Frica si incapacitatea implicarii

Frica si incapacitatea implicarii Mareste imaginea.

DIALOG CU IRINA MOŞKOVA, DOCTOR ÎN PSIHOLOGIE

- Orice frică sau nelinişte ţine de domeniul patologic?

- Fireşte ca nu! Neliniştea, frica sunt reacţii emoţionale care se produc ca urmare a unei oarecare ameninţări, primejdii. Omul este prevenit că trebuie sa fie atent, că trebuie să se pregătească pentru o anumită situaţie ce va să fie. Asemenea reacţii emoţionale îl pot ajuta să fugă de o primejdie reală.

- Cum să-ţi dai seama că frica ia, neliniştea ies din graniţele normalităţii? Care sunt cntn ide patologiei ?

- Fricile de tip patologic au această însuşire de a fi obsesive. Ele se îngrămădesc, dau buzna peste om. Ii paralizează conştiinţa, activitatea obişnuită de zi cu zi.

In afară de aceasta, mai este şi acest aspect care Ie însoţeşte, anume apariţia unor reacţii fiziologice. In cazul anxietăţilor de tip nevrotic, cel mai adesea creşte ritmul cardiac, poate creşte şi tensiunea arterială, apare transpiraţia abundentă, omul simte contracţii musculare, se întâmplă chiar ca de frică să nu se poată mişca de pe loc, parcă i se înţepenesc picioarele - se observă o stupoare. Şi se mai întâmplă în cazul anxietăţilor de tip nevrotic ca acestea să provoace o stare de panică, o stare de agitaţie în care omul să nu mai poată sta locului: începe să se foiască, să se agite, poate începe să plângă, să gesticuleze involuntar. Omul simte că dintr-odată pe obraji îi curg lacrimi, dar el nu înţelege de ce se întâmplă aceasta, poate chiar îşi dă seama că este o reacţie nepotrivită, dar nu poate face nimic. Adică reacţiile de tip nevrotic pot apărea de la sine, paralel cu voinţa omului, paralel cu evaluarea raţională conştientă a situaţiei în care se află.

- Frica şi anxietatea reprezintă cam aceiaşi lucru?

- De obicei, în cazul anxietăţii lipseşte desemnarea obiectului. în timp ce frica este întotdeauna legată de ceva anume, de ceva concret. Sunt oameni care se tem de lucruri foarte concrete: de întuneric, de înălţimi; alţii se tem de apă - nu pot cu nici un chip să intre în apă, fie la mare. fie în vreun râuleţ oarecare, alţii se tem de câini, alţii se tem să zboare cu avionul, să meargă cu maşina. De regulă factorii care determină apariţia unor astfel de frici sunt întâmplări din trecut: fie un om s-a aflat el însuşi într-o atare situaţie - a fost la un pas de înec ori de sufocare, şi drept urmare acum se teme de apă, sau a văzut pe altcineva înecându-se şi pe alţii încercând să-l salveze; sau din nefericire a văzut cum cineva a căzurde la geam, de pildă vecinul. Acestea toate se pot imprima în conştiinţă - vederea morţii cuiva, sau a cine ştie cărei situaţii grele prin care trece un alt om, situaţie pentru care el însuşi nu este pregătit şi care s-a petrecut deci în nişte împrejurări tragice. Iar acesta, hotărât lucru, poate fi un factor determinant.

Frica patologică, bolnăvicioasă, de netrecut, mai poartă denumirea de „fobie”. Fobiile sunt frici de care omul suferă, indiferent de propria voinţă. Ele provoacă unele stări de nelinişte, foarte neplăcute la nivel subiectiv şi care au o influenţă copleşitoare asupra omului. Cu alte cuvinte, din pricina fobiilor, viaţa omului nu îşi urmează acelaşi curs.

- Mai există şi alte feluri defrici?

- Da. Noi trăim permanent cu o serie de frici, nu avem unde ne ascunde de ele. O parte dintre acestea sunt aşa- numitele frici existenţiale. Frica existenţială este indisolubil legată de sentimentul acesta al vieţii omului care se termină, care are un capăt. Fiecare dintre noi ştie că mai devreme sau mai târziu va veni clipa morţii. In afară de aceasta, mai este frica de necunoscut, de imprevizibilul cu care se desfăşoară lucrurile, frica de singurătate, îngrijorarea pentru situaţiile în care te neajutorat şi altele. Omul se deosebeşte de animalele necuvântătoare tocmai prin prezenţa acestor frici existenţiale. De vreme ce mai departe, să privească în viitor, chiar aşa, fără să ştie ce va aduce: amar sau bucurie.

- De ce un om aflat într-o anumită situaţie de viaţă se teme mai mult, iar altul mai puţin.

- Care sunt acele trăsături ale omului de care atârnă aceasta ?

- Este neîndoielnic faptul că există diferenţe individuale în modul în care fiecare dintre noi îşi trăieşte fricile şi neliniştea. Trăirile unor oameni pot fi caracterizate printr-o deosebită intensitate şi ascuţime. Acestea sunt structurile nevrotice. Ei au anumite particularităţi ale sistemului nervos, din care rezultă acest nivel mai înalt de impresionabilitate, această susceptibilitate spre a se răni uşor, această aplecare spre exagerarea primejdiilor reale. Acest tip de oameni se numeşte în psihologie „tipul anxios, fobie”. Adesea acest tip de oameni suferă de o anumită aplecare spre ipohondrie: se tem foarte tare de durere, se tem să nu se molipsească de vreo boală, trăiesc şi pururi sunt atenţi la starea lor de sănătate.

In afară de aceasta, la creşterea nivelului de resimţire al neliniştii şi fricii, un rol însemnat îl au şi traumele psihice suferite. In viaţa unor oameni se poate întâmpla in chip tragic să se precipite o serie de împrejurări ca moartea într-un interval scurt de timp a mai multor oameni dragi: mamă, tată, soră, frate... Să nu dea Domnul ca cineva să-şi piardă singurul copil... Aceasta este una dintre cele mai grele pierderi. Când astfel de evenimente apar în viaţa omului, atunci el cu mai multă ascuţime simte că viaţa e degrab trecătoare, puterile omului sunt hotărnicite, ca şi posibilităţile lui de a acţiona, că omul este strâmtorat de boli şi de situaţiile primejdioase - iar în aceste cazuri, cea mai mică neplăcere se trăieşte acut. dureros. Acumularea traumelor trăite în trecut poate determina trăirea la un nivel mai acut a fricilor şi neliniştilor dm prezent.

Ce factori ar mai putea fi numiţi determinanţi? Noi toţi ne deosebim foarte mult in ce priveşte capacitatea de a depăşi momentele dificile. Acest lucru este direct legat de dezvoltarea factorului voliţional. Sunt oameni care cu mintea înţeleg tot, dar voinţa lor nu este destul de formată şi de aceea capacitatea lor de a se deplasa prin puterea voinţei către scop este şi ea limitată. Sunt oameni care se pot mobiliza în situaţiile dificile, pot să-şi privească frica drept în ochi şi să acţioneze direct asupra ei, înaintând - am putea spune - orice ar fi. Şi oameni care pururi caută căi ocolite, care încearcă să fugă de aceste situaţii primejdioase de viaţă, sunt precauţi, se asigură sau îşi creează până la o vreme iluzia că „pe mine acest lucru nu mă priveşte”, „primejdia aceasta o să treacă pe lângă”, „mor numai alţii”, „numai alţii se îmbolnăvesc”, „pentru mine acest lucru nu există” etc.

In funcţie de tipul de sistem nervos, de temperamentul şi de tipul de personalitate format, fiecare om în parte are mecanismul propriu de apărare psihologica ne care îl manifestă în situaţiile neprevăzute sau primejdioase. Se poate spune că există un sistem de strategii de comportament, cu ajutorul căruia omul îşi înfruntă fricile şi neliniştea.

Sunt oameni care în clipa primejdiei intră în panică. Hi nu se lupră în nici un fel cu fricile lor, nu caută nici un fel de căi indirecte de ieşire din problemă - ei capitulează imediat, se predau şi încep să tremure din toată fiinţa lor. In biologie există un asemenea fenomen: un organism viu poate cădea în anabioză, în stare de stupoare, de somn, de hibernare. La fel şi oamenii: dintr-odată omul intră în sine, se închide din punct de vedere psihologic, intră în capsula proprie. Atunci când începe să funcţioneze un asemenea mecanism, adultul poate intra într-o stare copilărească, de infantilism. Devine neajutorat, naiv, o fiinţă nătângă, care nu poate răspunde pentru faptele şi cuvintele sale. Pe acest fundament omul poate merge mai departe către „retragerea în boală”. In faţa situaţiilor primejdioase, omul poate dezvolta o serie de afecţiuni somatice, căci boala trupului este mult mai uşor de purtat decât starea lăuntrică de frică. în aceste situaţii omului îi poate înţepeni mijlocul, îi poate creste tensiunea arterială, i se poate îmbolnăvi inima.., In situaţiile grele, un asemenea om întotdeauna găseşte o boală oarecare care sâ-l scape de responsabilitatea unor decizii. Se aş'ază pe patul de spital sau pe canapeaua de acasă şi zice: „Gata. De acum sunt bolnav.” Pentru el, boala devine un refugiu în care se adânceşte tot mai mult. Din acea clipă nu mai este el cel care trebuie să ia decizii, ci alţi oameni încep să-i poarte de grijă, încep să se gândească cum să-l ajute şi cum să-l trateze.

In aceste situaţii, omul îşi face din bolile sale propriul „cocon” din care nu doreşte să iasă. Este bolnav şi nu doreşte să se însănătoşească. De ce ? Pentru că, imediat ce s-ar însănătoşi, ar trebui să răspundă pentru faptele lui şi să ia nişte decizii asupra unor probleme reale. Există oameni cu structuri nevrotice care acuză un întreg spectru de boli. Aceste boli sunt manifestări psihosomatice: ele sunt parte a unor reacţii de ordin psihologic în faţa unor probleme de viaţă. Se termină o boală, începe alta. Unii oameni zac la nesfârşit... Adesea medicii îi tratează şi nu îi pot vindeca: doare o parte a trupului, apoi alta, apoi ficatul, apoi splina, apoi mijlocul, apoi tensiunea, după care, de la capăt. Şi aceşti oameni sunt mereu pe ia doctori, se tratează, dar nu se vindecă pentru mult timp, căci la baza acestui buchet de simptome stă o chestiune de ordin psihologic - „fuga de problemă”. Acest mecanism psihic poate fi conştientizat, dar poate şi să nu fie.

Astfel de oameni nu doresc să se însănătoşească, câtă vreme au un avantaj de la această stare a omului „veşnic bolnav”. Logica mecanismului e simplă: „Ce puteţi aştepta de la un om bolnav?” Nu-i poţi cere nimic, nu-i poţi încredinţa nici o sarcină. în practica noastră am întâlnit mulţi oameni pe care am fi dorit să-i întrebăm: „Ce intenţionaţi să faceţi când vă veţi însănătoşi ? Aveti un plan pentru mai departe?”

Desigur, acest buchet de suferinţe, acest tip de comportament, cel mai des ii intâlnim ia oamenii în vârstă. Există destul de multi oameni care au ieşit deja la pensie şi
care nu mai lucrează nimic, iar când în familie apar nişte neorânduieli, sau se întâmplă pierderea unui om apropiat (moare soţul, moare soţia sau vreo rudă), ei încep să se mişte în cercul închis al veşnicelor afecţiuni: merg la doctori, primesc tratament, dar nu se simt mai bine, pentru că de fapt omul nu ştie cum să trăiască mai departe.

La baza formelor patologice de exprimare a fricii, a ceea ce numim în mod generic fobie, de regulă stă o cauză dată de trăirea de început, din clipa în care omul s-a izbit de nişte greutăţi, s-a speriat, a fost umilit, a fost înfrânt sau şocat. Această experienţă a trăirii propriei nepurinţc rămâne involuntar în memorie; experienţe care se adaugă, apoi se uită, căci întâmplările neplăcute, traumatice, dureroase, sunt alungate din conştiinţă, dar nu dispar fără urmă. Şi Sigmund Freud a scris despre aceasta. După o oarecare perioadă de timp acestea pot apărea sub chipul unei frici de natură patologică, care dintr-odată, pe neaşteptate, năvăleşte asupra omului. Pe neaşteptate, brusc, omul este cuprins de o frică obsesivă, groaza - de exemplu - de a se afla intr-o mulţime de oameni. Iar el nu poate înţelege de ce. Poate cândva, foarte de demult, omul a primit o lovitură care i-a zdruncinat sistemul nervos, i-a zdruncinat psihicul, aşa cum era el clădit, şi ceva anume l-a făcut să tresară, ceva s-a zdruncinat, s-a produs o „fisură”, care cu timpul se adânceşte. Şi iată că peste o oarecare vreme, la cele deja trăite se pot adăuga noi împrejurări ale vieţii, şi în consecinţă frica se poate ivi din nou, în chipul stării fobice. Este o foarte grea stare sufletească pe care el deja nu mai este capabil să o alunge prin puterea voinţei, căci această stare deja îl stăpâneşte.

Mai sunt şi alte multe frici care se formează în copilărie, şi experienţa noastră arată ca, adesea, la cabinet vin oameni care au de acum 40-50 de ani şi care povestesc cum au trăit de-a lungul întregii lor vieţi cu o oarecare frică legată de faptul că - bunăoară - tatăl era alcoolic şi îi bătea cu sălbăticie cu cureaua când erau copii. Copiii care nu au primit destulă dragoste de la părinţii lor, care au fost pedepsiţi cu cruzime, care au fost umiliţi şi ameninţaţi că vor fi izgoniţi de acasă cresc cu foarte mare potenţial nevrotic. Unii dintre ei dezvoltă chiar îmbolnăviri psihice. Sau înclinaţii spre suicid.

Dmitry Semenik

Fragment din cartea "Cum sa biruim frica", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa biruim frica"


 

Pe aceeaşi temă

15 Martie 2018

Vizualizari: 329

Voteaza:

Frica si incapacitatea implicarii 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

frica

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE