Hristos acest fapt le reproşează fariseilor: că se interesează excesiv de salvgardarea unor obiceiuri de faţadă, fără să-i preocupe nici cât negru sub unghie lucrurile lăuntrice, esenţiale, de însemnătate majoră. Şi le atrage atenţia asupra unor anomalii, îndărătul cărora este încarcerată frumuseţea vieţii. Să nu uităm că, înainte de toate, creştinismul înseamnă vestea cea bună, adică dragostea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi, şi nu doar un set de porunci straşnice, un cumul de reguli (Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Ed. Predania, București, 2010, p. 53). Fără Hristos, viața noastră este vraiște.

Nu ne interesează decât planul divin, nu și cacealmaua ereticilor. Nu va fi nici o surpriză că vom fi izbăviți de agațamentul morții. Prin Botez, Hristos a fost adus în suflet. Hristos continuă să rămână în noi, dar este rănit de purtarea noastră. Hristos a vărsat toate lacrimile pentru noi, fraţii Săi, până la ultima picătură. Hristos a vărsat tot sângele pentru noi, fraţii Săi, până la ultima picătură. Nimeni nu vă plăti niciodată mai mult pentru noi decât a plătit Hristos.

În Est, fiecare ins are suspiciunea că toți sunt spioni. În Vest, fiecare ins are suspiciunea că toți sunt infractori. În Rai, toate suspiciunile sunt înlăturate. Evităm ORICE nedreptate, ne purificăm de ORICE răutate, ocolim ORICE fariseism, nu mai cioplim idoli în noi. Greșeala fariseilor: își închipuie că nu vor răspunde în fața nimănui (doar dictatorii mai gândesc astfel). Nu le știm pe toate, dar știm ce avem de făcut: să împlinim Poruncile. Răsplata supremă va fi pacea mesianică. O răsplată formidabilă!

Dincolo de moarte, medaliile de aur de aici nu mai au nici un rol, nici măcar de suvenir. Hristos este Biruitor și ne dorim să fim în echipa Lui încă de la început, nu mai e nici un suspans cine va câștiga. Față de atei să avem milă, nu ură (Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. II, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 144). Cel mai ciudat lucru, pe care l-am remarcat din copilărie, este că mereu creștinii sunt găsiți țapi ispășitori, vinovații de serviciu și - drept urmare - sunt priviți de atei (majoritatea cu bună intenție) drept o sectă retrogradă care dăunează societății. Doamne miluiește!

Acceptând umilința în numele Lui câștigăm totul; altfel, pierdem totul din mândrie. Cât de bine este să ne antrenăm cu echipa învingătorilor, chiar dacă nu suntem titulari! Cât de frumos este să iubim cumințenia! Primim har fiecare după râvna lui, să rânvim la cele nemuritoare (Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 262). Sunt în asentimentul părintelui Savatie Baștovoi: Mă gîndesc la oamenii care nu au ce fotografia. Nu au nici un fotoliu frumos în care să se pozeze, nu au o masă scumpă, iar pe masă nu au o cină vrednică de a ajunge pe facebook. Aceștia îmi sînt cei mai aproape de suflet. Ce ne zice Dumnezeu: Vom fi prieteni o veșnicie, așteaptă și ai să vezi.

Foarte greu ne pornim pe acest drum, dar - o dată porniți - foarte greu ne mai oprim. În astfel de momente, ne dăm seama că am făcut și greșeli (nu le mai negăm) și vrem să progresăm sufletește, lăsând la o parte trecutul, ca o banchiză ce se desprinde, topindu-se. Să nu abandonăm pe nimeni, ca pe niște animale retrase de la circ, de care nimănui nu îi mai pasă. E firesc să ne fie frică de lupi, ca să ne ferim de ei, fără nici o excepție.

Este incredibil cât de multă fericire ne-a pregătit Dumnezeu! Prin comparație, puțina umilință de acum nici nu contează, ca și cum nu ar fi. Suferind puțin aici, nu vom mai fi odioși. Este bine să facem pe alții să râdă, să aducem bucurie în viața lor, dar fără să ne facem de râs și renunțând degrabă la orice metodă revoltătoare. Cine se comportă ca un nemernic la serviciu, inevitabil va face așa și acasă. Toate specialitățile de pe platoul bunătății divine sunt de nerefuzat.

Dacă apa e potabilă, nu e obligatoriu să fie îmbuteliată: dacă suntem fericiți, nu trebuie să ne intereseze imaginea de sine. Dacă sunt 16.000 de miliardari în țara noastră nu e cel mai important lucru: câți credincioși sunt contează mai mult, la fel câte liturghii se oficiază, câte rugăciuni se înalță sau câți sărmani sunt ajutați. Italiana este limba cea mai apropiată de limba română: umilința e dialectul cel mai asemănător limbii raiului.

Sunt mii de motive pentru a nu vizita niciodată iadul, nici din curiozitate: nu e nimic de văzut acolo, nu există decât povești mincinoase, nu este nimic frumos acolo, despre nimic de acolo nu putem spune că ar fi excepțional, totul e deplorabil, nimeni nu s-a îndrăgostit de acel loc vreodată, totul este urât și lipsit de sens acolo, nici un om normal nu are nimic de făcut acolo. În iad nu se poate trăi, deoarece nu există viață.

Oricum vom pierde tot ce este lumesc, fie pe rând, fie dintr-o dată: măcar să câștigăm ceea ce este ceresc, urmând sfaturile Învățătorului. Păcătosul vede păcat, păcătoși și urâțenie peste tot, în timp ce virtuosul vede virtute, virtuoși și frumusețe în creația divină (Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: Știința Sfinților Părinți, Ed. Învierea, Timișoara, 1998, p. 344). Păcătosul vede iadul încă de aici și îl simte ca stare, iar virtuosul se pocăiește de păcat, nu se autoîndreptățește, ci este mulțumitor și recunoscător Celui l-a salvat de iad și i-a promis raiul.

Preocuparea de bază: ce să facem și în ce chip să trăim ca să ajungem la cunoașterea atotputernicului Dum­nezeu, și cum să cinstim Dumnezeirea, ca să fim pricinuitorii propriei noastre mântuiri. Un lucru devine clar: există niveluri de viață și cunoaștere, care se împăr­tășesc omului în mod direct propor­țional, ți­nându-se cont de condiția exis­tențială și morală a fiecăruia. Aparențele înșeală, umilința nu este o înfrângere: ne vindecăm în primul rând mintea și inima de modul lor de a fi străine față de Dumnezeu și de a gândi și simți împotriva lui Dumnezeu, în logica diavolului care îl separă și îl înstrăinează pe om de Dumnezeu.

Cea mai gravă avalanșă din țara noastră a avut loc la Bâlea Lac, judeţul Sibiu, în 17 aprilie 1977, când au murit 23 de persoane, 7 adulţi şi 16 copii, de la Liceul German Brukenthal din Sibiu. Cea mai gravă avalanșă ideologică este ateismul, dar acest necaz poate fi evitat, pentru a nu distruge o civilizație, doar dacă și victimele vor să fie salvate. Cine îi mai plânge pe copiii avortați, cine îi mai mângâie pe cei excluși, cine îi mai pansează pe contagioși: cei care nu consideră umilința înjositoare.

Într-un mall din capitală, pe un panou publicitar au răsărit imagini și texte antireligioase. O ultimă zvârcolire a legiunii întunecate perdante. Să nu ne tulbure calomnia, ci să ne smerească, ca să nu uităm că palma nu ne era adresată nouă direct, ci lui Hristos. Pot înfige câți spini vor, nu vor putea anula învierea, nici pedeapsa lor veșnică. În multe articole despre spiritualitatea mileniului trei am găsit sintagma atei militanți: nu sunt mai mulți decât ieri, dar sunt mai gălăgioși, parcă i-a hipnotizat funestul lor stăpân.

Fiecare erezie este o blasfemie, o încălcare a Poruncii a treia din Decalog, aceea de a nu lua în deșert numele lui Dumnezeu. Anticrezul actual oscilează între extazul bombastic și indignarea paroxistică. Poate fi vorba chiar de ultraj, de fundamentalism ateu. Cine nu vrea catedrale?! Dar mai important, de ce? Întreabă cineva: ateul de ce nu lucrează de Paști? Un studiu guvernamental arată că majoritatea ateilor nu au copii (e greu cu jertfa), dar au o părere despre orele de religie din școli (să fie ipocrizie?). Nu cred că (mai) este loc de dialog: fiecare la masa lui, fără să scuipe în farfuria alăturată. Așa cum ignoră ateul sărmanii, așa îl ignorăm noi pe el (orice efort de catehizare este inutil).

Ateismul otrăvește totul, pentru că distruge sufletul. Dumnezeu nu e mort doar pentru că așa țipă un ateu, deoarece Dumnezeu nu poate fi omorât. Doamne miluiește!

La sfârșitul jocului, regele și pionul ajung în aceeași cutie. În anticamera învierii, regina și nebunul așteaptă la fel. Fericit pionul care nu se crede cal! Să nu uităm: smerenia este conştiinţa nimicniciei, iar umilinţa este conştiinţa păcătoşeniei.
Orice am face după mintea noastră este iluzie (Siluana Vlad, Abecedarul bucuriei. Un altfel de catehism, Ed. Agaton, Făgăraș, 2017, p. 176). Ne amăgim singuri sau ne lăsăm amăgiți de alții și trezirea la realitate este dureroasă. Soluția este să lăsăm la o parte planul nostru și să ne găsim locul în scenariul divin. Fără har, puterile sufletești intră sub putere demonică (Ibidem, p. 180).

Păcatul este o problemă de orientare: canalizarea puterilor în direcția greșită. Soluția este să părăsim șandramaua plină de mizerie și să pornim la luptă împotriva răului (Ibidem, p. 187). Doar omul plin de har nu va fi împotmolit, va putea merge mai departe. Doar omul lipsit de umilință devine mândru: se amăgește că a făcut singur ceea ce e chemat să facă împreună cu Dumnezeu. Lipsindu-i umilința, omul Îl neagă pe Dumnezeu. Aceasta este metastaza generală a sufletului (Ibidem, p. 360). Nu este nevoie să ajungem pe marginea prăpastiei, ca să ne dăm seama că nu vrem să sărim. Amăgirea pompierului piroman: dă foc casei, ca să pozeze în salvator.

Când ne-am hotărât: nu mai vrem să suferim, deja am pornit pe calea sănătății. Apoi mergem la Doctor. Și descoperim cât de iubiți suntem (Ibidem, p. 227). Fiecare înțelege după măsura moralității sale: să privim cu credință către Cer. Fără umilință, dragostea nu se maturizează. Toate acestea au sens doar pentru cei care așteaptă cu nerăbdare fericirea veșnică și nu se atașează de cele trecătoare.

Abia în clipa în care Îl întrezărim pe Dumnezeu ca Proniator nu ne mai simțim singuri în această lume, nici disperați, nici dezamăgiți (Nicolae, mitropolitul Mesoghiei și al Lavreotichiei, De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Ed. Egumenița, Galați, 2016, p. 146. Vezi și Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârșite, Ed. Sophia, București, 2015, p. 74). Cel mai frumos lucru: a trăi fără minciună. Nu fugim după fericire: aflăm calea dreaptă și fericirea va merge împreună cu noi.

Respingerea transcendenței face ca toate realitățile umane să își piardă semnificația simbolică și să fie total golite de orice satisfacție în afară de nevoile materiale imediate, iar noua ideologie tinde să devină sursa identității oamenilor și a înțelesului vieții (Marius Necula, De la religia lipsei la lipsa religiei, în Lumea, nr. 1/2021, p. 66).

Cu cât oamenii devin mai bogați, cu atât devin mai atei, mai mult fascinați de iluzia paradisului tehnologic. Însă negarea religiei nu poate oferi bazele unui stil de viață: pentru o viață împlinită, omul are nevoie de afirmarea credinței și de susținerea valorilor. Astfel, demersul ateist este inutil. Ateismul este o erezie, cea mai mare de până acum, care încearcă o formă de religiozitate cu o alta. Nici o erezie nu poate satisface nevoile intrinseci naturii umane. Niciodată falsul nu va înlocui veritabilul.

Eroarea se află la rădăcină, la fundamentul gândirii atee: omul este văzut ca fiind centrul a toate. Cu o asemenea mentalitate, declinul spiritual este inevitabil: în om s-a înstăpânit tot ceea ce este material, cu exces și fără nici o măsură. Omul este rătăcit, deoarece ateismul nu este o călăuză eficientă. Este doar un selfie ipocrit: nu poate vinde ceva ce nu are în depozit. Este o poveste adevărată despre mizeria morală, pe care puțini și-o imaginau acum un secol. Un dezastru mai mare decât un orice este o conștiință fără Dumnezeu, fără busolă morală, fără repere autentice.

Prin umilințe răbdate cu speranța izbăvirii, este necesar ca viețile noastre să se transforme cu adevărat, dacă nu vrem să piară prea devreme. Nu putem fugi de asumarea vinovăției: ceea ce nu este asumat, nu poate fi nici vindecat. Nu putem ocoli Crucea, dacă avem ca destinație învierea. Doamne miluiește!

Pr. Marius Matei

• Viata in Hristos dupa Sfantul Ioan Gura de Aur - Ieromonah Teofan Mada - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Viata in Hristos
  Publicat in : Editoriale
• Invatatura Sfantului Nicolae Cabasila despre unitatea Bisericii
  Publicat in : Credinta
• Ortodoxia - conceptia noastra de viata
  Publicat in : Editoriale