Comunicarea e fundamentală pentru exprimarea iubirii şi pentru viaţa însăşi. Acolo unde există iubire e imperios să existe şi comunicare, pentru că iubirea nu poate fi niciodată pasivă şi inactivă. Iubirea inevitabil se exprimă şi se îndreaptă spre ceilalţi. Când comunicarea este întreruptă, iubirea este împiedicată şi lucrarea ei se transformă în ranchiună şi duşmănie. Una dintre cele mai mari tragedii are loc atunci când partenerii dintr-o relaţie întrerup comunicarea dintre ei. Fără comunicare nu poate exista o relaţie, resursele partenerilor relaţiei se pierd, mijloacele vindecării rănilor care au prilejuit unele legături anterioare nu mai există şi fiecare, când depăşeşte nevoia sa de a i se da dreptate prin rănirea celuilalt, se va afla într-o groapă fără fund a singurătăţii din care nu va putea să iasă decât cu ajutorul lanţurilor comunicării, care eventual din cauza slăbirii lor vor putea sau nu să-l tragă iarăşi la suprafaţă. Cu toţii cunoaştem ce înseamnă să te afli într-o ţară străină şi să nu poţi să-i vorbeşti limba; dar singurătatea pe care o simţi într-o asemenea situaţie nu se compară cu singurătatea care e rezultatul înstrăinării, fie dintr-o iresponsabilă folosire a mijloacelor de comunicare, fie dintr-o tăgăduire intenţionată a folosirii acestora.

Dacă există o condiţie inviolabilă pe baza căreia un cuplu ar trebui să-şi înceapă viaţa în comun, aceasta rezidă în faptul că ar trebui să încerce cu orice preţ să nu întrerupă comunicarea. Fiecare are nevoie şi trebuie să aibă parte de o consiliere premaritală, fie şi numai pentru faptul de a fi ajutat să înţeleagă semnificaţia şi gravitatea acestui termen. In acest punct se află responsabilitatea uriaşă a Bisericii, atâta timp cât multe cupluri se căsătoresc în biserică. De fiecare dată, înainte de săvârşirea Tainei Căsătoriei, clericul ar trebui să aibă câteva întâlniri cu cuplul pentru a-i ajuta pe viitorii soţi să se pregătească pentru relaţia lor maritală şi ar trebui ca în această pregătire să fie inclusă şi îndrumarea care îi va ajuta să înţeleagă cât de importante pentru relaţia şi viaţa lor împreună sunt toate aceste mijloace deosebite de comunicare. Foarte multe divorţuri ar putea fi evitate dacă s-ar acorda un asemenea ajutor tinerelor cupluri atunci când încep o viaţă conjugală.

La toate acestea şi faţă de toate acestea Răsăritul nostru pare a fi impasibil, fără a suspecta nimic, şi pe de o parte educaţia aşa-numită teologică e indiferentă şi preocupată de alte probleme, care sunt irelevante şi servesc interesele înguste ale celor ce o predau, iar pe de alta practica „bisericească" se lasă pradă vociferărilor privitoare la sacralitatea Tainei Căsătoriei, dar o tratează numai comercial şi ca pe un produs al industriei religioase aducător de profit, astfel încât ajunge o farsă blasfemiatoare care ar trebui să provoace o indignare sacră în tot cel ce simte o oarecare urmă de respect pentru ceea ce este sfânt şi binecuvântat în Creştinism.

Comunicarea e necesară pentru toate relaţiile şi nu numai pentru cele atât de personale cum e căsătoria. Spre exemplu, în disputele de la serviciu, relaţia de negociere devine ineficace când una sau ambele părţi renunţă la orice încercare de comunicare între ele. De aceea, parafrazând Sfânta Scriptură, putem spune: Dacă un om spune că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar nu încearcă să comunice cu aproapele său, mincinos este.

Dar ce e comunicarea şi de ce e atât de dificil de realizat? Mulţi socotesc comunicarea a fi transmiterea unui mesaj către o altă persoană. „Ii spui ceea ce vrei să ştie."

Această concepţie creează un flux verbal unilateral, care ar putea fi descris cu termenul de „monolog". O parte din aşa-numita comunicare a Bisericii este monologică, cu predicatori şi dascăli care le spun auditorilor lor - atât adulţi, cât şi copii - cele pe care socotesc că trebuie să le ştie. Problema în cazul unei activităţi monologice constă în faptul că adesea îl face pe vorbitor să delireze, iar pe ascultător îl face pasiv, astfel încât vorbitorul îl tratează pe ascultător ca pe un vas în care îşi varsă mesajul dorit.

Limitează posibilitatea participării active a acestuia din urmă şi pare să nu ţină cont că persoana-receptor este parte a mesajului.

Cei care au studiat această dinamică a comunicării şi procesul în care are loc sunt convinşi că principiul monologic se află în contradicţie cu natura comunicării, iar ca metodă nu dă rezultat. Comunicarea înseamnă comunitate, şi nu singularitate. Comunicarea dă roade când participăm la acest proces şi întâmpinăm mesajul cu conţinutul nostru. Mai mult, Hristos nu a folosit principiul monologic. El, Care a fost întruparea desăvârşită a iubirii, i-a făcut pe oameni părtaşi Evangheliei pe care a propovăduit-o. Ca pildă avem convorbirea cu femeia samarineancă, în decursul căreia aceea a fost ajutată să treacă de la înţelegerea superficială a semnificaţiei apei la înţelegerea pe care a oferit-o Hristos sensului apei vieţii, prin intermediul căreia samarinencei i s-a descoperit sensul vieţii. Un alt exemplu e cazul judecătorului de lege care a dorit să-L pună la încercare pe Hristos, întrebându-L ce-ar trebui să facă spre a moşteni viaţa veşnică. Hristos l-a abordat într-o aşa manieră, încât el însuşi a ajuns în cele din urmă să răspundă propriei întrebări. Evangheliile cuprind multe exemple ale metodei de a comunica a lui Iisus Hristos. Aşadar, e ciudat ca Biserica să-şi însuşească monologul, care e un mod cu totul insuficient pentru transmiterea sensurilor Evangheliei.

Pr. Filoteu Faros

ADMINISTRAREA IUBIRII, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ADMINISTRAREA IUBIRII"

• Comunicarea fara comuniune
  Publicat in : Editoriale
• Comunicarea cu cei morti
  Publicat in : Credinta
• Comunicarea ca o modalitate terapeutica
  Publicat in : Credinta
• Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: