1. Nu este prilej de întristare mai mare decît acela al trădării şi dezamăgirii pe care le suferim de la cei pe care îi iubim. Căci tot răul care ni se face de către oameni vine de la străini, şi numai trădarea şi dezamăgirea sînt de la cei apropiaţi. Dar şi cei pe care îi socotim apropiaţi sînt de două feluri, primii care ne sînt rude de sînge sau prieteni proveniţi din îndeletnicirile noastre şi ceilalţi care ne sînt sfătuitori de suflet, acestora încredinţîndu-le toate tainele şi slăbiciunile noastre.

Şi ce altă dezamăgire şi suferinţă mai mare poate să fie decît aceea cînd fiul se ridică împotriva tatălui sau tatăl împotriva fiului, cînd mama o vrăjmăşeşte pe fiică şi fiica, pe mamă, cînd frate pe frate se trădează şi se războiesc pentru moştenire sau întîietate, precum a prevestit Hristos: „Va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide".

Această răzvrătire a pătruns în lume odată cu păcatul lui Cain şi va rămîne între oameni atîta timp cît vor exista invidia şi setea de stăpînire. Atunci cînd Avesalom s-a răzvrătit împotriva tatălui său David, multe lucruri, ascunse pînă atunci, au ieşit la iveală, în orice trădare cei de aproape ai noştri mai întîi îşi fac aliaţi, pregătind îndelung ceasul în care ne vor declara războiul. Dar, spre deosebire de lupta cinstită, care mai întîi anunţă duşmănia şi abia după aceea atacă, în trădare lupta se duce în ascuns, legînd prin daruri şi făgăduinţe pe cei care ne înconjoară, astfel încît războiul să fie pierdut chiar înainte de a fi declarat. Trădătorul vine să te anunţe că tu, cel puternic, ai rămas fără putere.

Atunci se înfăţişează fiecare după locul şi jocul pe care le-au avut în această urzeală, aşa încît suferinţa de pe urma trădării să fie chiar mai mare decît suferinţa de pe urma pierderii întîietăţii şi a averii. David, regele trădat, descoperă că nu doar fiul său Avesalom şi o parte din soldaţi s-au întors împotriva sa, ci şi mulţimea poporului era împărţită, fiind manipulată de diferite iscoade: „Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat. Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau".

Prietenii şi vecinii la care se referă David sînt oamenii care păreau că îi erau supuşi pînă la izgonirea sa de pe tron de către Avesalom, dar care acum i-au ieşit împotrivă. Expresia „în preajma mea s-au apropiat" trebuie să o traducem ca „împotriva mea s-au adunat", aşa cum spunem „în preajma sărbătorii", cu sens de „înainte", „în faţă". Ca în orice trădare, o parte din prieteni şi cunoscuţi îi vedem aliniaţi împotriva noastră alături de cel care ne duşmăneşte. O altă parte însă, dintre cei mai apropiaţi, acei sfătuitori de suflet pe care ni-i alegem din cele mai ciudate pricini, dintr-odată vedem că se dau la o parte: „şi cei de aproape ai mei departe au stat". Căci o trădare nici nu este deplină, dacă omul nu ajunge să fie părăsit de toţi, mai ales de acei care duc cu ei toate tainele noastre sufleteşti pe care cu slăbiciune le-am descoperit în zilele prieteniei.

1.1. Oamenii suferă dezamăgiri pentru că sînt prea înclinaţi să-şi imagineze lucruri extraordinare despre cei care le acordă atenţie. Nu despre toţi, căci, în restul timpului şi despre majoritatea oamenilor, părerea generală este proastă. Dar, despre cei care ne acordă o atenţie neaşteptată, ne facem pe loc o părere bună. Ni se pare că acel om a văzut ceva deosebit în noi. Cu cît mai extraordinar este omul care ne bagă în seamă, cu atît mai extraordinari vom fi şi noi. Această lucrare banală a sufletului omenesc stă la temelia comerţului şi a artei diplomatice, căci sîntem mai înclinaţi să cumpărăm de la vînzătorul care ne spune vorbe dulci şi cedăm mai uşor din interese vecinului care ne laudă.

Pînă la urmă, ne idealizăm linguşitorii ca, odată cu ei, să creştem şi noi în ochii proprii. Iată de ce ajungem să suferim dezamăgiri, pentru că cei de care ne-am alipit erau de fapt o plăsmuire a minţii noastre. Pe de altă parte, dezamăgirea este o formă de judecare a celuilalt prin prisma unei singure fapte sau vorbe care nu a mai fost aşa cum ne închipuiam. Cu cît omul este mai înclinat spre păcatul judecării, cu atît el va suferi mai multe dezamăgiri. Pînă la urmă, dacă va mai rămîne măcar un singur om de care acesta să nu se dezamăgească va fi doar pentru că nu a trăit destul de mult alături de el. Iată de ce dezamăgirea nu este doar rezultatul faptelor celorlalţi, pe care ajungem să nu-i mai socotim la fel de buni, ci, uneori, şi poate chiar în primul rînd, este rezultatul scăderii noastre lăuntrice.

2. Ne simţim dezamăgiţi şi trădaţi pentru că avem despre noi o părere mai bună decît cel care ne-a pricinuit supărarea. Sîntem mai buni şi i-am făcut prea mult bine ca să ajungem acum să fim trataţi de parcă nu am făcut niciodată nimic pentru el. Cîte gînduri se trezesc în mintea noastră, cum începem a ne aminti de cîte ori am răspuns la chemarea lui: cum l-am ajutat cu bani, cum am lăsat ale noastre ca să facem ceea ce ne-a cerut! Dintr-odată, mintea noastră începe să contabilizeze toată paguba pe care ne-a adus-o această prietenie, cîte am fi putut să facem pentru noi, dacă nu făceam pentru el, cine ar fi fost el, dacă nu eram noi. Toate acestea sînt gîndurile celui dezamăgit, care, pe lîngă tristeţea îndreptăţită pe care o aduce trădarea sau nesocotirea de către un prieten, se umple şi de gînduri de judecată şi de mărire deşartă, arătînd un dispreţ neomenos pentru cel care i-a fost mai înainte prieten. în acest fel, tristeţea şi amărăciunea de la început, cele fireşti şi pe bună dreptate suferite, dacă nu sînt curmate cu smerenie, ajung să izvodească din sine gînduri de judecare, iar de va zăbovi în acestea, va ajunge uşor la mînie şi chiar la gînduri de răzbunare. Astfel, din cel nedreptăţit, dezamăgitul ajunge el însuşi să nedreptăţească, împlinind un joc al diavolului care caută pe toţi să ne despartă.

3. De la începutul lumii şi pînă acum, suferinţa i-a măcinat pe oameni în sute şi mii de feluri, ba chiar am putea spune că fiecare om apărut pe lume a dat naştere unui nou fel de suferinţă, iar totul a început de la o dezamăgire, care nici măcar nu a fost una întemeiată, pe care Eva a suferit-o atunci cînd diavolul i-a spus că Dumnezeu nu le-a zis adevărul pînă la capăt. Diavolul nu ar fi putut să o convingă pe Eva să calce porunca, dacă mai înainte nu o făcea să se dezamăgească de sinceritatea şi dragostea lui Dumnezeu.

Nu putem nesocoti decît pe cei care ne-au dezamăgit. Prin linguşire, diavolul îi insuflă Evei că Dumnezeu a ascuns adevărul de ea şi de Adam, de teamă ca ei să nu fie asemenea Lui. Prin aceasta, diavolul nu doar că îi răneşte orgoliul şi o face să se simtă trădată, ci trezeşte în ea cel mai greu de ţinut păcat femeiesc, care este curiozitatea. Curiozitatea de a afla ce anume a ascuns Dumnezeu de ea şi cum e să fii ca Dumnezeu. Eva este răvăşită de un amestec de stări pe care le-a născut în inima ei dezamăgirea că Dumnezeu nu i-a dat tot. Iată de ce păcatul acesta a fost un păcat de moarte, pentru că a avut în sine toate păcatele de mai tîrziu ale lumii, între care şi păcatul uciderii de Dumnezeu, care nu s-au săvîrşit în Rai doar pentru că nu se întruneau toate condiţiile pentru a fi săvîrşite.

Trebuie să deducem întregul şir al căderii care a premers hotărîrii de a-L înfrunta pe Dumnezeu, de la dezamăgire la nemulţumire şi de la înălţare de sine la mînie şi răzvrătire, care este maica uciderii. Acesta a fost ordinea devenirii noastre pătimaşe care a făcut cu putinţă naşterea lui Cain. Orice viclenie are drept scop să semene în noi înălţarea de sine la un loc cu îndoiala faţă de cel ce ne vrea binele. Acesta a fost începutul căderii neamului omenesc, iar înainte de orice cădere a fost dezamăgirea.

SAVATIE BAŞTOVOI

Fragment din cartea "Fetele tristetii", Editura Cathisma

Cumpara cartea "Fetele tristetii"

• Dezamagirea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Dezamagirea de cineva
  Publicat in : Religie
• Sase intamplari despre amagire
  Publicat in : Religie