Aceste două chipuri de unire cu Dumnezeu au fost minunat înfăţişate de înţeleptul Sirah, care grăieşte despre înţelepciune - adică însuşi harul mântuitor al lui Dumnezeu - astfel: ...umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite, şi-l înfricoşează, Şi-l strâmtorează, şi-l chinuieşte cu, învăţătura sa, până ce prinde încredere în el, şi-l va ispiti întru îndreptările. Şi iarăşi se va întoarce drept la el, şi-l va veseli, şi îi va descoperi lui cele ascunse ale sale (Isus Sirah 4,18-20).
...umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite - se poartă cu el cu asprime, fără milostivire, stricteţe şi cu o părută lipsă de dragoste; şi-l înfricoşează şi-l strâmtorează - frica de a fi părăsiţi de Dumnezeu şi de a fi răpuşi de necontenitele ameninţări ale viclenilor vrăjmaşi. Sfântul Diadoh spune că harul este asemenea mamei „care depărtează puţin copilul de la sânul său, dacă se poartă cu neorânduială faţă de regulile alăptării, ca speriat de niscai oameni cu feţe urâte ce stau împrejur, sau de niscai fiare, să se întoarcă cu frică multă şi cu lacrimi la sânul maicii".
şi-l chinuieşte cu învăţătura sa - îl va ţine multă vreme în această stare de călăuzire aspră şi neştiută; Sfântul Macarie spune că harul lucrează neştiut, pe multe şi felurite căi, şi le rânduieşte pe toate după marea sa înţelepciune şi după măsura şi nevoile omului, îngăduind să treacă printr-o mulţime de ispite şi tainice încercări ale minţii, şi tot aşa,
până ce va prinde încredere în el, şi-l va ispiti întru îndreptările sale - harul îl călăuzeşte până la treapta pe care el se dovedeşte pe deplin ispitit şi lămurit în focul încercărilor şi învederat ca fiind statornic în bine. Sfântul Macarie spune că atunci când, după încercări nenumărate, voinţa se arată bineplăcută Duhului Sfânt şi vreme îndelungată se dovedeşte răbdătoare şi neşovăielnică; când sufletul lucrează întru totul fără să alunge Duhul Sfânt în vreun fel, ci conlucrează cu harul spre împlinirea poruncilor, vine şi clipa în care:
iarăşi se va întoarce drept la el, adică pe faţă, ca după o îndelungată despărţire. Atunci, după spusa Sfântului Macarie, „lucrarea harului se arată desăvârşită întru el" şi el se face fiu după har al lui Dumnezeu; sau, potrivit Sfântului Diadoh, harul îi luminează toată firea printr-o oarecare simţire mai adâncă, făcându-se în întregime locaş al Duhului Sfânt - lumina feţei lui Dumnezeu (vezi Psalmul 4, 6). Hristos şi Tatăl Său vin la el şi îşi fac locaş la el (vezi Ioan 14, 23).
şi-l va veseli. Şi se va bucura inima voastră, zice Domnul, bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (Ioan 16, 22). Impărăţia lui Dumnezeu este bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14,17). Lumina care străluceşte în om, zice Sfântul Macarie, pătrunde adânc în toate mădularele lui, încât el, cu totul răpit în această dulce şi negrăită simţire, este străin de sine din pricina revărsării nestăvilite a dragostei dumnezeieşti şi a tainelor pe care le contemplă. Sfântul Diadoh spune că acum sufletul este necontenit într-o dorinţă fierbinte şi se aprinde de dragoste şi saltă de bucurie si arde de dorinţa de a părăsi trupul şi a pleca cât mai grabnic către Domnul, nemaidorind a zăbovi mai mult în viaţa aceasta pământească.
şi-i va descoperi lui cele ascunse ale sale - adâncurile dumnezeieştii înţelepciuni, contemplarea Sfintei reimi, Căreia se cuvine toată slava şi închinăciunea, iconomia mântuirii, modul de dobândire a mântuirii, taina virtutii şi păcatului, purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toată făptura şi, în general, toată rânduiala cea dumnezeiască a lucrurilor, aşa cum este arătată în amănunt de Sfântul Isaac Şirul, în epistola sa către Sfântul Simeon. „Căci când se înnoieşte mintea şi se sfinţeşte inima, [...] mintea lui simte cunoştinţa duhovnicească a făpturilor şi răsare în ea vederea tainelor Sfintei Treimi, împreună cu tainele iconomiei (întrupării) celei pentru noi, şi atunci mintea se uneşte cu totul cu cunoştinţa nădejdii celor viitoare [...]. Căci mintea văzătoare a tainelor ascunse ale Duhului, de se află în sănătatea firii ei, vede acum slava lui Hristos şi nu întreabă şi nu învaţă despre ea, ci se desfată de plăcerea tainelor lumii celei noi, mai presus de libertatea voinţei..." Această cunoaştere desăvârşită este rodul venirii harului, care răpeşte duhul în acel veac al fericirii şi-l face să privească la frumuseţile de acolo. Sfântul Duh ia vălul de pe suflet, îl răpeşte în lumea ce va să fie, şi-i arată toate tainele cereşti cele minunate şi negrăite.
Astfel, este limpede acum că harul pogorât peste credincios prin Tainele Bisericii se uneşte cu el şi-i da să guste mai întâi din toată dulceaţa şi bucuria vieţii în Hristos, apoi îşi face tăinuită prezenţa, lăsându-l să se nevoiască de unul singur în osteneli, nedumeriri, strâmtorări şi chiar căderi; în sfârşit, după ce aceasta vreme de ispitire se termină, se sălăşluieşte în el in chip vădit, plin de viaţă şi de putere.
Sfantul Teofan Zavoratul
Calea spre mantuire, Editura Egumenita
Cumpara cartea "Calea spre mantuire"
carti.crestinortodox.ro/religie/povatuiri-duhovnicesti/calea-spre-mantuire_Wm1LIL0IpP5k
-
Despre rugaciunea care-l incalzeste pe om si il uneste cu Dumnezeu in dragoste
Publicat in : Credinta -
Intalnirea cu Dumnezeu
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Smerita cugetare - virtute ce nu poate fi umilita de diavoli
Publicat in : Credinta -
Sfanta iubire dupa har
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.