Cândva se discuta mult, într-un fel sau altul, despre nevoia de disciplină a tinerilor. Auzeam mereu reproşuri în ce priveşte lipsa de disciplină şi adesea vedeau lumina tiparului articole care făceau diferite propuneri pentru consolidarea ei. Cele mai multe aparţineau celor aflaţi la vârsta a doua, mulţi dintre ei, socotindu-se, evident, exemple a ceea ce înseamnă disciplina, credeau că le revine misiunea de a impune un gen de ordine în rândul tinerilor; însă la vremea respectivă nu existau publicaţii despre nevoia de disciplină în rândul oamenilor de vârsta a doua.
Cât priveşte această temă, există două tendinţe: unii oameni sunt adepţii unei discipline austere, adevăraţi jandarmi atât ai propriei lor persoane, cât şi ai celorlalţi. Există oameni care s-au născut cu o nevoie congenitală de ordine şi de aceea li se pare firesc să fie întotdeauna prompţi şi să nu întârzie niciodată. Orice fel de dezordine, oriunde ar avea loc, îi răneşte cu adevărat; niciodată nu a fost nevoie să li se ceară să păstreze ordinea. Există oameni care dau impresia că prin firea lor sunt ordonaţi şi decenţi, însă când lucrurile depăşesc rânduiala la îndemână, firească şi în acord cu modul lor de viaţă, iar intoleranţa lor devine flagrantă din cauza celei mai neînsemnate neorânduieli, atunci, inevitabil, acest fapt trebuie luat în discuţie, pentru că pare a avea caracterul unei compulsiuni care, în cazul abaterii de la ea, chiar şi la cel mai mic nivel, provoacă o stare de angoasă maximă, care alternează şi sporeşte prin accese de furie.
Există o mare diferenţă între o disciplină care constă într-un efort firesc al cuiva de a se administra şi de a pune ordine în viaţa, obiceiurile şi timpul său şi disciplina caracterizată de un comportament obsesiv-compulsiv. Această ultimă formă de dis-ciplină transformă oamenii, după cum am arătat anterior, în jandarmi ai propriei persoane şi ai celorlalţi. De obicei, aceştia poartă cu sine o istorie lungă, care începe din copilărie, când viaţa era adesea o luptă urâtă, la nivelul voinţei, între părinţi şi copii. In acest caz, copilul devine scindat, întorcându-se împotriva propriei persoane. O parte din el e constrânsă să lupte pentru a-şi păstra o anumită independenţă, iar cealaltă sfârşeşte prin a se simţi vinovată pentru faptul că „se revoltă" împotriva părinţilor. Această a doua parte este încorporată conştiinţei de sine care se dezvoltă în primii ani şi devine tiranul care se sălăşluieşte în propria persoană, astfel încât lupta din afara sa se repetă lăuntric la nivelul experienţei emoţionale şi dă naştere acelui gen de om care devine în chip necesar incriminatorul foarte sever al propriului sine; şi cu cât se teme mai mult în sinea sa pentru faptul că poate să încalce disciplina riguroasă, cu atât mai mult încearcă disperat să-i organizeze şi să-i controleze pe toţi ceilalţi şi întreaga lume din jurul său. Acest lucru susţine autocontrolul său automat compulsiv care reacţionează cu o mânie violentă, dar totodată şi cu o teroare nemărturisită, când se simte ameninţat.
Unii oamenii au fost educaţi de părinţi severi care cereau ca toate să se facă perfect şi să aibă prioritate lucrurile cele mai importante. „Munca stă înaintea jocului" şi „nu ieşi afară dacă nu ţi-ai făcut mai întâi temele". Aceasta era regula inviolabilă şi nu exista nici cea mai mică speranţă de destindere a situaţiei sau concesie. Copiii care au crescut astfel şi-au însuşit această lege spartană fără a o contesta. Dacă exista vreun protest, acesta era înăbuşit fie din respect pentru părinţi, fie din cuminţenie, fie din ambele cauze. La rândul lor aceşti copii fie au devenit o generaţie nouă de spartani care îi tratează pe ceilalţi ca pe ei înşişi, cu mână de fier, fie, ripostând, au ajuns în extrema cealaltă.
Această extremă din urmă domină azi în societatea neoelenă şi majoritatea zdrobitoare a copiilor cresc fără nici o disciplină sau regulă şi pot să facă tot ce vor. Ar trebui lămurit faptul că opinia cum că psihologia contemporană susţine evitarea deplină a oricărei interdicţii - ceea ce înseamnă să laşi copilul să facă tot ce vrea - se bazează pe o ignoranţă desăvârşită. Psihologia responsabilă şi bine documentată n-a sprijinit niciodată ceva atât de absurd şi ridicol. E cu totul altceva evitarea inhibiţiilor, care, deşi sunt fundamentul tulburărilor sufleteşti, după cum s-a constatat, atunci când continuă să se manifeste sub forma unor porniri antisociale periculoase, e necesar să fie înlocuite, din motive foarte serioase, cu atitudini controlate conştiente. Prezenţa în structura caracterului a suficiente tehnici psihologice defensive este necesară pentru tot ceea ce e imatur în personalitatea umană.
Prin urmare, desfiinţarea inhibiţiilor e un alt aspect - ceva ce psihologia n-a socotit niciodată ca pe un lucru posibil, ci mai degrabă ca pe un deziderat. Experienţa tuturor celor care se ocupă cu creşterea copiilor în calitate de specialişti ne spune că, în situaţia în care copilul este lăsat singur, fiind constrâns astfel să-şi asume întreaga responsabilitate pentru administrarea vieţii sale înainte de a fi suficient de mare şi experimentat pentru a putea duce o asemenea povară, este cuprins de panică, întrucât se simte nesigur, şi recurge la gesturi extreme care duc la impunerea unui control din afara sa. Copilul are nevoie de controlul venit din partea unui adult de încredere, binevoitor şi, înainte de toate, consecvent, care să-l ajute să acţioneze în limite raţionale şi care abordează cu calm unele dintre greşelile acestuia făcute în încercarea de a se descoperi pe sine. Reacţionând împotriva neputinţei părinţilor de a le oferi îndrumarea esenţială şi necesară, uneori copiii îşi impun lor înşişi (şi nu de puţine ori şi copiilor lor) o disciplină severă din cauza spaimei pe care le-o provoacă eventualitatea de a repeta eşecul părinţilor lor. Indiferent de ceea ce a stat la baza formării lor, aceşti adepţi ai disciplinei stricte devin, de obicei, odată cu trecerea timpului, din ce în ce mai severi şi mai tiranici.
Pe de altă parte, există şi oameni care nu ac-ceptă, niciodată disciplina. Sunt relaxaţi până acolo încât ating delăsarea. Pentru a se face ceva, trebuie ca duhul să biruie trupul. Domnul X este un individ indolent, astfel că pentru a se apuca să facă ceva e nevoie de un efort uriaş şi atât înfăţişarea, cât şi deprinderile sale nu creează impresia de disciplină. Atunci când lenea e strigătoare la cer, se impune să fie analizată mai profund. Cât îl priveşte pe domnul X, un patolog contemporan ar vrea probabil să constate în ce măsură sistemul său glandular funcţionează normal, iar un psihoterapeut ar vrea să analizeze indiciile care n-ar exclude faptul că suferă de depresie.
Privind dintr-o altă perspectivă tema inhibiţiilor sau a inhibărilor, unul dintre proba bilele rezultate ale unei inconştiente şi profunde inhibiţii este într-un mare grad îngroparea activităţii vitale, care în aparenţă se prezintă ca trândăvie. Fireşte, nu toţi pruncii se nasc la fel, ci unii prin temperamentul lor sunt mai activi, iar alţii mai pasivi. Dar totuşi, atunci când declinul impulsurilor active este foarte evident, trebuie să se analizeze cauzele, atât în cazul unui copil, cât şi în cel al unui adult. N-ar trebui uitat că există şi oameni care s-au revoltat împotriva opresiunii disciplinei, care urmăreşte să intervină în fiecare detaliu al vieţii lor, ameninţând să nimicească până şi cea din urmă parte a individualităţii.
La vârsta de mijloc, tema disciplinei trebuie pusă pe o bază adecvată. Dacă eşti adeptul disciplinei severe, ai grijă să nu devii un tiran atât al tău, cât şi al celorlalţi. O experienţă trăită poate juca un rol foarte important: un învăţător, care a crescut într-o casă unde certurile dese şi violente dintre părinţi îl traumatizau, aplica în clasă o disciplină foarte severă. Acest fapt izvora din nevoia de a-şi controla tensiunile refulate, deoarece îşi închipuia că certurile dintre părinţi continuă încă, deşi aceştia nu mai erau în viaţă. în urma discuţiilor cu terapeutul său, mintea a început să-şi afle pacea, şi într-o bună zi a mărturisit că făcuse o descoperire. Atunci când citea ceva în clasă întotdeauna le impunea elevilor să-l asculte nemişcaţi, cu mâinile încrucişate. în acea zi a fost atât de absorbit de ceea ce le citea – şi negreşit acesta a fost şi motivul pentru care s-a arătat atât de plin de viaţă -, încât a uitat să fie atent la poziţia copiilor captivaţi şi ei la rândul lor de lectură. Dintr-odată a constatat că cei mai mulţi dintre elevi îşi ţineau capul în mâini şi coatele pe bănci, în timp ce ochii le erau fixaţi asupra lui cu o privire încordată, sorbindu-i fiecare cuvânt. Atunci a observat că poziţia lor nu juca nici un rol; disciplina impusă copiilor, cu un scop didactic, poziţia rigidă nu avea câtuşi de puţin valoarea pe care o demonstra trezirea interesului lor viu.
Pe de altă parte, se pare că, la vârsta a doua, pericolul vine de altundeva, nu din faptul că există prea multă disciplină, ci, dimpotrivă, din faptul că există prea puţină. Atunci când am dobândit prestigiul maturităţii, în afara orelor de serviciu, nimeni nu e în măsură să ne impună disciplina. Un soţ sau o soţie poate să încerce acest lucru cu ajutorul cicălelii sau al altor arme de care arsenalul conjugal dispune, dar de obicei rezultatul nu e altul decât persistenţa în refuz. La tinereţe, disciplina poate fi impusă din afară, la vârsta de mijloc ea e necesar să fie impusă şi acceptată lăuntric - lucru care ne lipseşte celor mai mulţi dintre noi. Altfel spus, ceea ce lipseşte vârstei de mijloc e autodisciplinarea. Desigur, asta nu înseamnă că trebuie să fim mtotdeauna gata de atac sau că nu va fi niciodată loc pentru acele mici abateri la care simţim că avem dreptul mulţumită vârstei.
Va trebui Yiannis să lupte cu preţul vieţii pentru dreptul său de a târâi din când în când aceşti vechi papuci pe care Elena încearcă să îi arunce în ultimii zece ani? Şi fiecare bărbat care se respectă oare nu va continua să-şi îngrijească grădina cu aceleaşi haine vechi despre care soţia îi spune că îl fac de râs în faţa vecinilor? Nici o femeie din douăzeci nu va înţelege „simţământul" pe care i-l dau aceste haine vechi.
Riscul nu constă în faptul că putem să ne coborâm standardele, ci că ne putem lăsa amăgiţi de o relaxare uşoară, nepricepând cum pune stăpânire pe noi. Astfel mulţi oameni la vârsta de mijloc, cu precădere probabil femeile, devin din ce în ce mai neatenţi cât priveşte înfăţişarea lor. Abdică. Alţii, complăcându-se în această stare de uitare de sine, îşi irosesc timpul fără să facă nimic. Există desigur în viaţă un loc şi pentru pierdut timpul, cu condiţia să nu devină obicei. Omul înţelept risipeşte din când în când multe jumătăţi de oră, dar, cum s-ar spune, înainte de a face aşa ceva, îşi cere propriul acord.
Partea cea mai gravă pentru unii oameni e că la vârsta de mijloc principiile morale în ceea ce priveşte iubirea, cinstea slăbesc, iar ei deviază în multe alte feluri de la aceste principii. Lucruri care altădată i-ar fi tulburat, acum nu le mai provoacă nimic.
E cert că nici o viaţă care merită trăită nu poate exista fără un anume grad de disciplină raţională. Puterile se risipesc asemenea apei care nu are un canal colector, ci se răsfiră pe toată coasta unui deal. Sau, ca să schimbăm metafora, calitatea vieţii se înrăutăţeşte asemenea merelor unui pom care nu este curăţat. Dacă pretindem că la vârsta de mijloc ne-am eliberat de disciplina impusă de alţii, trebuie să ne asumăm răspunderea de a cultiva autodisciplinarea, altfel nu vom putea fi destul de utili nici nouă, nici societăţii. La vârsta de patruzeci sau cincizeci de ani va fi înţelept ca mulţi dintre noi să se exerseze din când în când într-o disciplinare deliberată a voinţei pentru a-şi recăpăta puterile în situaţia în care au devenit prea molatici.
PR. FILOTEU FAROS, GEORGE SIGALOS
NICI PREA DEVREME, NICI PREA TÂRZIU, EDITURA SOPHIA
-
Educatia copiilor
Publicat in : Credinta -
Educatia copiilor
Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.