Disperarea, dupa Sfantul Ioan Sinaitul, poate sa fie distinsa in doua categorii. Una este dispera­rea care porneste "din multimea pacatelor si din povara consti­intei si din tristete insuportabila" si a doua este disperarea "din trufia survenita in noi, din infumurare, la cei care se judeca pe ei insisi nedemni de caderea intamplata". Prima deznadejde con­duce omul la nepasare si in a doua continua cu disperare os­tenelile spirituale, adica asceza, lucru care este nefolositor, cum spune Sfantul Ioan.

In deznadejdea celei de-a doua situatii cade omul care are mare trufie si o exagerata parere despre el insusi; dupa pacat nu poate crede ca el a savarsit asemenea fapte. De­sigur, trufia si disperarea, spune Sfantul Ioan Scararul, sunt opuse intre ele, dupa cum de asemenea opuse sunt casatoria si in­mormantarea, dar este posibil sa le vedem pe acestea amandoua impreuna din actiunea demonilor. "Insa este posibil sa fie vazute amandoua deodata din dezordinea demonilor."

Astfel disperarea in legatura cu mantuirea este de la demoni. Sfantul Ioan iarasi invata ca nu trebuie sa acordam crezare viselor demonilor despre chinuri, ci sa credem numai in acelea care ne invata iadul si judecata; "daca disperarea te tulbura, si acelea de la demoni sunt".

Disperarea aceasta a demonilor desavarseste condamnarea noastra. Precum ii este imposibil omului care a murit sa paseasca, tot astfel "este imposibil ca cel disperat sa se mantu­iasca". Acela care nu crede in indurarile si mila lui Dumnezeu si este dezamagit, acesta se injunghie pe el insusi. "Cel care dis­pera, pe sine insusi s-a injunghiat." Sfintii sfatuiesc sa nu deznadajduim pana la ultima suflare. "Nu trebuie pana la cea de pe urma suflare sa disperam niciodata" (Sfantul Ioan Sinaitul).

A fost spus si anterior ca multi oameni in epoca noastra nu vor sa asculte nici un cuvant dojenitor si vindecator nici chiar de la in­susi parintele lor duhovnicesc. Cad atunci in mare deznadejde. Sau chiar citesc vieti ale sfintilor si invataturi ale sfintilor si simt deznadejde, gandind ca ei nu fac nimic bun. Acest lucru este dintr-un punct de vedere foarte bun. Trebuie uneori sa se sparga crus­ta "sfinteniei" noastre si a cuminteniei si sa incepem sa ne cladim casa sufletului. Sa incetam sa traim cu vise si reverii. Lumea fan­tastica este aceea care ne creeaza multe anomalii sufletesti si probleme interioare. Astfel este necesara o moarte a acestei iluzii.

Multi sfinti vorbesc despre disperare intru Dumnezeu. Tre­buie oricine sa inceteze sa creada in idolul lui insusi, care este izvorul unei mari anormalitati. Dar paralel cu acest mare privi­legiu al disperarii trebuie sa fie cultivata nadejdea in Dumnezeu. Adica trebuie sa cred in propria mea ticalosie si netrebnicie, dar paralel sa cred in marea dragoste, in iubirea de oameni si mila lui Dumnezeu.

Astfel creste rugaciunea. Si proportional cu incordarea cu care se face rugaciunea si creste pocainta, este data omului bine­cuvantarea lui Dumnezeu. Cine asculta faptele suprafiresti ale sfintilor, adica virtutile peste fire, si cade omeneste in deznadejde este "nerational", adica absurd. Crestinul cu constiinta, studiind vietile sfintilor, ori inainteaza cu barbatie la imitarea lor, ori do­bandeste cu umilinta osandirea de sine, isi recunoaste neputinta lui si se condamna pe el insusi (Sfantul Ioan Sinaitul).

Astfel exista deznadejdea dupa om, care este actiune a de­monilor si paralizeaza omul, si disperarea dupa Dumnezeu, care este inspirata de harul lui Dumnezeu si conduce omul la ruga­ciune, la cautarea milei lui Dumnezeu. Prima are ca semn dis­tinctiv inertia si insensibilitatea, a doua rugaciunea si nadejdea in Dumnezeu.

Mitropolitul Hirotheos Vlachos
 

.

• Chipul disperarii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Chestiunea curatiei
  Publicat in : Credinta
• Minunea mea de la Sfantul Nectarie
  Publicat in : Dogmatica
• O minune a Maicii Domnului Pantanassa
  Publicat in : Religie