Ca orice altă confesiune creştină Biserica Ortodoxă îşi are propriile ei principii formatoare pe care le numim generic dogme ale credinţei. Trebuie precizat ab initio că semnificaţia iniţială a termenului pus în discuţie şi-a pierdut nuanţa originară, împropriindu-şi, într-un mod peiorativ, o înţelegere eronată, vecină cu cea romano-catolică. Să ne amintim, în speţă, episodul „Galileo Ga-lilei", un moment de ruptură definitivă, în acel timp, a Bisericii Catolice cu lumea oamenilor de ştiinţă, când aceasta nu a ştiut să renunţe la sistemul cosmologic ptolemaic geocentrist, proclamat dogmă, ca şi cum ocupaţia directoare a teologilor iezuiţi cu privire la momentul creării universului, ar fi trebuit să fie nu una interpretativă (teologică), ci descriptivă (ştiinţifică).

Referatul biblic (Gen. 1 ş.

u.) al materializării cosmosului din starea iniţială de ex nihilo (2 Macabei 7,28) la dinamica actuală orientată spre „ziua a opta", nu s-a dorit a fi niciodată un tratat de geologie, biologie, chimie sau cronologie; nu este decât o teologie a celor duhovniceşti redata, într-o forma simbolică de către Moise, pentru nişte oameni trupeşti (cf. Sf. Ioan Hrisostom, „Omilii la Facere"), întrebările noastre nu ar trebui deci să se concentreze pe „cum, în ce mod s-a creat universul?", pentru că aceasta e vocaţia cercetătorilor, ci pe „Cine a adus lumea de la nefiinţă la fiinţă (teologie), pentru cine (antropologie) şi în ce scop (soteriologie)?". Acesta este doar o mică pildă de ceea ce înseamnă inconsecvenţă şi depăşire nepermisă a competenţelor unora, ce alunecă unidirecţional de la perspectiva dialogului onest spre dogmatism, în acest context, dogma nu mai înseamnă decât „adevăr obiectiv", aşadar imobil, care nu se comentează sau interpretează, izolat de orice devenire firească a istoriei. In Occident, se pare că domnia „literei" îşi ia în sfârşit revanşa în faţa principiului paulin, „al duhului din spatele cuvintelor moarte, simple vehicule, care nu-şi conţin prin ele însele sensul".

Or, prin „dogmă" ar trebui să discernem cu totul alte sensuri decât cele redate mai sus. In realitate, nu există, stricto sensu, decât două dogme, momentul creării universului ne-fiind nicidecum o dogmă, aşa cum încă mai cred unii. Acestea, adică Triadologia şi Hristologia - restul (mariologia, aghiologia, venerarea icoanelor etc), nefiind decât consecinţele primelor două -, dezbătute sistematic la toate cele şapte Concilii ecumenice, nu au fost niciodată privite şi analizate ca materiale teoretice pentru reflecţie teologică şi filosofică, dimpotrivă. Dogmele nu sunt decât „aclamaţii doxologice" ale unei experienţe liturgice neîntrerupte, verificate perpetuu de către credincioşi prin trăirea la toate nivelurile fiinţei umane a Adevărului-Hristos, ca Persoană. Doar astfel, putem înţelege sentinţa Sf. Irineu, adresându-se ereticilor de orice factură: „Euharistia confirmă credinţa noastră, iar credinţa noastră este confirmată de Euharistie", Liturghia rămânând, aşadar, singurul „spaţiu", care ne permite să „interpretăm" validitatea unei dogme.

Dogma se mai poate „defini" şi în relaţie cu erezia, tradusă prin alegerea, selectarea şi preferinţa doar a unei laturi a adevărului întreg. Ereticii absolutizează un anumit aspect al unei certitudini, relativizându-le pe toate celelalte (e.g. nestorianismul, unde se supralicitează umanitatea lui Hristos sau monofizitismul, care accentuează dumnezeirea Lui). Putem bunăoară să denumim dogma ca fiind o structură logică antinomică, o coincidentia oppositorum, loc în care contrariile nu se exclud reciproc, eliminând orice fel de speculaţii, dar lăsând loc experienţei, aflată dincolo de logica reducţionistă i nană. Cu alte cuvinte, noi ne adaptăm şi ne deschidem mintea Revelaţiei, şi nu altfel, imaginându-ne „un dumnezeu, după chipul şi asemănarea noastră".

De altfel, prima denumire a dogmei a fost horos („opog"), adică limită, hotar (cf. Christos Yannaras). Ea pune stavilă în calea deformării adevărului, deşi în interiorul ei se poate „filosofa" liber, atâta timp cât se respectă întregul. Dogma, trecută prin filtrul hermeneutic al trăirii, ne poate arăta drumul-împreună (syn = împreună şi odos = cale, drum, adică sinod) spre o cunoaştere mereu profundă, dar niciodată deplină.

preot Manuel RUSU
Sursa: Baraganul Ortodox

.

• Parintele Pavel Florenski
  Publicat in : Parinti