Hristosul traditiei bisericesti

Hristosul traditiei bisericesti Mareste imaginea.

Cel mai firesc este ca o carte creştină să înceapă cu meditaţia la Hristos.

In fiecare carte a mea mă străduiesc, mereu şi mereu, să reamintesc ceea ce a fost cel mai important şi mai insistent afirmat în propovăduirea lui Hristos şi care, cu toate acestea, în mod uluitor, nu este perceput de cititorii contemporani ai Evangheliei.

Hristos nu S-a perceput pe Sine însuşi numai ca învăţător. Un învăţător Care să lase oamenilor „o învăţătură" care să poată fi răspândită în lume şi prin secole. El nu atât „învaţă", cât „mântuieşte". Şi toate cuvintele Lui se referă la modul în care tocmai acest eveniment al „mântuirii" este legat de taina propriei Lui vieţi.

Tot ce este nou în învăţătura lui Hristos este legat numai de taina Propriei Lui Fiinţări. Dumnezeul Cel Unic era deja propovăduit de către proroci, iar monoteismul era instaurat de mult. Oare relaţia dintre Dumnezeu şi om poate fi exprimată mai sublim decât a făcut-o prorocul Miheia: „Nu ţi s-a spus, o, omule, ce este bun? Sau ce anume cere Domnul de la tine: decât să faci dreptate şi mila s-o iubeşti şi să fii gata să ţii pasul cu Domnul Dumnezeu Tău?" (Mih. 6, 8)? In propovăduirea morală a lui Hristos se poate găsi pentru orice afirmaţie „o paralelă" în cărţile Vechiului Testament. Insă aceste texte El le exprimă într-o manieră aforistică, însoţindu-le de exemple şi parabole uimitoare, emoţionante. Iar învăţătura Sa morală nu cuprinde nimic mai mult decât ceea ce se găseşte în Lege şi Proroci.

Citind cu atenţie Evanghelia, vom constata că principala propovăduire a lui Hristos nu este chemarea la milostenie, la iubire sau la pocăinţă. Ci miezul propovăduirii lui Hristos este El însuşi. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14, 6), „Credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi" (In 14, 1), „Eu sunt lumina lumii" (In 8,12), „Eu sunt pâinea vieţii" (In 6,35), „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (In 14, 6), „Cercetaţi Scripturile... ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine" (In 5, 39).

Care anume pasaj din vechile scrieri îl alege Iisus pentru a propovădui în sinagogă? El nu alege chemările prorocilor la iubire şi puritate. „Duhul Domnului e peste Mine, pentru că El M-a uns; El M-a trimis să le binevestesc săracilor" (Is. 61,1-2).

Iată un pasaj mult controversat: „Cel ce iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine" (Mt. 10, 37-38) . Nu se renunţă, se spune aici, „de dragul adevărului", sau „de dragul Veşniciei", sau „de dragul Căii", ci „pentru Mine".

Iar aceasta nu este deloc o relaţie obişnuită între un învăţător şi un elev. Nici un învăţător nu a avut o pretenţie atât de exclusivă, totală, asupra sufletelor şi destinelor elevilor săi: „Cel ce şi-a câştigat viaţa, o va pierde; iar cel ce şi-a pierdut viaţa pentru Mine, o va câştiga" (Mt. 10, 39) .

Chiar şi la Judecata de Apoi despărţirea se va face după atitudinea oamenilor faţă de Hristos, şi nu după gradul de respectare a Legii. „Mie Mi-aţi făcut" (Mt. 25, 40) - Mie, şi nu lui Dumnezeu. Iar judecătorul este Hristos. După atitudinea faţă de El are loc despărţirea. El nu spune: voi aţi fost milostivi şi de aceea sunteţi binecuvântaţi, ci: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc" (Mt. 25, 35).

Pentru dezlegarea de păcate a celui judecat se va cere nu numai o mărturisire intimă a lui Hristos, ci şi una publică. Fără această mărturisire, a legăturii cu Iisus în faţa lumii, mântuirea nu este posibilă: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri" (Mt. 10, 32-33).

Mărturisirea lui Hristos în faţa oamenilor poate fi periculoasă. Iar pericolul nu derivă dintr-o propovăduire a iubirii sau a pocăinţei, ci din propo- văduirea lui Hristos însuşi.

„Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră" (Mt. 5, 11). „Din pricina Mea veţi fi duşi înaintea conducătorilor şi a regilor" (Mt. 10, 18). „Şi veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui Meu; dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 10, 22).

Şi invers: „Şi cel ce va primi un copil ca acesta întru numele Meu, acela pe Mine Mă primeşte" (Mt. 18, 5). Şi nu se spune în numele Tatălui, şi nici de dragul lui Dumnezeul Şi tot aşa, prezenţa şi ajutorul Său, Hristos nu le promite celor care se vor aduna în numele „Marelui Necunoscut", ci acelora care se vor aduna în numele Lui: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt, 18, 20).

Mai mult decât atât, Mântuitorul arată clar că tocmai în aceasta constă înnoirea adusă de El vieţii religioase: „Până acum nimic n-aţi cerut în numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (In 16, 24).

Şi în încheierea Bibliei se aude chemarea: „Vino, Doamne Iisuse!", nu: „Vino, Adevărule!", şi nici: „Coboară, Du hule, asupra noastră!", ci: „Vino, Doamne Iisuse!"

Hristos nu-i întreabă pe ucenicii Săi care este părerea oamenilor despre El, ci-i întreabă: „Cine zic oamenii că sunt Eu?" (Mt. 16, 13). Nu se pune problema acceptării sistemului, a învăţăturii, ci a acceptării Personalităţii. Evanghelia Iui Hristos se descoperă pe sine ca Evanghelia despre Hristos, ea aduce vestea Personalităţii Sale, şi nu vestea unei anumite concepţii. In termenii filosofiei contemporane se poate spune că Evanghelia este expresia personalismului, şi nu a conceptualismului. Nimic din ceea ce a făcut Hristos nu poate fi comentat făcând deosebire şi separaţie între fapta şi Eul Său.

Intemeietorii altor religii nu erau ei înşişi obiectul credinţei, ci mijlocitorii ei. Nu personalitatea lui Buddha, a lui Mahomed sau cea a Iui Moise a reprezentat adevăratul conţinut al noii credinţe, ci învăţătura lor. In fiecare caz era posibilă separarea învăţăturii lor de ei înşişi. Insă „Fericit este acel care nu se va poticni întru Mine" (Mt. 11, 6).
Cea mai mare poruncă a lui Hristos, pe care El însuşi a denumit-o ca nouă, vorbeşte şi ea despre El însuşi: „Poruncă nouă vă dau: să va iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu pe voi!" (In 13, 34). Şi noi ştim cât ne-a iubit El pe noi - până la Cruce!

Mai există o explicaţie de principiu a acestei porunci. Trăsătura distinctivă a unui creştin este nu iubirea faţă de cei ce-l iubesc (oare nu tot aşa fac şi păgânii?), ci iubirea faţă de duşmani. Dar poţi oare să-ţi iubeşti duşmanul? Duşmanul este un om pe care eu, prin definiţie, spunând cu îngăduinţă, nu-l iubesc. Oare am să pot eu să-l iubesc ascultând porunca cuiva? Dacă un guru sau un propovăduitor oarecare va spune discipolilor săi: „Mâine, de la ora opt dimineaţa, veţi începe să-i iubiţi pe duşmanii voştri!", oare în inimile lor se va manifesta la opt şi zece minute chiar sentimentul iubirii? Meditaţia şi antrenamentul voinţei şi ale sentimentelor pot instaura o atitudine indiferentă, fără afecte, faţă de duşmani. Dar bucuria pentru reuşitele acestuia ca şi pentru ale tale nu-şi găseşte locul în fiinţa omului. Nenorocirea străinului este mai uşor de împărtăşit. Dar bucuria acestuia este imposibil de împărtăşit... Dacă eu iubesc pe cineva, orice veste bună despre el mă bucură, gândul întâlnirii imediate cu fiinţa iubită mă bucură... Soţia se bucură de succesele profesionale ale soţului. Oare va putea ea, cu aceeaşi bucurie, să audă de înaintarea în grad a aceluia pe care îl consideră duşmanul său? Prima minune săvârşită de Hristos a fost cea de la nunta din Cana. Gândindu-ne la faptul că Mântuitorul a luat asupra Sa suferinţele noastre, noi uităm adesea că El a fost solidar cu oamenii şi în bucuriile lor.

Atunci, dacă porunca iubirii duşmanului nu poate fi cuprinsă de om, de ce ne-o dă Hristos? Sau El nu cunoaşte bine natura umană? Sau El vrea să ne dea piei- rii prin rigorismul poruncii Sale? Dar, aşa cum ne-o spune şi Apostolul, cel care încalcă o poruncă devine vinovat de dărâmarea întregii Legi. Dacă eu am încălcat un paragraf al Legii (de exemplu, m-am ocupat cu şantajul), atunci, la judecată, nu-mi va fi de nici un folos argumentul că eu n-am furat cai niciodată. Dacă eu nu îndeplinesc porunca iubirii duşmanului, atunci la ce-mi va folosi dacă-mi dau averea săracilor, dacă mut munţii sau dacă accept să-mi dau trupul spre ardere? Sunt osândit. Şi sunt osândit în condiţiile în care Vechiul Testament se arată mai milos faţă de mine decât Testamentul cel Nou, care propune o astfel de „poruncă nouă", încât sunt supuşi judecăţii nu numai iudeii subordonaţi Legii, ci şi o întreagă omenire.

Atunci, cum s-o îndeplinesc? Voi găsi eu în mine resurse pentru a asculta de porunca învăţătorului? Nu. însă „la oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar nu la Dumnezeu, că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă" (Mc. 10, 27). Că „aşa cum M-a iubit pe Mine Tatăl, tot aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea..." (In 15, 9). Cunoscând că omul nu este capabil singur să-şi iubească duşmanul, Mântuitorul îi uneşte cu Sine pe cei credincioşi, aşa cum mlădiţele se unesc cu butucul, pentru ca-n ei să crească şi să lucreze iubirea Lui. „Dumnezeu este iubire" (I In 4, 16). „Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi..." „Legea obliga la lucruri pe care nu le dădea. Harul dă lucrurile la care obligă."

Prin urmare această poruncă a lui Hristos este de neconceput în afara participării la taina Lui. Morala Evangheliei este de nedespărţit de mistica ei. învăţătura lui Hristos nu poate fi disociată de hristologia Bisericii. Numai unirea nemijlocită cu Hristos, împărtăşirea cu El, face posibilă îndeplinirea noilor Lui porunci. Sistemul etic religios obişnuit reprezintă o cale prin care oamenii ajung la un scop anume. Hristos începe tocmai de la acest scop. El ne vorbeşte de viaţa care se revarsă de la Dumnezeu spre noi, şi nu de eforturile noastre care ar putea să ne înalţe până la Dumnezeu. El dăruieşte tocmai acel lucru pentru care unii depun efort. Alţi învăţători încep cu o cerinţă, iar El cu darul: „S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu" (Mc. 1, 15). Şi tocmai de aceea, Predica de pe Munte nu anunţă o morală nouă şi nici o lege nouă. Ea anunţă intrarea într-un orizont cu totul nou al vieţii. Predica de pe Munte nu expune atât un sistem moral nou, cât mai ales descoperă o nouă aşezare a lucrurilor. Oamenilor li se oferă un dar. Şi li se spune în ce condiţii pot să nu-l piardă. Fericirea nu este o răsplată pentru nevoinţele omului, împărăţia Domnului nu urmează sărăciei duhului, ci se contopeşte cu ea. Legătura dintre starea omului şi făgăduinţa dată de Hristos este asigurată de Hristos însuşi, şi nu de efortul omenesc sau de Lege.

Incă din Vechiul Testament s-a vestit că numai venirea lui Dumnezeu în inima omului îl poate face pe acesta să-şi uite nenorocirile trecute. „Ploaie binevoitoare... Cu bunătatea Ta ai pregătit-o, Dumnezeule, pentru cel sărac" (Ps. 67, 11). De fapt, Dumnezeu nu sălăşluieşte decât în două locuri: „Cel ce-ntru cele de sus locuieşte pe veci - sfânt întru sfinţi e numele Lui Cel Preaînalt Care Se odihneşte întru sfinţi, Cel ce dă răbdare celor cu inimă slabă şi viaţă le dă celor cu inimă zdrobită" (Îs. 57, 15). Şi totuşi una este ungerea mângâietoare săvârşită de Duh, care se resimte în adâncul unui suflet zdrobit, şi altceva vremea mesianică, vreme în care lumea devine de nedesprins de Dumnezeu... De aceea, fericiţi sunt cei săraci: împărăţia cerurilor este deja a lor. Nu va fi a voastră, ci este a voastră! Nu pentru că voi aţi aflat-o sau aţi primit-o ca răsplată, ci pentru că ea însăşi este activă, ea însăşi v-a găsit şi a ajuns la voi.

Şi într-un alt verset al Evangheliei, care este considerat de obicei ca fiind expresia chintesenţei acesteia, se vorbeşte nu atât de bunele relaţii dintre oameni, cât mai ales de necesitatea recunoaşterii lui Hristos: „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii" (In 13, 35). Aşadar care este semnul cel mai distinctiv al creştinului? Nu, nu „a avea iubire", ci „a fi ucenicul Meu". Un profesor ar putea spune studenţilor săi: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi studenţi, pentru că aveţi un carnet de student". Care este însă atributul vostru principal: a avea carnet de student sau însuşi faptul de a fi studenţii mei? Pentru ceilalţi, cel mai important este să înţeleagă că voi sunteţi ai Mei! Şi, iată, aceasta este pecetea Mea. Eu v-am ales. Duhul Meu asupra voastră. Să rămâneţi în iubirea Mea!

Aşadar, „Domnul, arătându-Se oamenilor in trup, le-a cerut mai întâi de toate să-L cunoască, şi asta îi învăţa să facă, şi Ia această cunoaştere îi atrăgea fără întârziere; chiar mai mult: pentru acest simţământ a venit şi pentru el a făcut tot ce a făcut: «Eu pentru vasta M-am născut şi pentru aceasta am venit in lume: să mărturisesc pentru adevăr; tot cel ce este dintru adevăr ascultă glasul Meu» (In 18, 37). Iar, întrucât El însuşi era adevărul, aproape că a spus: «Eu Mă arăt pe Mine însumi»". (Sfântul Nicolae Cabasila)  Lucrarea principală a lui Iisus nu a fost cuvântul Lui, ci fiinţarea Lui: fiinţarea - cu oamenii; fiinţarea - pe Cruce.

Chiar ucenicii lui Hristos, apostolii, în propovădui- rea lor, nu redau „învăţătura lui Hristos". Pornind să-L propovăduiască pe Hristos, ei nu reproduc Predica de pe Munte.

Referirile la Predica de Munte lipsesc atât în cuvântul spus de Petru în ziua Cincizecimii, cât şi în cuvântul lui Ştefan în ziua martiriului său. In general, apostolii nu folosesc formula tradiţională a ucenicilor: „Aşa cum ne-a povăţuit învăţătorul..."

Mai mult, chiar şi despre viaţa lui Hristos apostolii vorbesc cu zgârcenie. Lumina Paştilor este pentru ei atât de strălucitoare, încât privirea lor nu mai poate cuprinde întru totul deceniile care au precedat Gol- gota. Chiar şi învierea lui Hristos apostolii nu o propovăduiesc ca pe o întâmplare proprie numai vieţii Lui, ci ca pe un eveniment din viaţa celor care au primit bunăvestirea pascală - pentru că „Duhul Celui ce L-a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi" (Rom. 8, 11); „Chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos după trup, acum nu-L mai cunoaştem astfel" (II Cor. 5,16). Apostolii vorbesc despre un singur lucru: El a murit pentru păcatele noastre şi a înviat, şi în învierea Lui stă nădejdea vieţii noastre. Fără a se referi vreodată la învăţătura lui Hristos, apostolii vorbesc despre lucrarea lui Hristos şi despre jertfa Sa, precum şi despre impactul Său asupra omului. Creştinii cred nu în creştinism, ci în Hristos. Apostolii nu-L propovăduiesc pe Hristos învăţătorul, ci pe Hristos Cel răstignit - sminteală pentru moralişti şi nebunie pentru teozofi.

Am putea să ne imaginăm că toţi evangheliştii au fost omorâţi odată cu Sfântul arhidiacon Ştefan. Şi asta, pentru că mai mult de jumătate din Noul Testament este scris numai de Apostolul Pavel. Să imaginăm următorul experiment: să presupunem că toţi cei doisprezece apostoli au fost omorâţi. N-a mai rămas nici un martor apropiat al vieţii şi propovăduirii lui Hristos. Insă Hristos înviat îi apare lui Saul şi-l face singurul Său apostol. Iar după aceasta, Pavel scrie singur tot Noul Testament. Atunci cine am fi devenit noi? Creştini sau paulini? Oare în acest caz Pavel ar fi putut fi denumit Mântuitor? Pavel, prevăzând parcă o astfel de situaţie, dă un răspuns dur acestor întrebări: „Fiecare din voi zice: Eu sunt al lui Pavel!, sau: Eu, al lui Apolo!, sau: Eu, al lui Chefa!, sau: Eu, al lui Hristos!..." Nu cumva Pavel s-a răstignit pentru voi sau în numele lui Pavel aţi fost botezaţi?" (I Cor. 1,12-13).

Această centrare a preocupărilor apostolilor pe taina lui Hristos însuşi a moştenit-o şi Biserica primară. Tema teologică fundamentală a primului mileniu creştin nu au constituit-o disputele legate de „învăţătura lui Hristos", ci controversele legate de fenomenul Hristos: Cine a venit la noi?

Diacon Andrei Kuraev

Fragment din cartea "Mostenirea lui Hristos", EDITURA SOPHIA
 

Pe aceeaşi temă

27 Septembrie 2017

Vizualizari: 228

Voteaza:

Hristosul traditiei bisericesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE