Prin epitimie se înţelege o interdicţie sau pedeapsă (v. II Cor. 2, 6) pe care, potrivit canoanelor Bisericii, o hotărăşte preotul ca medic duhovnicesc creştinilor care se pocăiesc, în vederea tratării bolilor morale. Astfel de penitenţe sunt, de exemplu: un post special, în plus de ceea ce este rânduit pentru toată lumea, rugăciuni de pocăinţă împreună cu un număr de mătănii şi altele. Forma de bază a epitimiei care exista în practica Bisericii primare era excomunicarea, oprirea de la împărtăşirea cu Sfintele Taine pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă.
In Biserica primară exista o rânduială de pocăinţă publică pentru cei „căzuţi” şi în particular pentru cei care nu s-au păstrat fermi în credinţă în timpul persecuţiilor. Potrivit acestei slujbe, penitenţii erau împărţiţi în patru categorii: (a) „cei ce plâng”, care nu aveau voie să fie de faţă la slujbele Dumnezeieşti publice. Aceştia îşi întindeau mâinile în tinda bisericii, plângând şi cerând celor ce intrau în biserică să se roage pentru ei; (b) „ascultătorii”, cărora le era îngăduit să stea în naosul bisericii până la sfârşitul Liturghiei Catehumenilor; (c) „închinătorii”, care intrau în biserica propriu-zisă, dar nu participau nici ei la Liturghia Credincioşilor (după Liturghie, cu genunchii plecaţi, primeau binecuvântarea păstorului); şi (d) categoria celor care „stăteau împreună” cu credincioşii la toată Sfânta Liturghie, dar nu puteau primi împărtăşirea Sfintelor Taine.
Aceste „opriri” nu sunt date decât unora dintre creştinii ce se pocăiesc: celor care, fie din pricina gravităţii sau a naturii păcatelor, fie din pricina caracterului pocăinţei lor, au nevoie de aceste remedii duhovniceşti. O asemenea interdicţie a fost aşezată de către Apostolul Pavel asupra creştinului corintean care comisese incest atunci când, spre a-l tămădui, a poruncit să fie scos din Biserică şi din legătura cu credincioşii, şi să fie dat satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus (I Cor. 5, 1-5). Mai apoi, după pocăinţa sinceră a aceluia, a poruncit din nou să fie reprimit în comuniunea Bisericii (v. II Cor. 2, 6-8).
Opririle au caracter de pedepse, dar nu în sensul strict al cuvântului şi nu în vederea „satisfacţiei pentru păcate”, după cum învaţă teologii romano-catolici. Acestea sunt acte cu rol corectiv, tămăduitor şi pedagogic. Scopul lor este de a spori durerea pentru păcatele săvârşite şi a sprijini hotărârea voinţei de a se îndrepta. Apostolul spune: întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Cor. 7, 10). Intristarea cea după Dumnezeu generează astfel o pocăinţă neschimbată, spre mântuire.
Canoanele Sfintelor Soboare şi ale Sfinţilor Părinţi atestă faptul că în vechime penitenţele erau socotite un mijloc de vindecare duhovnicească, că păstorii din primele veacuri, aşezându-le asupra păcătoşilor, nu erau preocupaţi să pedepsească pur şi simplu după dreptate, pe unul mai mult şi pe altul mai puţin, în acord cu fărădelegile fiecăruia, pentru satisfacerea cuvenită dreptăţii lui Dumnezeu pentru păcate, ci aveau în minte influenţa bună a acestor pedepse asupra păcătoşilor. Prin urmare, dacă socoteau că este nevoie, le micşorau, scurtau perioada opririi sau chiar le înlăturau cu totul. Un canon al celui de-al Şaselea Sinod Ecumenic spune: „Se cade celor ce primesc de la Dumnezeu puterea de a lega şi a dezlega să aibă în vedere natura păcatului şi disponibilitatea păcătosului de a se schimba, şi să dea medicamentul potrivit bolii, ca nu cumva arătându-se neînţelept în aceste privinţe să nu reuşească să-l vindece pe omul bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci variată şi multiformă, şi dă naştere la multe odrasle vătămătoare, de la care se răspândeşte mult rău, şi continuă astfel până ce este împiedicată de puterea medicului”.
Pr. Mihail Pomazanski
Fragment din cartea "Teologia dogmatica ortodoxa", Editura Sophia
-
Penitenta
Publicat in : Editoriale -
Triodul
Publicat in : Predici - Predica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.