Tribul lui Avraam a ajuns în Egipt un mare popor. Aşa cum Avraam însuşi s-a retras odată din rudenia sa pentru a se pregăti pentru misiunea în rândul unui popor străin, tot astfel şi descendenţii săi au fost hotărâţi să formeze un întreg popor sub stăpânire străină, iar tribul său nu doar că nu s-a amestecat cu stăpânii lor, dar într-o ţară străină a devenit şi mai izolat - şi a arătat chiar cu tărie trăsăturile sale. Intâlnim deja mii de urmaşi ai celor doisprezece fii ai lui Iacov, dar nu-i vedem căsătorindu-se cu egiptenii. Avertizarea lui Avraam de a nu-şi lua soţii dintre băştinaşii din Canaan, ci mai degrabă de a trimite după soţie într-o ţară îndepărtată, la rudeniile lor, a fost păstrată cel mai probabil cu stricteţe şi aici.

Pe malurile Nilului, o fată evreică părea că aştepta ceva. Ochii ei erau aţintiţi asupra stufului râului pe care plutea un coş. Un grup de femei a mers către acesta. Iată o tânără egipteancă nobilă cu alaiul ei. Scăldându-se în râu, a observat un coş. Indată, una dintre slugile sale i l-a adus. O tânără a adus leagănul plutitor, şi înaintea ochilor lor s-a ivit un prunc frumos de trei luni. Plângea. Privind către micuţ a spus: „Acesta este dintre copiii evreilor” (.Ieşirea 2, 6).

Tânăra femeie era fiica faraonului Egiptului. Ea ştia că tatăl ei, temându-se de familia lui Iosif, pe care ei îl considerau ca salvator al lor, era mânat de frica de barbarie străină. Suflet mare - şi-a amintit că în timpul regilor păstori, copiii lui Iacov s-au aşezat în ţara Goşen şi voia să stingă în urmaşii lor dorinţa de libertate cu care erau obişnuiţi întru neatârnarea patriarhală. Pentru a atinge acest scop, i-a supus la munci istovitoare. Munca liberă dezvoltă puterile omului, în vreme ce munca silită îl privează de a-şi dezvolta propriile abilităţi şi îndepărtează de la el stima de sine. Evreii, neobişnuiţi cu viaţa sedentară şi dispreţuind arta de a construi, erau stăpâni ai corturilor lor şi ai pajiştilor în care îşi păşteau turmele.

Astfel, ei vor fi siliţi, sub supraveghere, să înalţe clădiri uriaşe care continuă să ne spună povestea asupritorilor lor până în zilele noastre. Mâinile evreilor au înălţat două puternice fortăreţe. Piramidele, canalele şi alte structuri uriaşe, fără doar şi poate, nu au fost făcute fără participarea evreilor. Ramses a reuşit să îi constrângă moral pe evrei, dar numărul lor creştea încontinuu. Şi astfel prorocia îl face pe Faraon să afle că dintre evrei se va naşte un om care va inspira spiritul poporului spre răzbunare împotriva asupritorilor. A poruncit să fie ucişi toţi copiii de parte bărbătească ce se vor naşte de atunci înainte la evrei.

Prin urmare, fiica, privind cu luare-aminte la copilul aflat în stufărişurile Nilului, a spus: „Acesta este un copil al evreilor.” Toate grijile materne s-au ivit în sufletul prinţesei. Şi ar fi dorit să-l crească pe micuţ, dar aproape nici o doică egipteancă nu l-ar fi luat. Fecioara, care mai înainte de sosirea prinţesei părea să privească leagănul plutitor, s-a apropiat de fiica lui Faraon.

- Nu ar trebui să chem vreo doică să alăpteze copilul?

- Mergi şi cheamă - a răspuns prinţesa. Fata a plecat imediat. La chemarea ei, a venit o evreică (vezi Ieşirea 2, 7, 9). Doica evreică a luat pruncul şi a început să îl alăpteze, hrănindu-l la sânul matern. Nimeni nu bănuia însă că tânăra trimisă era Miriam, sora pruncului aruncat în apă, nici că doica adusă de ea era Iochebed, mama celor doi. Timp de trei luni, Iochebed a ascuns copilul nou-născut în casa ei până când în cele din urmă l-a încredinţat Proniei dumnezeieşti, dându-l pe râu. După hrănire, pruncul a fost adus de Iochebed prinţesei.

Aceasta s-a ataşat de el ca lui este fraged, abia parcă ieşit din mâinile Creatorului, negândindu-ne încă la nici una dintre năpaste, la nimic altceva decât la iubire. Iubim copilul pentru că este slab şi are nevoie de ocrotirea noastră, pentru a rezista potrivniciilor ce i se pot întâmpla. Iubim copilul, căci întruchipează viaţa şi speranţa de a deveni unul dintre luptătorii pentru cauza lui Dumnezeu. Prinţesa şi-a urmat înclinaţia inimii. Ea l-a numit fiu al său. E adevărat că nu ea îi dăduse viaţă, dar l-a salvat de la moarte sigură. Şi aceasta însemna aproape acelaşi lucru pentru ea, ca mamă a lui. In amintirea zilei şi împrejurărilor în care a fost aflată această odraslă a unui trib proscris, ea l-a numit pe micuţ Moise - „salvat din apă”.

Cu libertatea caracteristică femeilor egiptene de atunci pentru care chiar cinstea tronului era posibilă, precum şi respectul şi puterea în familie, prinţesa, cu fiul în braţe, vine la tatăl ei şi îl aşază înainte în mâinile de un fiu. Iubim un copil pentru că sufletul împărăteşti.

Fragment din cartea "Femeia - chip al credinţei şi sfinţeniei", Editura Sophia

Cumpara cartea "Femeia - chip al credinţei şi sfinţeniei"

 

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: