Cuvintele de învățătură duhovnicească, deşi par uneori a fi repetate la nesfârșit, sunt mereu noi şi „hotărâtoare” pentru mântuirea noastră. Pentru că ele ne pun neîncetat în faţa propriei conştiinţe și în faţa lui Dumnezeu, și ne deschid întreaga ființă spre o înțelegere tot mai profundă...
Este un moment important, când evadăm din „malaxorul” activităţilor cotidiene şi a gândurilor de zi cu zi, pentru a ne așeza întru acea liniște binecuvântată, după care toți tânjim. O clipă cu adevărat binevenită, ca întoarcere spre sine, având însă „ochii” sufletului ațintiți mereu spre Dumnezeu.
Și chiar dacă cuvintele înțelepte par unora arhicunoscute, uneori „plictisitoare”, rememorarea lor determină o stare de trezire interioară, de râvnă și îmbogățire sufletească, rostiri care ne îndeamnă să facem și noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, faptele credinței mântuitoare.
A citi ori a asculta până la capăt ceea ce ni se pare că deja știm sau că nu prezintă interes pentru noi, e de fapt o asceză, o nevoință în sine, pentru că lovește în plin mândria, părerea de sine, indiferența, lenea intelectuală..., și ne învață să ascultăm și să primim în suflete cele de dincolo de vremuri.
Depinde însă foarte mult cu ce inimă și cu ce minte ascultăm sau citim cele câteva cuvinte, care ni se împărtășesc și care vin oarecum în întâmpinarea noastră. Pe unele dintre acestea ori le refuzăm din start, pentru că nu se „potrivesc” cu propriile principii de viață, ori le asimilăm formal pentru a ne ascunde după ele și a ne minți conștiința, pozând drept „buni” creștini.
Motivul și scopul unor astfel de cuvinte nu sunt doar simpla informare sau asimilarea lor mecanică, ca pe niște cunoștințe „brute” cu care să ne lăudăm înaintea altora.
Există, din fericire, și o dorință neostoită de a asuma învățătura mântuitoare pentru a o pune în lucrare. Este efortul duhovnicesc care are drept țintă înnoirea interioară, schimbarea întregii ființe și a vieții personale în bine, nu doar a comportamentului exterior, de ochii lumii.
Față de ieri știm mai multe, ne lăudăm cu fel de fel de realizări, dar ce folos dacă am rămas aceeași vanitoși, aroganți, plini de sine, necunoscători ai Adevărului, nemilostivi, invidioși, plini de ură..., fără să recunoaștem că suntem așa cum suntem și să ne doară această tristă realitate interioară.
E un pic diferit atunci când cautăm răspunsuri în adâncul propriilor dureri sau doar vrem să verificăm, din exterior, niște teorii ori principii existențiale..., ca să ne dăm singuri dreptate.
Sf. Ioan Gură de Aur ne sfătuiește să ne ferim a vorbi despre noi înșine. Pentru că vorbirea despre sine atrage ura și invidia oamenilor, dar și judecata lui Dumnezeu.
Ce ne facem acum, când mass-media și toate rețelele de socializare sunt o permanentă vorbire despre sine și o judecare a celorlalți? Când ne străduim să părem a fi altfel decât suntem, să fim mai mult decât ne stă în putere, să cerem mai mult decât merităm, să arătăm tuturor ceea ce de fapt nu ne aparține..., să trăim doar pentru a fi lăudați de alții.
Am auzit oameni care spuneau: merg la botez, la nuntă, la înmormântare..., ca să vină și alții la mine. Câți dintre cei pe care credem că îi „îndatorăm”, prin prezența noastră, se vor și ruga pentru noi după ce ne-am făcut „datoria”?
Regăsirea în celălalt e bucuria trăirii în același duh. Te descoperi pe sine ca împreună rostire a Adevărului care sălășluiește în fiecare dintre noi...
Să ne gândim, pentru un moment, ce înseamnă să fim pomeniţi şi ce înseamnă pentru noi toţi, şi pentru fiecare în parte, faptul că sunt și oameni adevărați care se gândesc la noi, pentru care existăm, pentru care contăm.
Să spui unei persoane „Te iubesc!” este identic cu a spune: „Tu nu vei muri niciodată!”. Este afirmaţia „supremă” a acelui om care, în acest fel rostită, nu poate să cadă din veşnicia lui Dumnezeu, deoarece toată dragostea lui este acum iubire de la Dumnezeu.
Dacă mântuirea ar fi fost de la om și prin om, nu știu în ce măsură am fi fost îndreptățiți să afirmăm: „Ce minunat e faptul că mântuirea este oferită şi dăruită! Ce minunat e că putem fi părtaşi ai acestui dar, acordându-l şi altora prin iubirea şi prin veşnica noastră pomenire!” (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Făcând din viaţă rugăciune”, Editura Sophia, Bucureşti, 2014).
Să ne purtăm în inimi unii pe alții și să ne rugăm unii pentru alții!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.