Cercetând cele ce se petrec în sufletul omului, Sfinţii Părinţi învaţă că ele pot avea felurite pricini. Vom face referire la trei dintre acestea, socotite a fi de căpetenie. Prima vizează problemele de natură somatică, exacerbarea imaginaţiei şi întreaga mişcare împotriva firii a puterilor sufletului. A doua este atacul venit din partea diavolului, care, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „se preface în înger al luminii" (II Corinteni 11:14). Desigur, diavolul lucrează şi în primul caz, prin gânduri şi alte energii, însă de multe ori ia chipul unui înger, al unui sfânt, al Născătoarei de Dumnezeu sau chiar al lui Hristos însuşi. Iar a treia cauză priveşte energiile-lucrările Harului Dumnezeiesc. Multe trăiri ale rugăciunii adevărate, ale dragostei duhovniceşti şi ale altor stări duhovniceşti sunt rodul prezenţei Harului lui Dumnezeu în inima omului.

Psihologia modernă pare să pună diferitele tulburări care apar pe seama trăirilor refulate şi a stărilor inconştiente. Nu face referire la diavol şi la energiile-lucrările acestuia, nici nu recunoaşte energia-lucrarea Harului Dumnezeiesc. Este şi pricina pentru care multe energii-lucrări ale Harului, precum străpungerea inimii, lacrimile etc. ajung a fi socotite stări patologice, emoţionale sau afecţiuni nervoase. De aceea mulţi au scris că Sfântul Simeon Noul Teolog, care s-a învrednicit de numeroase experienţe ale vederii-lui-Dumnezeu, era, judecând după criteriile psihologilor, un om bolnav.

Sfinţii Părinţi deosebesc însă în chip lămurit toate aceste cauze. Cunosc bine când o stare este urmarea epuizării trupeşti şi a lucrării patimilor, când este o lucrare a diavolului şi când a Dumnezeiescului Har. „Pentru Sfinţii Părinţi, un criteriu de căpătâi pentru a judeca cele ce ţin de vederea neziditei şi adevăratei lumini a slavei şi a Dumnezeii'ii lui Hristos este tocmai strălucirea lăuntrică a acesteia. O caracteristică a luminii diavoleşti, rod al înşelării, o constituie faptul că, zidită fiind, nu poate fi fără chip, fără formă şi fără culoare" (Pr. Ioannis Romanidis). Vederea care se lucrează înlăuntru, lipsită de formă ori culoare, este vederea Luminii nezidite. Dimpotrivă, cea lucrată din afară, având formă şi culoare, este satanică. Există încă şi vederi care nu se încadrează în aceste două categorii, ci sunt exacerbări ale imaginaţiei, închipuiri şi năluciri.

Părinţii duhovniceşti insuflaţi de Harul lui Dumnezeu, ca unii ce au cunoştinţă de toate acestea, pot pune un diagnostic corect şi pot oferi tratamentul potrivit.

Vedem, aşadar, că psihologii-psihanaliştii-psihoterapeuţii contemporani, ce îşi săvârşesc lucrarea în acest duh antropocentric, care ignoră deopotrivă prezenţa şi energia-lucrarea diavolului, precum şi pe cea a lui Dumnezeu, care sunt lipsiţi de harul deosebirii celor zidite de cele nezidite, nu au nici o izbândă în strădania de a-l vindeca cu adevărat, ontologic, pe om.

Aceasta nu înseamnă că trecem cu vederea strădaniile omeneşti de a asigura un sprijin psihologic şi o formă de terapie pentru feluritele tulburări de care omul suferă. De altfel, nu toţi oamenii sunt mădulare ale Bisericii, nici nu cred cu toţii în Dumnezeu, după cum nici cei care se află în sânul Bisericii ca mădulare ale sale, clerici sau mireni, nu cunosc toţi întreaga metodă terapeutică pe care o deţine Biserica Ortodoxă şi rămân la stadiul unei vieţi bisericeşti nedepline, nedesăvârşite. Psihologia, psihanaliza şi psihoterapia umanistă îl pot ajuta pe om să se menţină pe linia unui echilibru psihologic şi social, însă nu-l pot ridica mai presus de cele omeneşti, nici nu-l pot conduce la îndumnezeire, aşa cum urmăreşte Biserica Ortodoxă.

Acelaşi lucru este valabil şi în societate. Dacă toţi am împlini voia lui Dumnezeu, nu am mai avea de a face cu probleme sociale, nici nu ar mai fi nevoie de sisteme şi de ideologii sociologice. Insă, de vreme ce nu toţi oamenii cred în Dumnezeu şi împlinesc voia Lui, există sisteme sociale menite să păstreze un echilibru între diferitele curente antagonice din sânul societăţii. Puterea politică este de trebuinţă în societăţile de după căderea omului în păcat, pentru a asigura condiţiile de care omul are nevoie pentru a supravieţui. „Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa'' (I Corinteni 13:10). Tot astfel stau lucrurile cu metodele umaniste de terapie în comparaţie cu cele proprii psihoterapie! ortodoxe. 

Există, prin urmare, o mare deosebire între psihoterapia ortodoxă şi psihoterapia antropocentrică sau umanistă. Potrivit învăţăturii ortodoxe, sufletul omului nu este o simplă energie, ci este zidit după chipul lui Dumnezeu şi se află într-o strânsă legătură cu trupul. Scopul omului este de a ajunge de la chip la asemănare, care reprezintă, în fapt, îndumnezeirea. Tocmai în aceasta rezidă şi sănătatea sufletului. Prin boală sufletească nu înţelegem conflictele lăuntrice ale omului, ci întunecarea minţii-nous, după cum prin tămăduire nu avem în vedere echilibrul psihologic, ci luminarea minţii-nous. Iar la această tămăduire nu putem ajunge pe calea leacurilor materiale, a medicamentelor, ci prin venirea în inimă a Harului lui Dumnezeu. Atunci omul se ridică mai presus de moarte, şi ca atare se izbăveşte de nelinişte, de nesiguranţă şi de frică. Metoda isihastă a Bisericii şi păzirea poruncilor lui Hristos reprezintă calea dobândirii Harului Dumnezeiesc, care unifică sufletul sfâşiat al omului.

Ierotheos, mitropolit al Nafpaktosului

Fragment din cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti", Editura Sophia

Cumpara cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti"

• Lucrarea harului
  Publicat in : Religie
• Lucrarea harului
  Publicat in : Pilda zilei
• Transfigurarea crestinului prin lucrarea harului Sfantului Duh
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: