Ia-i patimile omului, și nu mai rămâne aproape nimic din el! Pentru că patima a ajuns, fără să ne dăm seama, „mobilul” și „sensul” vieții noastre, ce-i drept o țintă falsă, care la început ne dă energie, dar care ne consumă lent și ne conduce pe un drum fără ieșire.
E „hrana” noastră zilnică pentru care facem „sacrificii” greu de imaginat, însă în sens negativ: mințim, furăm, mituim..., muncim ca niște robi, apoi trecem peste mări și țări ca să ne satisfacem toate plăcerile, risipind bani, timp prețios și sănătate.
Și când vine vorba despre normalitate, de a fi pur și simplu oameni, îi apostrofăm pe toți cei care ne roagă să lăsăm interesele personale, măcar un minut, pentru binelui celui pe care îl numim aproapele nostru.
E cineva care vrea să pună, înainte de obiceiul cafelei și al țigării „de dimineață”, rugăciunile dimineții pentru binele lui și a celor dragi?
Toate „jertfele” aduse pe „altarul” patimilor duc inevitabil la autodistrugere și la suferința celor din jur, durere pentru care toți vom da socoteală.
Într-o lume tot mai împătimită, e clar că Dumnezeu ne-a deranjat mereu, și ne va deranja până la sfârșitul lumii. De aceea L-am răstignit, crezând că nu-L vom mai auzi niciodată.
Și încă Îl răstignim în lăuntru, cu răutățile noastre „tăcute” sau etalate în văzul tuturor. Însă chipul lui Dumnezeu sădit în adânc de ființă și glasul lui Dumnezeu din noi, adică conștiința noastră, nu pot fi niciodată omorâte.
Și pentru că am ajuns la starea de oameni rătăciți prin viață, am vrea un Dumnezeu care să ne spună că e firesc să fim mândri, nepăsători la nevoile altora; să fim curvari, bețivi, mincinoși, șmecheri..., să ne urâm, să ne invidiem, să ne exterminăm unii pe alții...
E oarecum adevărat că lumea s-a schimbat în exterior, în interior însă, numai Dumnezeu știe... Dacă înainte oamenii slăveau zeii păgâni, a căror statui străjuiau impunătoare templele și piețele acelor vremuri, acum aproape toți avem un „dumnezeu” propriu, un idol al minții, căruia îi slujim cu înverșunare.
Astăzi am rămas, în mare parte, asemenea păgânilor de altă dată. Nu mai venerăm sutele de zeități din trecut, dar ne închinăm unui „dumnezeu” pe care îl vrem tot mai „modern” și ascultător la pretențiile noastre lumești. Dovadă clară că nu-L cunoaștem aproape deloc personal pe Dumnezeul Cel Adevărat.
Cei mai mulți dintre noi am vrea un așa-zis „dumnezeu” care să ne îndeplinească prompt orice dorință, să ne dea mereu dreptate, să ne dea „noroc cu carul”, bineînțeles că un car plin cu bani; să facă și „minuni” oricând îi cerem, ca să câștige echipa sau sportivul favorit, să-și rupă piciorul vecinul pe care nu-l suferim..., într-un cuvânt, să fie totul așa cum vrea fiecare dintre noi.
Într-adevăr, atunci ar fi un mare dezastru, dacă Dumnezeu ar face hatârul fiecărui om. Vedem cu ochii noștri ce se întâmplă când Dumnezeu ne lasă câteva momente să umblăm după mintea noastră...
Să fim sinceri și să recunoaștem că de cele mai multe ori ne rugăm din dorința ca Dumnezeu să răspundă așa cum vrem noi. Pentru că uităm ori nu știm că Dumnezeu este Persoană liberă, ceea ce înseamnă că nu e obligat să ni se dezvăluie și să împlinească orice doleanță după bunul nostru plac.
Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu nu ascultă rugăciunea noastră e că nu știm ce cerem, ori cerem gândindu-ne doar la binele personal, fără să luăm în calcul ce repercusiuni ar avea asupra altora împlinirea de către Dumnezeu a dorințelor noastre.
De aceea trebuie să învățăm, să primim din mâna lui Dumnezeu tot ce ne trimite și așa cum ni le trimite, încredințați fiind că numai El știe cele care ne sunt de folos. Iar aici e o mare problemă pentru noi, deoarece Dumnezeu se face cunoscut și în dureri, necazuri, suferințe, în boli, neputințe și slăbiciuni.., pe care nu suntem dispuși să le primim și să le asumăm creștinește.
Întâlnirea cu Dumnezeu ne îngrozește, întrucât cere renunțare la sine, ieșire din confort, siguranță și comoditate; pentru că implică împreună-pătimire cu aproapele...
Adică am vrea ca viața noastră să fie o permanentă înviere, dar fără răstignirea „omului vechi” legat de păcate.
Nu întâmplător spune Sf. Apostol Pavel: „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31).
Din acest motiv preferăm un „dumnezeu” imaginat de noi după chipul și asemănarea noastră, care să ne împlinească totul, fără niciun sacrificiu ori efort din partea noastră pentru înnoire interioară și schimbare a vieții.
Să nu uităm că atât prezenţa reală a lui Dumnezeu cât și „absența” Sa sunt modalități concrete de comunicare ale lui Dumnezeu cu noi, prin rugăciune.
Altfel există riscul de a încerca să umplem „golul” cauzat de „absența” lui Dumnezeu cu o „prezență” falsă, înlocuind Persoana dumnezeiască reală cu încă un idol al minții noastre.
În felul acesta, fără să ne dăm seama, vom fi robiți de o mulțime de „zeități”, în fond gânduri amăgitoare și simțiri pătimașe care ne asupresc și ne subjugă, și pe care în mod greșit le identificăm cu trăirile duhovnicești.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.