Intrebare:

In continuarea acestei întrebări, îl rugam pe Părintele să ne spună dacă a avut o experienţă deosebită cu duhovnicul său, Părintele Sofronie, atât legat de chipul pocăinţei, cât şi de lumina pocăinţei în taina Sfintei Liturghii.

Răspuns:

Hristos, Domnul nostru, a devenit Părintele veacului ce va să fie prin desăvârşita Lui smerenie şi deşertare de Sine. El S-a pogorât până la iad şi S-a pus pe Sine mai prejos decât tot omul, ca prin învierea Lui din morţi să ridice la cer tot trupul omenesc. Deci am fost mântuiţi prin Pătimirile Domnului nostru şi prin smerenia Lui. Şi preoţii lui Dumnezeu, care se împărtăşesc de acest dar al paternităţii lui Hristos, trebuie să fie caracterizaţi de aceleaşi virtuţi. Trebuie să facă totul cu adâncă smerenie în încercarea de a sluji semenilor lor; nu cu autoritatea ce le este dată de hirotonie, prin instituţia preoţiei, ci cu autoritatea dobândită prin pocăinţa personală şi prin propria lor cunoaştere a lui Dumnezeu. Până si Sfântul Pavel, care era cel mai mare dintre apostoli, spune că „s-a făcut toate pentru toţi, ca să poată mântui măcar pe câţiva"(cf. 1 Corinteni 9, 22). El zice: „Să pot mântui pe unii", pentru că aici intră în joc libertatea omului, care nu poate fi îngrădită.

Odată, când m-am dus să mă spovedesc în biroul său, Părintele Sofronie mi-a spus: „Mă pun pe mine însumi mai prejos de orice om care intră în această încăpere, ca să-l pot ajuta întrucâtva". Niciodată nu se impunea prin cuvintele lui, ci, cred eu, printr-o irezistibilă autoritate a smereniei şi prin harul de care era plin cuvântul său. Avea întotdeauna un cuvânt care înştiinţa cu har inimile celor ce-l ascultau. Chiar şi la propriu, Părintele se punea mereu mai prejos de cei ce veneau să-i ceară sfatul, căci scaunul pe care şedea dânsul era cel mai scund din toată încăperea. In toate urma pilda Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum am văzut acum două duminici în pericopa despre femeia samarineancă, când Domnul Se smereşte înaintea ei pretinzând că are nevoie de ajutorul ei şi făcând-o astfel să se simtă cinstită; şi, simţindu-se cinstită, să-şi deschidă inima ca să primească cuvântul Lui. Şi ştim cu toţii ce a urmat.

Cât priveşte felul în care Părintele Sofronie îşi trăia pocăinţa în Sfânta Liturghie, aceasta nu se poate descrie în cuvinte. Chiar şi în ultimii ani de viaţă, ajuns la o vârstă foarte înaintată - peste nouăzeci de ani -, atunci când se apropia de Sfântul Altar ca să slujească, o făcea ca pentru prima oară. Se apropia cu mare teamă, iar la sfârşitul Liturghiei era mereu plin de bucurie. Imi amintesc că, odată, când eram împreună în altar, în timpul Liturghiei, s-a întors către mine şi mi-a zis: „Niciodată să nu te obişnuieşti cu locul acesta". Iertaţi-mă.

In general, Sfânta Liturghie este un izvor de pocăinţă, pentru că în Liturghie, duhovniceşte, chipul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se zugrăveşte înaintea ochilor noştri. Din clipa în care începem Proscomidia şi până în punctul central al Liturghiei, la sfânta anafora, avem tot timpul înaintea ochilor noştri acest chip. începem cu cuvintele Prorocului Isaia, care zice: „Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-şi deschide gura Sa. întru smerenie judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine-l va spune?" [Isaia 53, 7-8). Prin cuvintele „neamul Lui" înţelegem atât descendenţa Lui cerească - naşterea cea veşnică din Tatăl -, cât şi naşterea Lui pe pământ de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. întreaga Liturghie este un trofeu de mulţumită adusă Domnului pentru smerenia şi pentru jertfa Sa mântuitoare. Iar atunci când ne facem părtaşi, într-o oarecare măsură, la acest duh al lui Hristos, Care este dragoste - căci iubindu-ne pe noi, ne-a iubit până întru sfârşit (cf. Ioan 13,1) -, nu putem să rămânem nesimţitori. Nutrim o singură dorinţă în inima noastră: să-I aducem Domnului vrednică recunoştinţă şi mulţumită pentru tot ce a făcut pentru noi. Şi pentru că nu putem să-I mulţumim aşa cum I se cuvine, rămâne în noi o tristeţe mântuitoare, care ne „roade" neîncetat inima.

Dorim să-I aducem lui Dumnezeu toate cele drepte, cele sfinte, cele iubite, toată virtutea şi toată lauda (cf. Filipeni 4, 8}, dar nu suntem în stare să o facem. Şi atunci se naşte în noi pocăinţa din recunoştinţă, care este cea mai frumoasă formă de pocăinţă şi nu are sfârşit pe pământ. Acesta este harul Liturghiei ce susţine poporul ortodox.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Fragment din cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii (Psalmul 15,11)"

Cumpara cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii (Psalmul 15,11)"

 

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: