Natura vietii spirituale: Viata in Hristos

Viata omului difera in mod radical de viata celorlalte vietuitoare de pe pamant. Plasmuit dupa chipul lui Dumnezeu, omul are prin constitutia sa ca bogatie inalienabila a mintii o vointa libera si poate astfel sa-si creeze propria sa lume. O lume comuna pentru neamul omenesc, civilizatia, sau o lume separata, pe care indivizii inzestrati o creeaza in interiorul lor. Pe acest plan, viata poate fi "interioara", ca viziunea unui artist sau filosof, sau se poate numi "spirituala", in sensul ca este activata prin functiile superioare, "nemateriale", ale organismului uman: intelectul, sentimentul, fantezia. Insa o asemenea viata "interioara" sau "spirituala", fara a fi una ingust trupeasca, e negresit biologica, cu toata bogatia si maretia pe care le-a vrut sa le inchida in ele Creatorul si cu aceleasi limite biologice.

Oricat de dezvoltata ar fi, lumea sufleteasca a omului, atunci cand functioneaza autonom, nu poate sa ajunga la realitatea lui Dumnezeu si sa traiasca viata Duhului. Viata aceasta nu are legatura cu viata spirituala crestina. Pe de alta parte, omul avand nedezradacinata in el constiinta creaturalitatii lui poate crea o lume care sa ia in serios existenta lui Dumnezeu, care sa fie organizata de legi si dispozitii in vederea lui Dumnezeu. Viata pe acest plan se numeste "religioasa". Insa, dat fiind ca ea este doar organizata in vederea lui Dumnnezeu si nu este inca si unita cu Dumnezeu, nici aceasta nu poate sa fie numita viata spirituala. Viata spirituala nu e o viata de legi si dispozitii, ci o viata de impartasire, de iubire si dragoste, de amestec si contopire cu Dumnezeu.

Asadar, pe oricat de inalte trepte ale vietii "interioare", "spirituale" sau "religioase" s-ar inalta omul, el nu se poate considera cu adevarat un om spiritual; Apostolul Pavel il numeste in mod adecvat "sufletesc (psihic)" (1 Cor.2,14). Privit sub aspect ontologic, aceasta inseamna ca nu este inca om deplin si adevarat, tocmai pentru ca unirea cu Dumnezeu nu e un clement supraadaugat, ci constituie omul; reprezinta elementul fundamental al existentei lui. Ca sa fie om, acesta trebuie sa devina ceea ce a fost plasmuit sa fie.

Omul, sustine cu claritate Cabasila, a fost plasmuit dupa chipul lui Hristos. Hristos este Cel realmente "mai-intai-nascut decat toata zidirea" (Col. 1, 15), arhetipul si scopul lui Adam. Natura umana a fost creata dupa chipul lui Hristos, ca Logosul sa poata lua din ea pe Maica Sa si sa intre ca om in lume, ca Dumnezeu sa devina realmente Dumnezeu-Om si omul sa devina realmente, dupa har si participare, el insusi dumnezeu-om. Acesta este omul cu adevarat realizat.

Adam a fost "modelul" natural al descendentilor lui. Prin nasterea lor biologica, oamenii poarta infatisarea adamica, forma si viata adamica, functiile biologice psiho-somatice. Prin intruparea, ingroparea si invierea Lui, Cuvantul creator a remodelat si recreat in el "modelul" adamic, a creat un nou "model" spiritual de om. A fost noul Adam, noul nascator al umanitatii, Parintele veacului viitor. "Unul (Adam) a introdus viata nedesavarsita, care are nevoie de zeci de mii de I ucruri aj utatoare, iar Altul (Hristos) s-a facut oamen ilor parinte al nemuririi".

Viata prezenta e asemanata de Cabasila cu "viata obscura si nocturna"' pe care o traieste embrionul in pantecele matern pregatindu-se pentru nasterea sa. "Asa cum pana cand embrionul este in viata intunecoasa si noptatica, natura il pregateste pentru viata in lumina si il plasmuieste luand drept canon viata pe care urmeaza sa o primeasca, tot asa se intampla si cu Sfintii... Pe omul interior si nou, creat dupa Dumnezeu (Ef 3, 16; 4, 24). lumea aceasta il naste in dureri si, odata plasmuit si format aici, se naste desavarsit in lumea cea desavarsita si neimbatranitoare...

Aceasta este ceea ce spunea Pavel galatenilor scriind: "Copilasii mei pe care-i nasc iarasi in dureri, pana ce Hristos va lua chip in voi" (Gal.4, 19). "Inceputul vietii viitoare" se gaseste in viata aceasta. Aici are loc "daruirea madularelor si simtirilor noi" si "pregatirea pentru vietuirea de acolo ". Si aceasta pregatire nu se poate face decat incorporandu-ne in Hristos, prim ind viata Lui proprie si propriile Lui simtiri si functii. "Fiindca e asa, cum nu este cu putinta pentru cineva sa traiasca aceasta viata omeneasca fara sa primeasca simturile lui Adam si puterile omenesti necesare pentru a vietui, in acelasi mod nu te poti apropia viu de acea lume fericita, daca nu esti pregatit pentru aceasta prin viata lui Hristos si nu esti modelat dupa chipul Lui".  Aceasta pozitie evidentiaza faptul ca omul adevarat se naste prin nasterea in Hristos, ca nasterea biologica reprezinta pregatirea nasterii reale in Hristos. Ultima e cu mult mai inalta, fiindca il naste pe om la existenta si viata unita cu Dumnezeu realizandu-l astfel ca om adevarat.

Am intalnit aceasta invatatura la Sfantul Maxim Marturisitorul. Nicolae Cabasila o repeta insistand indeosebi pe ca si motivand-o. In nasterea naturala, scrie el, nascatorul da copilului sau "samanta" si "inceputul vietii", dar in continuare viata fiecarei persoane diferentiaza copilul de nascatori in loc sa-i uneasca, in vreme ce in nasterea spirituala Hristos da omului viata Lui si viata aceasta a lui Hristos e viata cea noua si adevarata a omului.

In nasterea naturala nascatorul da copilului posibilitatea de a-si crea ochi si madulare asemenea celor ale sale, in vreme ce in nasterea spirituala Hristos da omului proprii Sai ochi si propriile Lui madulare. Nasterea naturala e o separatie a mamei de copil, nasterea spirituala e o unire continua iar daca omul se separa de Hristos moare. "Sangele prin care traim acum este sangele lui Hristos si trupul nostru este trupul lui Hristos... comune ne sunt madularele si comuna ne e viata.'' " Aceasta posesiune simultana a acelorasi madulare si a aceleiasi vieti creaza comuniunea reala. Pentru ca nu exista comuniune atunci cand "fiecare din doi are ceva: acum il are unul iar acum celalalt."

Aceasta "ar insemna a nu avea comuniune ci mai degraba a avea distanta... asa cum nu poate fi cineva colocatar cu cineva prin faptul ca locuieste in aceeasi locuinta dar locuieste in ea dupa acela." Comuniunea cu nascatorii naturali e doar o icoana a comuniunii; comuniunea reala e comuniunea cu Hristos "cu Care trup, sange, madulare si toate celelalte sunt pururea comune." Hristos nu ne-a dat viata ca sa se separe in continuare de noi, ca aceia (parintii), ci "este prezent si unit pururea; si face viu si constituie (pe om) prin insasi faptul ca e prezent.

Are loc astfel uimitoarea sinteza care face ca omul sa fie persoana deosebita si libera si, in acelasi timp, madular de nedesfacut al trupului lui Hristos functionand cu functiile lui Hristos. "Fiindca nu exista nimic de care sfintii sa aiba nevoie si El sa nu fie aceasta pentru ei. Fiindca si naste, si creste si hraneste, este si lumina si respiratie, se face pe Sine insusi ochi pentru ei, ii lumineaza iarasi prin El insusi si le da sa-L vada pe El insusi. Fiind hranitor este si hrana. El este cel ce ofera painea vietii si tot El ceea ce se ofera: este viata pentru cei vii, mir pentru cei ce respira, hrana pentru cei ce vor sa imbuce ceva".

In mod paralel, in nasterea naturala parintii dau copilului un organism capabil sa traiasca aceasta viata inuritoare, in timp ce in nasterea spirituala Hristos creaza in om un nou organism spiritual prin care omul traieste viata spirituala, ochi spirituali si urechi spirituale. Iar acest organism, care e tocmai omul cel nou si care, ca unul spiritual, nu e supus stricaciunii, va supravietui dupa moarte si va tine existenta umana vie in viata vesnica. Daca nu avem acest organism si aceste simtiri, cu ce ochi, intreaba Cabasila, vom vedea soarele dreptatii care va straluci in veacul viitor? Cum ne vom impartasi la Masa care ne va fi pusa inainte? In acest caz existenta umana va fi moarta: "morti si nenorociti vom locui in acea lume fericita".

Si ca sa sublinieze si mai intens realitatea legaturii lui Hristos cu credinciosul, scrie ca acesta unire depaseste orice alta unire pe care am putea-o concepe si ca nu este cu putinta ca ea sa fie redata cu un singur exemplu. De aceea, Scriptura foloseste in acelasi timp mai multe exemple. Legatura lui Hristos cu credinciosul c mai mare decat cea pe care o are un locuitor cu locuinta lui. via cu mladita ei, barbatul cu femeia in casatorie, capul cu madularele trupului. Ultimul lucru a devenit evident la Martirii care au preferat sa-si piarda capetele decat pe Hristos. in timp ce Apostolul Pavel, prin aceea ca dorea sa devina anatema ca sa se preamareasca Hristos, a aratat ca adevaratul credincios e mult mai unit cu Hristos decat cu sine insusi.

Comuniunea aceasta a lui Hristos cu omul e cea care-l scoate pe ultimul din viata moarta si din existenta moarta, din caracterul ei "amorf" si "sters" si din "ignoranta" [amorphia, aphaneia, agnosia]. Aceasta teza e demna de o atentie speciala. Abordand lucrurile din unghiul de vedere al lui Dumnezeu, Cabasila nu ezita sa sustinaca Dumnezeu "cunoaste pe cele proprii Lui", adica Tatal cunoaste pe Fiul si ceea ce apartine Acestuia. Ceea ce nu este in Hristos nu este vadit, nici cunoscut lui Dumnezeu". Dar ceea ce nu este cunoscut lui Dumnezeu e necunoscut si la modul obiectiv, nu exista in adevar. "Ceea ce nu devine evident pentru Acela in lumina nu exista pe de-a intregul nici in adevar".

Prin Botez, Mirungere, Euharistie si restul vietii spirituale ne incorporam in Hristos, primim existenta crestina, adica hristocentrica si hristomorfa, precum si forma si viata corespunzatoare. In acest mod, "Tatal gaseste pe fetele noastre insasi forma (chipul) Fiului Sau si "recunoaste in noi madularele Celui Unul Nascut" al Sau. Astfel, fiind "cunoscuti Celui ce cunoaste cele proprii ale Lui", iesim din stergere si uitare la ne-uitare, la adevar [aletheia]. Omul, '"fiind inainte intuneric, devine lumina, primeste subzistenta fiind inainte nimic: este impropriat si infiat de Dumnezeu fiind dus din temnita si din sclavia extrema si asezat pe un scaun imparatesc".

Titlul lucrarii fundamentale a lui Cabasila nu este intamplator. Pentru teologul bizantin, viata spirituala e tocmai viata in Hristos sau viata lui Hristos in noi. Esenta vietii spirituale este redata cu claritate de expresia Apostolului Pavel "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal.2, 20), atunci cand o intelegem "ad litteram'".

Din cele de mai sus devine limpede faptul ca adevarul omului consta in deiformitatea sau mai exact in hristomorfismul [christoeideia] si hristocentrismul lui. In consecinta, antropologia ortodoxa trebuie sa-si caute alcatuirea in ce priveste substanta, dar si metoda si forma, in perspectiva antropologiei hristologice. Hristologia crestina ortodoxa este propriu-zis o "teantropologie".

Panayotis Nellas

• Viata in Hristos dupa Sfantul Ioan Gura de Aur - Ieromonah Teofan Mada - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Invatatura Sfantului Nicolae Cabasila despre unitatea Bisericii
  Publicat in : Credinta
• Ortodoxia - conceptia noastra de viata
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: