Dat fiind că negrăita taină a Născătoarei de Dumnezeu e faţă de cele ce sunt ca adevărul faţă de umbră şi modelele faţă de imitaţii şi e cauză finală a tuturor celor inteligibile şi sensibile, atunci Ea trebuie lăudată în imne şi drept un pământ şi un cer, şi drept un întreg cosmos alcătuit şi amestecat din pământ, cer şi cele ce sunt la mijloc între ele. Căci din aceste umbre şi prefigurări se va face mai arătat adevărul şi taina Ei, cum am spus şi mai înainte; iar atunci când acest adevăr va străluci şi mai limpede, se vor face mai clare şi prefigurările şi preumbririle Ei, adică cele ce sunt şi cunoaşterea lor, dat fiind că scopul şi raţiunile creaţiei acestora se vor descoperi mai clar din faptul că devine arătat sfârşitul/ţinta lor pentru care au fost făcute.
Drept pentru care Ea trebuie lăudată, cum spuneam, pe de-o parte drept un „pământ”, întrucât din ea a fost luat după trup Domnul şi Dumnezeul nostru când S-a făcut Adam nou. Căci aşa cum Cuvântul ziditor, vrând la întâia creaţie să dea subzistenţă vechiului Adam, luând ţărână din pământul căruia îi dăduse subzistenţă înainte, a plăsmuit trupul său cu însăşi mâna şi puterea Lui, fără ca genezei lui să-i premeargă cumva vreo plăcere sau voinţă carnală, ci materia celui creat a dat-o pământul, iar forma şi sufletul raţional din el le-a dat însuşi Cuvântul creator, tot aşa şi la cea de-a doua creaţie, care a dat celor ce sunt existenţa fericită, lucrul s-a făcut în chip asemănător dacă vrei să vezi. Fiindcă Acelaşi Cuvânt ziditor, vrând să replăsmuiască pe vechiul Adam şi pe oamenii proveniţi din el şi să le dăruiască existenţa fericită, nu replăsmuieşte firea noastră mai întâi în Adam, ca precum la întâia creaţie aşa şi acum după ce acesta a luat primul existenţa fericită, cei proveniţi din el să o primească prin succesiune de la el, ci o înnoieşte, o desăvârşeşte şi-i dă existenţa fericită mai întâi în El însuşi. Şi - o, minune uimitoare! - însuşi Dumnezeu se face alt Adam, Acelaşi şi Creator şi creat, şi aşa din El iese această a doua creaţie care oferă existenţa fericită la întreaga creaţie veche făcută deja în Hristos creaţie nouă [Ga 6, 15], De aceea, cel ce S-a plăsmuit pe Sine însuşi Adam nou şi Creatorul lui însuşi, dând mai întâi subzistenţă în vremea prehotărâtă din veacuri Fecioarei ca unui pământ şi luând din ea cu mâna Sa creatoare - Duhul Sfânt - trupul ei ca pe o ţărână, S-a făcut în forma noastră, fără ca formării şi plăsmuirii Lui să-i premeargă cumva vreo plăcere sau voinţă carnală.
Vezi cum modul creaţiei primului Adam a fost o prefigurare şi o umbră a celui de-al doilea. Bine s-a zis deci că întrucât toate cele ce sunt şi raţiunile din ele sunt figuri şi preîntipăriri ale tainei preasfmtei Fecioare, şi Dumnezeu, potrivit dumnezeiescului Maxim, privind la această taină ca spre o cauză finală, a produs fiinţele celor ce sunt „ca să se facă o unire a finitului şi infinitului, a Creatorului şi creaţiei”. Dar vezi şi diferenţa adevărului/realităţii faţă de umbră: căci primul Adam s-a făcut cauză a blestemului adus asupra lui - căci zice: „Blestemat să fie pământul şi lucrurile tale!” [Fc 3, 17] - iar Cel Nou a făcut-o binecuvântată pe cea care L-a născut - căci zice: „Binecuvântată eşti tu între femei!” [Lc 1, 42], şi nu numai aceasta, dar a arătat-o izvor şi procuratoare de binecuvântare pentru toţi ceilalţi.
Iar dacă Fiul Ei e cu adevărat Pâine a Vieţii [In 6, 35] sau grăunte de grâu aruncat sub pământ şi aducând astfel mântuirea lumii [In 12, 24], pe drept cuvânt Ea ar putea fi numită „pământ” dătător de viaţă şi ogor roditor care Iară sămânţă şi fără plug a dat rod pe Cel ce a ieşit din ea şi care a dăruit prin acesta oamenilor Viaţa cea adevărată.
Iar dacă ar voi cineva să o laude pe cea mai presus de ceruri drept „pământ” şi din pricina faptului că în acest univers sferic şi corp văzut al lumii pământul deţine funcţia de centru, nu e o melodie contrară, ci va răsuna armonios. Căci faţă de toată lumea inteligibilă care constă dintr-o natură raţională şi nemuritoare şi potrivit sfinţitului Dionisie se mişcă în cerc în jurul lui Dumnezeu, şi Ea stă în mijlocul acestora ca un centru şi legându-i în ea însăşi pe aceştia unii cu alţii şi cu Dumnezeu ca un receptacul al întregii plinătăţi dumnezeieşti, aşa cum centrul cercului leagă razele care pleacă împreună din el spre acesta. Fiindcă purtând în sânurile ei materne pe Fiul ei şi Dumnezeu Cel cu totul nemişcat prin fiinţă şi Care din această pricină e sediul şi oprirea tuturor celor care se mişcă potrivit naturii ca un Izvor natural de oprire sau neschimbare, stabilitate şi eternitate, devine Ea însăşi după Acela primul receptacul al acestei comori cu neputinţă de deşertat şi, din această pricină, cale şi uşă a împărtăşirii acestor daruri mai presus de înţelegere şi a îndumnezeirii pentru toată natura raţională.
Pentru că, aşa cum una este Mama lui Dumnezeu Cuvântul, tot aşa îndată după Acela este unul şi acelaşi izvor care procură toate darurile Lui dumnezeieşti şi mai presus de fire, din care se adapă din belşug întreaga natură inteligentă; şi de aceea nu în altul, ci numai în Ea singură pot fi dobândite intrarea la Dumnezeu şi împărtăşirea celor dumnezeieşti. De aceea pe toţi îi întoarce spre Ea însăşi, îi adună şi unifică între ei şi cu Dumnezeu cum unifică centrul razele care converg de pe cerc spre el. Căci aşa cum centrul, care e unul şi obârşie al întregului cerc, adună spre sine însuşi ca într-o obârşie comună şi unifică razele multe şi dispersate, tot aşa şi Ea, care e un asemenea unic şi sigur izvor incomparabil al întregii plinătăţi dumnezeieşti al obârşiei, opririi şi îndumnezeirii comune a tuturor, leagă în Ea însăşi cu Obârşia comună a tuturor şi întreolaltă multele şi diferitele [specii] ale naturii raţionale. Fiindcă la acest lucru cred face aluzie Solomon în Cântarea tainică atunci când spune: „Sunt şaizeci de regine şi optzeci de ţiitoare şi fete fără număr. Una este însă porumbiţa mea, desăvârşita mea. Una este la mama ei şi aleasă pentru cea care a născut-o. Au văzut-o fiicele şi au fericit-o, reginele şi ţiitoarele o vor lăuda. Cine este acesta care răsare cu zorile, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele?” [Cânt 6, 7-10].
Natura inteligentă şi raţională, vrea să spună, are o mulţime infinită de ipostase: unele cinstite din pricina sincerităţii iubirii dumnezeieşti cu demnitatea filialităţii, pe care le numeşte „regine” şi care prin mulţime sunt mai prejos decât celelalte, căci le-a numărat cu numărul şaizeci, pentru că e un număr excepţional de mic şi superior multora. Altele care se luptă de dragul răsplătirilor rezervate celor sârguincioşi, deţin rangul celui tocmit cu plată, pe care le-a numit şi „ţiitoare” şi care, spune, prin mulţime întrec pe fii din pricina locului secund în bine, căci a zis că sunt în număr de optzeci. Iar altele, împinse spre lucrarea celor bune de frica ameninţării pedepselor, au fost înregistrate în rangul sclavilor recunoscători, pe care le-a numit şi „fete” din pricina inferiorităţii lor în cunoaştere faţă de celelalte şi despre care spune că întrec în mulţime orice număr din pricina rangului lor ultim şi de bază pentru cei mulţi.
Deci, dacă atâtea şi atâtea sunt, spune, ca mulţime diversele ranguri şi stări ale celor ce se învârt în jurul lui Dumnezeu, dar „una e porumbiţa Mea desăvârşită”, pe care o caută toate şi spre care alergă toate cele ce doresc desăvârşirea - iar „porumbiţă” e chemată din pricina faptului că nu mai este recunoscută deasupra tuturor celorlalţi plecând de la însuşirile ei naturale, ci de la cea proprie Mângâietorului, fiind transformată o dată pentru totdeauna în chipul şi frumuseţea Aceluia, iar „desăvârşită” din pricină că a devenit capabilă să cuprindă toată plinătatea dumnezeiască, căci în Ea l-a bineplăcut să locuiască aceasta toată [cf. Col 1, 19], iar ceilalţi primind acest dar cu măsură nu pot urca la desăvârşirea ei -, de aceea văzând-o toţi o fericesc şi o laudă potrivit înseşi profeţiei ei [Lc 1, 48], Apoi, vrând să schiţeze frumuseţea şi strălucirea ei plecând de la cele văzute, spune: „Cine e aceasta care răsare ca zorile, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele?” Fiindcă e comparată cu „zorile” pentru că ele aleargă pururea înaintea Soarelui dreptăţii [Mal 3, 20], căci nimeni nu poate vedea vreodată acel Soare dacă nu se întâlneşte mai întâi cu ele; cu „luna” pentru că aceasta îşi are luminarea de la soare, iar nu prin firea ei, şi pentru că aşa cum este un singur soare, aşa este şi o singură lună şi nu există rivalitate între ele, tot aşa Unul e şi Cuvântul lui Dumnezeu şi una e şi cea care L-a născut după trup şi între cei născuţi nu se găseşte ceva de rang egal cu fiecare dintre ei. Dar, iarăşi, pentru ca să nu transfere cineva cele proprii lumii asupra lucrului schiţat şi să presupună că lumina ei e neclară sau diferit configurată sau transformată, adaugă: „Aleasă ca soarele”, arătând că prin strălucire ea are analogie cu Soarele, iar mulţimile îngerilor deiformi şi ale sfinţilor au analogie cu stelele, fiindcă „alta e slava soarelui, alta slava lunii, alta slava stelelor, dar şi stea de stea diferă în strălucire” [I Co 15, 40].
Iar dacă din pricina faptului că acest pământ e sediu şi bază comună nu numai pentru oameni, dar şi pentru toate animalele necuvântătoare, şi vatră şi masă comună care dă din sine însuşi tuturor în chip asemănător cu îmbelşugare şi generos hrana diversă potrivită fiecăruia şi belşug de ape spre băutură şi alte întrebuinţări diferite, dacă prin urmare ar voi cineva să laude drept „pământ” acest lăudat şi mare cu adevărat Element al creaţiei inteligibile, negreşit nu şi-ar împleti imnul în afara armoniei. Căci aşa cum Ea este, cum s-a spus, centrul unui cerc faţă de toată natura inteligentă şi raţională, adunând în ea însăşi, legând şi ţinând la un loc toate prin puterea aditivă, unificatoare şi coezivă care locuieşte în ea, tot aşa e în chip asemănător şi sediu, bază şi temelie pentru acestea, şi vatră comună şi masă dumnezeiască oferind din ea însăşi ambrozia comună şi nectarul de viaţă făcător al întregii naturi raţionale, adică trupul şi sângele Celui ce a odrăslit din Ea în chip negrăit dat de acolo nou şi dezbrăcat de orice modelare simbolică sacră. Tot de acolo se dau în chip îmbelşugat şi râurile veşnice ale harismelor Duhului potrivite tuturor spre toată desfătarea.
Iar dacă ar voi cineva să o numească pe cea lăudată şi „pământ al făgăduinţei” n-ar trece negreşit departe de ţintă, căci ar lăuda frumos adevărul plecând de la prefigurarea şi umbra lui. Căci Israelul cel nou şi duhovnicesc, adică Biserica noastră, e eliberat din sclavia amarnicului prigonitor şi tiran, Faraonul inteligibil [diavolul], prin dumnezeiescul Botez prin apă şi Duh, a cărui prefigurare a fost norul şi marea, cum spune dumnezeiescul Pavel [1 Co 10, 1], în care a fost botezat vechiul Israel.
Acesta, după ce l-a predat pe acela în chip desăvârşit pierzaniei depline, se chinuie încă în chip nenorocit în pustie, adică în această viaţă de faţă, locuind în corturi, adică în aceste trupuri de carne nestatornice, vremelnice şi umile, mâncând doar mana, pâinea îngerilor [Ps 77, 25] în sens propriu care se coboară din cer [In 6, 51], şi neprimind încă mult vestitul şi lăudatul pământ al făgăduinţei, pe care patriarhii şi prorocii văzându-l şi îmbrăţişându-l de departe, potrivit Apostolului, „au mărturisit că sunt străini şi pribegi pe pământ” [Evr 11, 13].
Şi chiar David, deşi locuia în Palestina ca împărat al ei, spune: „Străin şi pribeag sunt, ca toţi părinţii mei” [Ps 38, 13]; prin urmare n-a cunoscut această patrie făgăduită şi moştenire a sfinţilor, ci mai degrabă o prefigurare şi o umbră a Aceleia. Negreşit Aceea nu e un loc neînsufleţit, oriunde ar fi el, care produce roade potrivite lui şi de aceea mult mai prejos prin măsură, demnitate şi natură decât cei ce se vor împărtăşi şi bucura de ele, şi de aceea nici nu-i pot face fericiţi pe cei ce se împărtăşesc de el - căci dacă lucrul împărtăşit e mult mai prejos decât cei ce se împărtăşesc din el, cum i-ar putea face prin împărtăşirea lui fericiţi şi mai buni decât ei înşişi pe cei ce se împărtăşesc din el? -, ci negreşit e unul cu mult mai mult şi infinit superior decât toţi cei ce se vor desfăta de roadele lui, roade potrivite şi concrescute în chip natural cu pământul care le aduce şi de aceea putând să-i arate în chip frumos cu adevărat fericiţi pe cei ce se împărtăşesc din ele, precum şi să-i schimbe şi transforme în înfăţişarea şi calitatea proprie lui.
Dar căutând, n-ai putea găsi ceva mai bun dintre toate cele ce sunt, şi acesta într-un mod covârşitor incomparabil, decât lăudata şi atotlăudata Născătoare de Dumnezeu. Căci numai Ea poate să-i facă fericiţi cu adevărat pe toţi prin împărtăşirea din rodul ei, fie ea firea îngerească, fie omenească. Prin urmare, Ea este cu adevărat „pământul făgăduinţei”, moştenirea îngerilor care, purtând drept rod Pâinea Vieţii adevărate, îi va hrăni în veci nesfârşiţi pe toţi moştenitorii făgăduinţei care, având drept căpitan şi dătător de moştenire pe Domnul lisus, a cărui prefigurare a fost în vechime [Iosua] copilul lui Navi, găsesc această odihnă veşnică după lungi drumuri şi alergări în cerc şi nenorocirea de mulţi ani a vieţii în pustiu, adică în viaţa aceasta.
Din acest fericit şi bun „pământ” ţâşneşte şi lapte şi miere, adică dubla natură divino-umană a lui Dumnezeu Cuvântul, Care e miere potrivit raţiunii divinităţii, întrucât este „dulceaţă şi întreg dorinţă” [Cânt 5, 16], şi lapte potrivit raţiunii trupului Său, fiindcă acest trup obârşie a Vieţii a fost închegat, hrănit şi a crescut din laptele Fecioarei. De aceea şi Preasfânta Fecioară, care-L pune înainte pe Acesta drept hrană şi băutură veşnică tuturor îngerilor şi sfinţilor, negreşit le-ar ţâşni acestora veşnic împreună cu mierea şi laptele ei, fiindcă trupul e nedespărţit de Dumnezeire. De aceea şi Solomon în Cântarea lui tainică când îl introduce pe frumosul Mire la mireasa-fecioară, Biserica, armonizată cu El de Pavel [cf. 2 Co 11, 12] spune: „Miere şi lapte sunt sub limba ta” [Cânt 4, 11], iar mireasa iarăşi, când îl descrie pe Mirele alcătuit din miere şi lapte, spune: „Alb şi roşu ca focul e frăţiorul meu, ales dintre zeci de mii” [Cânt 5, 10].
Acest lucru este aşadar desfătarea viitoare a sfinţilor. Căci acum ne împărtăşim din acest bine în mod prefigurativ şi simbolic, cum spune şi marele în teologie Grigorie, iar atunci îl vom avea nou în împărăţia cerurilor [cf. Lc 22, 30]. Acesta este acea masă împărătească, la care vor mânca şi bea, potrivit făgăduinţei Mântuitorului, cei învredniciţi să şadă la acel ospăţ în împărăţia Lui [Lc 13, 29]; acesta e vasele pline cu vinul înţelepciunii şi jertfele noi [Pr 2, 2-9].
De aceea Ea este şi adevăratul „Sion”, metropola lui Dumnezeu, al cărei arhitect şi ziditor e Dumnezeu , pe care o aştepta Avraam şi cei ai lui cum spune dumnezeiescul Pavel [cf. Evr 11, 10], „despre care s-au grăit lucruri slăvite şi vrednice de auzire” [Ps 86, 3], pe care Domnul Şi-a ales-o, pe care Şi-a făcut-o locuinţă Lui, „în care S-a odihnit în veacul veacului, că a ales-o pe Ea” [FA 131, 13].
Ea este şi un „templu” dumnezeiesc, „cortul lui Dumnezeu, pe care l-a sfinţit Cel Preaînalt” [FA 45, 13], în care locuieşte cu adevărat Dumnezeu, „căci El nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti” cum spune fericitul Ştefan [FA 7, 48]. După ce Ea fost mai întâi în viaţa de faţă ca un cort purtat în Efrata, în care a fost zidit Betleemul, în câmpia dumbrăvii [Ps 131, 6], ca un crin în mijlocul spinilor viei iubitului care producea spini, care e casa lui Israel [cf Is 5], după acesta Solomon, adica veşnic şi de neclătinat, „căci Dumnezeu e în mijlocul Ei şi nu se va clătina” [Ps 46, 6], împlântând în ceruri temeliile Ei sau, mai bine zis, făcându-Se El însuşi pentru Ea piatra din capul unghiului, dacă „nimeni nu poate pune altă temelie decât cea pusă, care este Hristos” [1 Co 3, 11]. De aceea, la puţin timp după ce Aceasta [Fecioara, adevăratul Templu] a fost zidită în ceruri [după adormirea ei], precum s-a spus, prefigurarea Ei [templul din Ierusalim] a fost dărâmată şi distrusă de romani, fiindcă nu era legiuit ca noi să mai slujim umbrei după ce s-a arătat adevărul.
De aceea, Ea este şi „sfânta sfintelor”, în care a intrat o dată pentru totdeauna Arhiereul bunătăţilor viitoare găsind o mântuire veşnică [Evr 9, 12] şi oferind-o oamenilor. Dar e şi chivot de aur, aurit de dumnezeiescul Duh, şi tablele Noului Testament sau ale Cuvântului vieţii şi vasul de aur cu mană care se coboară din cer şi dă viaţă lumii [cf. In 6, 33], şi toiagul lui Aaron care a odrăslit din rădăcina lui lesei [Is 11, 1] şi a răsărit floarea neveştejită a nemuririi, Ea este vasul cu adevărat sfânt şi dumnezeiesc depus şi păstrat în vistieriile dumnezeiescului Duh, a cărei prefigurare şi simbol a fost tot acel cult al Legii vechi şi pentru care au fost rânduite dinainte toate acelea, pentru că n-a fost cu putinţă la început ca oamenii să vadă adevărul gol, tară simboluri şi perdele.
Dar cine n-ar lăuda-o şi ca „rai [paradeios] al desfătării”, partea cea mai frumoasă şi excepţională a pământului? Pentru că a odrăslit adevăratul Pom al Vieţii şi Cunoaşterii, pe însuşi Cel ce a sădit şi creat raiul din Eden şi feluritele plante din el sau, mai bine zis, Ipostasa Vieţii înseşi şi înţelepciunii înseşi, de care s-a împărtăşit mai apoi Adarn la vremea cuvenită şi cei proveniţi din Aceea au dobândit adevărata îndumnezeire. Din Ea iese şi un izvor care adapă toată faţa pământului [Fc 2, 6], curgerile veşnice ale harurilor Duhului, de care irigată fiind din belşug toată lumea locuită, e alungată seceta răutăţii, e spălat noroiul patimilor, e trezită Ia rodirea a tot felul de virtuţi şi făcută un alt rai al lui Dumnezeu ce produce felurite şi diverse roade ascetice şi martirice. Căci diferitele adunări ale tuturor sfinţilor produse plecând de acolo au ajuns la o atât de mare înălţime şi frumuseţe a sfinţeniei şi înţelepciunii, sau mai bine zis atât de mult le-a fost revărsată acestora din acel izvor mareea darurilor Duhului, încât au devenit fluvii măreţe ale harului şi înţelepciunii dumnezeieşti despărţite în patru obârşii: apostolic, ierarhic, martiric şi ascetic; dar care, chiar dacă au fost divizate în patru ordine, cuprinzând lumea întreagă şi adăpând-o îmbelşugat cu belşugul harului, se reduc însă, cum s-a spus, la o singură obârşie şi izvor, care iese din raiul cuvântător, adică din Cea lăudată de noi acum.
Căci aşa cum nimeni nu poate să vină la Tatăl decât numai prin Fiul [In 14, 6], tot aşa nici la Fiul, Care e Izvorul natural al Duhului Sfânt, din Care vine toată procurarea celor bune, nimeni nu poate să vină decât prin Mama Lui, care e partea dinăuntrul perdelei/catapetesmei, sfânta sfintelor, din care Dumnezeu vorbeşte cu toată firea creată. De aceea şi heruvimii şi sabia de foc - care e cinul serafimic, căci în ebraică acest cuvânt înseamnă „cei ce ard” sau „cei care sunt aprinşi” - au fost rânduiţi de Dumnezeu să păzească Pomul Vieţii [Fc 3, 24], Iar Pom al Vieţii e Domnul ca Viaţa însăşi şi Procurator al întregii vieţi, iar drumul spre Aceasta este negreşit Cea care L-a născut pe Acesta Iară sămânţă; fiindcă aşa cum s-a spus, prin Ea se face aducerea şi intrarea la Acela, aşa cum prin acelaşi cuvânt însuşi Fiul e Calea care duce la Tatăl [In 14, 26], căci nimeni nu poate veni la Acela decât prin El. Aşadar heruvimii şi serafimii au fost rânduiţi să păzească drumul spre Pomul Vieţii, fiindcă, aşa cum auzim de la teologi, aceste cinuri stau în chip nemijlocit şi proxim în jurul acelui tron înalt şi ridicat al Stăpânului, care e sânul Său matern. Nu stau însă spre pază, deşi aşa i-a figurat Scriptura în relatarea ei, ci pentru rangul şi cunoaşterea lor, cum spunea sfinţitul Dionisie [ Areopagitul].
Dar bine a spus Scriptura şi că „i-a rânduit”, căci zice: „Şi a rânduit Dumnezeu heruvimii şi o sabie de foc să păzească drumul spre Pomul Vieţii” [Fc 3, 24], însemnând de aici ordinul stării rezervate lor de Dumnezeu, pentru că ei stau ca nişte servitori şi o escortă în jurul tronului împăratului deţinând primul rang faţă de celelalte ordine ale îngerilor.
Acesta e adevăratul rai/paradis pregătit sfinţilor prin sfatul prehotărât/predestinat al lui Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, şi acesta e adevăratul Pom al Vieţii: Cuvântul Dumnezeu-om dat din Ea spre desfătare şi viaţă veşnică şi numit „pom” din pricina trupului, şi „al vieţii” din pricina Dumnezeirii unite cu el potrivit ipostasei, şi Care face vii toate. De aceea acel prim rai pământesc, locuinţa întâiului Adam, plantele din el şi acea îmbelşugată revărsare de ape era, cum s-a arătat, o prefigurare a celui viitor, cel lăudat de noi acum, tot aşa cum şi pomul vieţii din acela era o prefigurare a acelui Pom făcător de viaţă Care a ieşit din acest nou rai. De aceea, acum că viaţa noastră ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu [cf. Col 3, 3] s-a arătat şi adevărul s-a descoperit în chip strălucit în timpul descoperirii fiilor lui Dumnezeu [Rm 8, 19], dacă mai e ceva gros şi pământesc, sensibil şi curgător, şi de aceea prefigurativ şi simbolic, acela va trece împreună cu cerul şi pământul, „căci figura acestei lumi trece” [1 Co 7, 31] eliberată de sclavia stricăciunii pentru libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu [Rm 8, 21], ca Dumnezeu să fie toate în toţi [I Co 15, 28], El fiind şi viaţă şi desfătare şi slavă şi odihnă şi bucurie, şi să nu mai ceară cineva unele ca acestea de la creaţie.
Teofan al Niceei
Fragment din cartile "Maica Domnului in teologia secolului XX si in spiritualitatea isihasta a secolului XIV", Editura Deisis
-
Maica Domnului in spiritualitatea ortodoxa
Publicat in : Adormirea Maicii Domnului -
Legatura harica dintre Maica Domnului si toti sfintii
Publicat in : Dogma -
Rugaciune catre Maica Domnului a Sfantului Antim Ivireanul
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Maica Domnului, primul martor al Invierii
Publicat in : Sfintele Pasti -
Maica Domnului Platytera
Publicat in : Pictura
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.