Vorbind despre viaţa de familie, despre căsătorie, nu putem ignora un subiect atât de important cum este relaţia dintre soţi şi părinţii lor. Despre soacră şi ginere au fost compuse o mulţime de bancuri. Iar celebra „limbă a soacrei" a devenit numele unei specialităţi culinare. Totuşi, există si tradiţii bune, cum ar fi sâ mergi în vizită la soacră „la clătite cu ceai", adică să comunici, să mai schimbi impresii. In general, consider că soacrele sunt nedreptăţite fără temei. Mai multe conflicte şi tensiuni se iscă între mama-soacră şi noră, decât între soacră şi ginere. Aceasta se explică prin faptul că psihicul feminin este mai complex. Deseori, două gospodine nu pot sta în aceeaşi casă.
In general, părinţii care acceptă foarte greu despărţirea de copilul iubit îşi imaginează faptul că tinerii căsătoriţi le vor rămâne mereu în preajmă, vor sta împreună şi se vor ajuta reciproc. Iar pentru a-şi confirma dorinţa, ei ne reamintesc modelul familiilor de ţărani de altădată care trăiau în asemenea condiţii. Din păcate, trăim alte timpuri, iar oamenii nu mai sunt la fel cum erau ţăranii de dinainte de revoluţie. Pe atunci lumea era independentă, responsabilă şi matură încă din perioada adolescenţei; în prezent suntem martorii unui exces de imaturitate. In lumea modernă este chiar indicat să le oferim copiilor un plus de autonomie şi independenţă, altfel riscăm să avem grijă de ei toată viaţa. Cred că oricine cunoaşte acest verset din Evanghelie: „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă" (Matei 19, 5-6). Este valabil nu numai pentru bărbat ci şi pentru femeie, care va trebui să-şi lase părinţii şi să-şi unească destinul cu soţul său.
Este cu atât mai adevărat cu cât soţul este cap al familiei şi, oarecum, îl substituie pe tatăl soţiei. Din nefericire, deşi mulţi părinţi cunosc acest verset, totuşi nu i-ar putea lăsa pe copiii lor să plece din casa părintească. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când draga şi unica odraslă a reprezentat scopul şi sensul vieţii lor. Fiind bolnăvicios din fire, ei s-au zbătut literalmente pentru binele lui, iar acum nu vor să se despartă de el. Drama părinţilor e de înţeles.
Dacă îşi iubesc copiii cu adevărat, ar trebui să înţeleagă ce este mai bine pentru ei în prezent: independenţa, fericirea în familie sau divergenţele şi conflictele permanente. Uneori, aceasta se aseamănă cu tragerea unei frânghii din două părţi: părinţii îşi târăsc odrasla în familie, iar cealaltă jumătate, desigur, nu vrea să-l lase. Acest lucru se întâmplă atunci când copilul suferă de infantilism şi nu poate lua o decizie. S-a obişnuit să fie protejat mereu de părinţi. Am cunoscut o familie în care soacra şi nora se certau în mod constant. Totuşi, când soacra pleca la ţară, cuplul ducea o viaţă liniştită.
La un moment dat, i-am zis bărbatului: „Trebuie să staţi separat de părinţi. Observaţi şi voi cât de tensionată este relaţia voastră cu ei." Tânărul însă, fiind obişnuit să asculte din copilărie de voia mamei sale, nu a putut face acest lucru, deşi avea toate posibilităţile. Realitatea vieţii contemporane este de aşa natură, încât copiilor le este mai bine să trăiască separat de părinţii lor, în cazul în care sunt căsătoriţi. Cele mai multe familii nu se simt confortabil să trăiască împreună cu părinţii, din cauza conflictelor, care uneori duc la divorţ. Desigur, condiţiile financiare precare ale celor doi tineri nu permit mereu separarea de părinţi. In ceea ce mă priveşte, am decis chiar de la început că nu voi trăi cu părinţii soţiei mele. Nu pentru că nu-mi iubesc socrii. Dimpotrivă, îi iubesc şi îi respect, dar mi-am evaluat posibilităţile, caracterul, şi am înţeles că de dragul păcii în familie trebuie să ne mutăm neapărat.
Astfel, împreună cu soţia mea, am stat în chirie o vreme (cu toate că amândoi eram studenţi şi lucram). Am locuit chiar şi într-o casă de lemn din suburbie, dar nu depindeam de părinţi. Astfel, am putut menţine o relaţie foarte bună cu părinţii soţiei. Ne vizitam reciproc, ne ajutam şi petreceam timpul foarte frumos împreună. Acest lucru ne-a permis atât mie, cât şi preotesei mele să învăţăm foarte multe: cum să ne administrăm casa, să gătim, să economisim bani etc. Apoi Dumnezeu ne-a ajutat şi am primit de la stat un apartament foarte aproape de părinţi. (De altfel, este o opţiune foarte bună.) Nu consider că experienţa noastră este un model pentru toate familiile tinere. Cu siguranţă, există şi alte posibilităţi. Uneori, tinerii nu au oportunitatea de a sta separat de părinţii lor, deci trebuie să rabde şi să se smerească. Alteori, ei trăiesc foarte bine cu părinţii lor - aşa să le ajute Dumnezeu! Totuşi, eu cred că ar fi ideal să trăiască separat (dar cât mai aproape), să-şi administreze singuri casa, să se ajute reciproc şi să meargă în vizite împreună. Să ne amintim de faimoasele „clătite ale soacrei". Acest lucru va menţine căldura relaţiei cu ei.
Voi aminti acum despre un lucru neplăcut, anume dragostea părintească oarbă. Uneori, părinţii se poartă greşit cu copiii lor. In loc să se roage pentru copii („rugăciunile părinţilor întăresc casele fiilor"), ei aleg să se amestece în relaţiile lor de familie, semănând seminţele vrajbei. Este absolut inacceptabil. Dacă ne iubim copiii, le dorim binele, dar ce fel de bine este acesta când semănăm seminţele discordiei între soţi? Fiul, în acest caz, este liber să-i avertizeze politicos pe părinţii săi şi să-şi protejeze jumătatea. Părinţii nu trebuie să intervină în viaţa cuplului în nici un caz. Tinerii trebuie să-şi rezolve de unii singuri problemele de cuplu. Credeţi-mă, ei o vor face mult mai repede fără voi. Mama intervenea mereu când observa că sunt neatent cu soţia mea, era de partea ei.
In concluzie, citez cuvintele egumenului Evmenie pe care le spune spre alinarea părinţilor: „Acceptaţi, dragilor... gândul că Domnul v-a încredinţat copiii ca să-i creşteţi, şi apoi să-i lăsaţi liberi. Chiar din prima zi v-a fost dat copiIul, ca să-l conduceţi până în punctul când îşi va lua zborul din cuibul părintesc. Voi sunteţi cei care trebuie să-i determine să facă acest lucru, apoi să observaţi cu bucurie zborul lor pe întinsul vieţii independente.
In aceasta constă misiunea părinţilor. Odată cu copilăria, s-a încheiat un capitol foarte important, foarte frumos şi în viaţa voastră de părinţi. Pocalul despărţirii va fi amar şi dulce în acelaşi timp. Amar, pentru că ceea ce aţi trăit nu se va repeta vreodată. Capitolul respectiv, din cartea vieţii voastre, va fi încheiat şi niciodată nu-l veţi mai putea deschide. Va fi şi dulce, pentru că viaţa nu se termină aici. Apoi, copiii voştri maturi îşi vor scrie propria carte a vieţii. Nu uitaţi faptul că voi puteţi, în cel mai bun caz, să o corectaţi uşor, dar în nici un caz să o scrieţi! Este viaţa lor. Vremea părinţilor a trecut. Iar cum să fiţi bunici buni este o altă poveste. Şi altă carte."
Pr. Pavel Gumerov
Familia, mica biserica; Editura Sophia
Cumpara cartea "Familia, mica biserica"
-
Viata de familie - Cuprins
Publicat in : Viata de familie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.