezeul Cel Drept nu te temi, Care cunoaşte fiecare cuvânt, faptă şi gând al tău şi le scrie în cartea Sa, ca să îţi răsplătească ţie pe măsură? Cum nu te vei pleca şi nu vei asculta de poruncile Lui, dacă ştii foarte bine că El este Domnul tău Cel Preaînalt, Care stăpâneşte cerul şi pământul? Impăratului-om, care are putere doar peste trupul tău, i te supui, i te pleci şi îl asculţi întru toate, iar lui Dumnezeu, Care ţine în mâna Lui viaţa şi moartea trupului şi sufletului tău, nu I te supui şi nu Ii arăţi ascultare din inimă? Cum nu II vei iubi din inimă şi nu îl vei căuta să te lipeşti de El şi să ai împărtăşire cu El, de ştii că El singur este Binele cel mai înalt, fiinţial, neschimbat şi nesfârşit şi a fi împreună cu El este fericirea adevărată şi desăvârşită, iar a te despărţi de El este nenorocirea cea adevărată şi desăvârşită? Iubeşti un om bun, împodobit cu milostivire şi cu alte virtuţi, pe care de la Dumnezeu le are, iar pe Dumnezeu nu îl vei iubi, Care este în Sine atât de bun, căci „nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu” (Matei 19, 17), după cuvântul Domnului? Cât de mulţi oameni voiesc a fi pe lângă nişte împăraţi pământeşti buni, care şi ei sunt supuşi, ca oameni, tuturor necazurilor, şi caută asta cu mare osârdie, socotind a fi o mare fericire să se afle pe lângă aceşti împăraţi, iar tu, ui Dumnezeu, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel bun şi milostiv, nu vei dori să fii, când cunoşti bunătatea Lui şi guşti şi vezi că bun este Domnul (Psalmii 33, 8)? Cum nu vei arăta milostivire faţă de aproapele tău când ştii că în fiecare zi şi ceas primeşti de la Dumnezeu negrăită şi necurmată milă? Prin milostivirea Lui trăieşti pe pământ, nevrednic fiind de viaţă; prin milostivirea Lui te hrăneşti, te îmbraci şi eşti întreg.

Cum nu vei face parte aproapelui tău din bunurile tale, când ştii că tot ce ai e al lui Dumnezeu, afară de păcatele şi neputinţele tale? Căci toate de la Dumnezeu le primim: sufletul şi trupul nostru, viaţa, suflarea şi fiinţa noastră Lui le datorăm. Cum nu vei ierta aproapelui nişte greşeli mărunte, când ştii că Dumnezeu ţi-a iertat în Hristos (Efeseni 4, 32) nenumăratele tale greşeli şi că datoriile tale cele din păcate se vor întoarce iarăşi asupra ta şi te vor înlănţui, de nu vei ierta aproapelui tău, şi în veci vei pătimi pentru ele în temniţa iadului, precum arată pilda (Matei 18)? De aceea, Domnul încheie astfel pilda: „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta flecare fratelui său din inimile voastre” (Matei 18,35). Cum nu vei dispreţui deşertăciunea lumii acesteia şi nu vei dori fericirea cea viitoare şi n-o vei căuta cu toată râvna, de crezi cu tărie în cuvântul lui Dumnezeu, care descrie în felurite chipuri acele bunătăţi negrăite şi neajunse cu mintea şi veşnice şi nesfârşite, precum şi însuşi Dumnezeu propovăduieşte şi făgăduieşte celor ce cred în Hristos şi îl slujesc cu credinţi pe Dumnezeu şi îl iubesc (I Corinteni 2, 9)?

Cauţi cu osârdie fericirea vremelnică, care e nimic pe lângă cea veşnică, şi asta pentru că o vezi; cum, dar, nu vei căuta fericirea cea nesfârşită, dacă o vei vedea cu ochii credinţei. Pentru cinstea şi slava vremelnică slujeşti cu credinţă imparatului pământesc, iei asupră-ţi orice osteneală, nevoie şi necaz şi mergi la războaie şi lupte sângeroase fiindca nădăjduieşti să primeşti de la împărat cinste şi slavă; cum nu vei sluji cu credinţă împăratului ceresc, lui Dumnezeu Care făgăduieşte robilor Săi credincioşi nu slava şi cinstea vremelnică, ci pe aceea veşnică şi negrăită? Crede cele ce îţi spun, căci de ar vedea omul în răstimpul unei clipiri de ochi numai o părticică din slava cea viitoare, s-ar aprinde cu o asemenea dorire şi dragoste de ea, încât ar socoti ca pe nişte gunoaie slava, cinstea, desfătarea şi bogăţia lumii acesteia şi ar căuta cu toată râvna doar acea slavă, fără a putea fi oprit de poftele acestei lumi, ba nici de necazuri şi pătimiri, precum este scris despre Moise, că „a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului, socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire” (Evrei 11, 25-26), acelaşi lucru înţelegându-se cu privire la Sfinţii Mucenici şi ceilalţi bineplăcuţi ai Iui Dumnezeu.

Vezi, dar, creştine, ce urmează cunoaşterii lui Dumnezeu, şi anume: despărţirea de păcat, de lume, împlinirea cu râvnă a poruncilor Lui şi adevărata slujire a lui Dumnezeu, căci în cunoaşterea lui Dumnezeu se cuprinde nu doar cunoaşterea numelui Său, ci şi a dumnezeieştilor Sale însuşiri (adică a atotfiinţării, dreptăţii, bunătăţii, milostivirii, adevărului, atotputerniciei şi celelalte), de unde vine, negreşit, şi cinstirea fără de făţărnicie a Iui Dumnezeu.

SFÂNTUL TIHON DE ZADONSK

Fragment din cartea "Despre pacate. Despre adevaratul crestinism", Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre pacate. Despre adevaratul crestinism"

 

Pe aceeaşi temă

13 Octombrie 2021

Vizualizari: 1228

Voteaza:

Despre orbirea omeneasca 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE