Pocăiti-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor. (Mt. 3:2)

Când a venit "plinirea vremii" statornicită de la crearea lumii pentru mântuirea neamului omenesc, Dumnezeu a trimis înaintea feţei Lui pe îngerul Său, ca sa propovăduiască pocăinţa şi iertarea păcatelor. A venit aşadar Ioan şi a propovăduit pocăinţa şi a zis: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor! Cine poate să nu se minuneze de dumnezeiasca iubire de oameni, de marea dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni? Cel ce vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, voind să pregătească mai dinainte lumea pentru primirea Evangheliei mântuirii, I-a trimis pe propovăduitorul pocăinţei (Ioan Botezătorul), glasul celui ce strigă în pustiu, ca să propovăduiască venirea Domnului şi necesitatea pocăinţei.

Un glas strigă: „In pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe drepte, şi cele colţuroase, căi netede [...] şi tot trupul o va vedea [mântuirea lui Dumnezeu]. Pocăinţa este aşadar baia care singură curăţeşte pentru primirea Evangheliei. Această proprietate a pocăinţei vrând Ioan să o înfăţişeze, boteza în Iordan pe cei ce se pocăiau, arătând în mod simbolic puterea curăţitoare a pocăinţei. Dacă pocăinţa este văzută de Dumnezeu ca singurul mijloc pregătitor pentru primirea Evangheliei, urmează că ea este singura baie care poate spăla sufletul omului de păcatele lui şi singura care poate să îl facă vrednic de primirea Domnului.

Dar fiindcă este cu neputinţă ca omul să se păzească fără de păcat chiar numai un singur ceas din viaţa lui, de unde rezultă că păcătuim în fiecare ceas, de aceea voi predica în cele ce urmează despre pocăinţă, arătând necesitatea şi săvârşirea ei la vreme potrivită.

1. Raţiunea pentru care păcătuim

Când l-a creat pe om liber şi independent pe pământ, Dumnezeu l-a înzestrat cu puterile sufletului, prin care el să poate face distincţia precisă şi desăvârşită între bine şi rău, să dorească binele, să tânjească după el şi să se orienteze spre el, iar răul, dimpotrivă, să îl urască, să se întoarcă de la el şi să se scârbească de el. Scopul unei asemenea bogăţii a darurilor lui Dumnezeu către om era desăvârşirea, fiindcă numai o fiinţă liberă şi independentă putea, fiind neatâmată în energiile sale, să urce la desăvârşire. Inţeleptul Sirah, cuvântând despre libertatea şi neatârnarea omului, zice: Domnul de la început l-a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său [...] Pus-a înaintea ta foc şi apă, şi ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta. Inaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare le va plăcea li se va da.

Totuşi, din nefericire, omul, înşelat de diavol, s-a folosit rău de libertatea lui, fapt pentru care a şi căzut din cinstea lui cea dintâi şi din vrednicia de prieten al lui Dumnezeu, şi din locuitor al Raiului a devenit cetăţean al unui ţinut mărăcinos şi acoperit de spini şi duşman al lui Dumnezeu. Prin urmare păcatul l-a depărtat pe om de Dumnezeu, puterile sufleteşti au slăbit, iar partea cunoscătoare în întregime nu a mai putut face alegerea între adevăratul bine şi contrariul lui, iar voinţa nu a mai voit mereu numai binele, ci a găsit desfătare în rău. De atunci, sufletul lui s-a distrus prin întinăciunea păcatelor şi avea nevoie de o baie curăţitoare, prin care să se cureţe. O astfel de baie a conştiinţei este considerată pocăinţa, pe care au propovăduit-o toţi profeţii, şi ultimul, Ioan Botezătorul, care şi boteza pentru arătarea curăţirii sufletului.

2. Că păcatul strămoşesc îl trage pe om la păcătuire

Ca o consecinţă a păcatului strămoşesc, omul, neavând deplină tăria puterilor sufleteşti, cade în multe păcate, fiindcă firea lui, fiind în întregime aplecată spre păcat, lunecă neîncetat spre el. Domnul nostru arată printr-o pildă foarte potrivită înclinarea omului spre păcat: largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire [...]. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă... Dar şi vechii înţelepţi şi poeţi ai Antichităţii au zugrăvit-o astfel, precum afirmă şi Hesiod.

Aşadar păcatul strămoşesc îl împinge într-o oarecare măsură pe om la păcat, către care bietul om, nevăzând drept, simte aplecare mai mult decât spre virtute, fiindcă această cale a virtuţii este lungă şi abruptă, iar cel ce umblă pe ea înaintează cu trudă şi urcă silindu-se. Că silire se cere pentru a urma această cale, însuşi Domnul o spune altundeva: împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. De unde se arată limpede că numai silindu-ne pentru virtute putem deveni vrednici de împărăţia lui Dumnezeu. In vreme ce calea răutăţii, care duce jos, este şi netedă, şi foarte uşoară pentru mulţi. Trebuie deci să avem pocăinţă, fiindcă, altminteri, sufletul nostru, care este înclinat spre rău, nu va putea fi mântuit.

3. Că voinţa împreună cu harul dumnezeiesc mântuiesc pe om

Trebuie să avem mai întâi voinţa de a ne pocăi şi apoi să ne poarte de grijă dumnezeiescul har, să ne vindece şi să ne mântuiască, fiindcă ambele se cer pentru mântuire. La începutul secolului al V-lea s-a stârnit între teologi o controversă în această privinţă, şi anume, dacă este de ajuns pentru mântuire numai voinţa omului sau numai harul lui Dumnezeu. Pelagienii, următori ai lui Pelagios, erau de părere că numai voinţa omului era suficientă pentru mântuire. Impotriva acestei păreri eronate s-au ridicat Fericitul Augustin şi Fericitul Ieronim, ambii învăţaţi Părinţi ai Bisericii Apusene, care, contestând învăţătura sucită a lui Pelaghie, au căzut în cealaltă extremă, adică au ajuns să creadă că numai harul, nu şi voinţa omului, se cere în mântuirea omului. Faţă de ambele învăţături Biserica îşi exprimă dezacordul şi, călăuzindu-se atât după Sfintele Scripturi, inspirate de Duhul Sfânt, cât şi din dreapta credinţă ortodoxă, afirmă că nu este de ajuns pentru mântuire nici numai harul dumnezeiesc, nici numai voinţa omului, ci ambele trebuie să conlucreze. Fiecare, luat separat, este insuficient, purtând în sine şi ceva ilogic şi neînţelept, nevrednic de dumnezeiasca înţelepciune şi dreptate. Dacă doar voinţa liberă a omului ar fi capabilă de a aduce mântuirea, atunci ar fi fost fără rost împlinirea tainei dumnezeieştii iconomii şi a înomenirii lui Dumnezeu.

Iar dacă ar fi mântuitor numai harul dumnezeiesc, atunci ar însemna că Dumnezeu este părtinitor, fiindcă nu îi mântuieşte pe toţi, ci numai pe cei pe care vrea El să îi mântuiască, iar pe cei pe care nu vrea, îi osândeşte. Dar nici una din cele două condiţii nu este acceptabilă separat, datorită dumnezeieştii înţelepciuni şi dumnezeieştii iubiri de oameni şi dreptăţi, fapt pentru care Biserica acceptă ideea că pentru mântuirea omului se cer doi factori: voinţa omului şi harul lui Dumnezeu, ei fiind cele două roţi ale trăsurii care urnesc mântuirea oamenilor. Pe această temelie Biserica şi-a construit credinţa, sprijinită pe învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos, Care, voind să îi înveţe pe oameni că mântuirea noastră nu este lucrată numai de dumnezeiescul har, ci şi de voinţa omului, a zis: Cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie. Prin aceasta arată că harul mântuitor nu sileşte pe nimeni, tocmai fiindcă recunoaşte şi respectă libertatea omului, şi că harul îl mântuieşte pe cel ce voieşte. Aşa încât Dumnezeu nu-i statorniceşte de mai înainte pe cei mântuiţi, ci voieşte ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.

Aceasta ar fi fals dacă numai harul lui Dumnezeu l-ar mântui pe om. Dar că nu este de ajuns nici simpla libertate a omului tot Domnul o spune: fără Mine nu puteţi face nimic; Eu sunt uşa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui de unde rezultă limpede necesitatea celor doi factori. Fiindcă, pentru a intra cineva, este mai întâi necesar ca acela să vrea să intre. încât şi voinţa noastră, şi harul lui Dumnezeu trebuie să conlucreze pentru mântuire.

Faptul de a fi mântuiţi, zice Sfântul Grigorie Teologul, trebuie să vină şi din voinţa noastră, şi din harul lui Dumnezeu: „Trebuie ca mântuirea să fie şi de la noi, şi de la Dumnezeu”. Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Harul, cât ar li el de har, mântuieşte numai pe cei care vor să se mântuiască”. Conlucrează deci harul lui Dumnezeu şi, respectiv, voinţa omului în mântuire. Harul lui Dumnezeu premerge şi urmează, iar voinţa îl însoţeşte la mijloc, harul lui Dumnezeu cheamă, încurajează şi întăreşte, voinţa hotărăşte, iar apoi harul, urmând-o, plineşte mântuirea. Este necesară aşadar yoinţa, ca să audă glasul care cheamă la mântuire. Dumnezeu cheamă mereu pe orice om păcătos la pocăinţă şi îndreptare, fiindcă voieşte mântuirea tuturor, dar este necesar ca şi omul să voiască a se pocăi, ca să se mântuiască.

Dar, fiindcă am arătat necesitatea voinţei omului şi a harului lui Dumnezeu pentru mântuire, să trecem la cercetarea modului şi a timpului în care omul păcătos trebuie să lucreze ca să fie mântuit.

Sfantul Nectarie din Eghina

Fragment din cartea "ZECE CUVÂNTĂRI LA POSTUL MARE", Editura Sophia

Cumpara cartea "ZECE CUVÂNTĂRI LA POSTUL MARE"

 

• Ce este si cum trebuie facuta spovedania
  Publicat in : Religie
• Tinerii si spovedania
  Publicat in : Interviuri
• Spovedania: personala sau colectiva?
  Publicat in : Editoriale
• Spovedania prin telefon
  Publicat in : Editoriale
• Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: