Intaietatea dragostei si ordinea harurilor

Intaietatea dragostei si ordinea harurilor Mareste imaginea.

Sfântul Vasile, pentru că a iubit mult pe Dumnezeu, a iubit mult şi omul, aplecându-se cu mângâiere pârintească asupra problemelor lui, a durerilor şi căutărilor lui. El a însoţit şi cuprins omul în toate cele ale lui, tristeţe ori bucurii, depunând orice jertfă spre a-l îndruma întru destinul său veşnic în veşnicie. Pe lângă argumentele de mai sus obţinute din experienţa sa proprie, Vasile aduce încă unul în favoarea unei colaborări mai stricte între comunităţile ecleziale solitare: este legea lui Agape, întemeiată pe şi derivată din natura dialogică a omului, „o fiinţă îmblânzită şi sociabilă, nu una sălbatică şi solitară.” Dragostea nu este o lege care se impune de dinafară; mai mult decât o lege fundamentată pe o convenţie, este un logos spermatikos întemeiat pe structura intimă a omului. „Pentru cel ce nu iubeşte, Dumnezeu e insesizabil”, „iubirea fiind cea care oferă cunoaşterea”.

După ce am primit porunca de a-L iubi pe Dumnezeu, avem puterea iubirii înnăscută în noi; dovada acesteia nu există în afara omului, ci fiecare o poate învăţa de la sine şi înăuntrul sinelui său. Afecţiunea atât către cei apropiaţi, cât şi faţă de frumuseţea naturii, o avem fără să fi învătat să o exteriorizăm.

„Ce este acum mai demn de admirat decât frumuseţea dumnezeiască? Ce gând este mai încântător decât splendoarea lui Dumnezeu? Care dor este atât de arzător şi insuportabil precum dorul ce vine de la Dumnezeu în acel suflet care s-a curăţat de orice răutate şi vorbeşte cu o adevărată emoţie, «eu sunt rănit din iubire» (Cânt. 2,5)? Revelaţiile fulgurante ale frumuseţii dumnezeieşti sunt complet inexprimabile şi de neinterpreum cuvântul nu le poate reda, iar auzul nu le poate pruni. Şi dacă te referi la razele luceafărului de dimineaţă. Si dacă te referi la strălucirea lunii ori la lumina soarelui, toate sunt insuficiente ca să ilustreze slava lui Dumnezeu si lumina adevărată.

Această frumuseţe a slavei lui Dumnezeu e invizibilă ochilor trupeşti, fiind înţeleasă doar de suflet şi de duh. Şi s-a lăsat doar înăuntrul sfinţilor minunat luminaţi acul dorului insuportabil, astfel încât sătui de viaţa prezentă spuneau: «vai de mine, fiindcă locuiesc încă mult» (Ps. 1 19, 5), «când voi ajunge şi mă voi arăta în faţa lui Dumnezeu?» (Ps. 43,3), «e mult mai bine să plec şi să fiu cu Hristos» (Fii. 1,23), «sufletul meu îşi doreşte fierbinte pe Dumnezeul cel viu şi puternic» (Ps. 41,3), şi «acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne» (Lc. 2, 29). Supăraţi pentru viaţa aceasta, ca şi cum ar fi încătuşaţi, greu îşi reţin avântul lor aceia al căror suflet a fost atins de dorul dumnezeiesc. Şi desigur, şi pentru că nu se sâtu- mu de contemplarea frumuseţii dumnezeieşti, se rugau să continue contemplarea dulceţii lui Dumnezeu în toată viaţa veşnică. Se pare deci că oamenii din fire îşi doresc cele bune si frumoase. Insă ceea ce-i frumos si demn de iubit e binele, binele este Dumnezeu; toate îşi doresc binele, deci toate şi-L doresc pe Dumnezeu.

Ca oricare om, episcopul creştin are aceleaşi seminţe ale iubirii înrădăcinate de la prima sa constituţie. Astfel, sub nicio formă, nu poate scăpa de cererile imperioase ale facultăţilor sale naturale faţă de comuniune. Dacă ar pierde comuniunea, ar înceta să fie nu numai creştin, dar şi om.  Dragostea este principiul coeziunii în diferitele părţi ale Bisericii, trupul lui Hristos, având efect asupra unităţii şi ordinii fără de care Biserica ar înceta să fie o toţi ar trebui să (ie in armonie unu! ui celălalt în dragostea lui Hristos, ea mădulare ale trupului.

Căci toţi suntem «membru unu altora, având diferite haruri după harul lui Dumne/.eu caia. ne este dat».

Astfel, «ochiul nu-i poate spune mâinii nu am nevoie de tine; nici capul nu-i poate spune piciorului; nu am nevoie de tine», căci toate fac complet trupul lui Hristos în uniune cu Duhul şi îşi acordă unul altuia ajutorul care provine din haruri... Membrii au aceeaşi grijă unul de altul după comuniunea spirituală a compasiunii lor înnăscute. Ca părţi ale unui întreg, aşa suntem noi în mod individual în Duh, pentru că toţi «am fost botezaţi intr-un singur trup într-un singur Duh.»

Toate aceste pasaje similare indică faptul că la Sfântul Vasile, la fel ca şi la Sfântul Apostol Pavel, ordinea harurilor este mai întâi pnevmatică, astfe încât apoi ele să constituie elementele.de legătură si coeziune între diferiţii membri ai comunităţii. „Ca roate relaţiile sociale, acelea stabilite în Biserică se întemeiază pe schimbul necesar de slujiri.” In lucrările sale, Vasile insistă ca totul să se organizeze în Biserică şi în comunitatea monahală „în mod decent şi în ordine”. In principiu, această ordine pentru sine, ci ceea ce este bine pentru toţi. Slujitorii Bisericii mărturisesc această ordine a Duhului când sunt „în ascultare unii altora”, adică atunci când conduc Biserica „prin adăpostire reciprocă... prin dragostea cea de la început .

Ieromonah Teofan Mada

Fragment din cartea "Biserica si harisma pastorului la Sfantul Vasile cel Mare"

Pe aceeaşi temă

13 Septembrie 2018

Vizualizari: 113

Voteaza:

Intaietatea dragostei si ordinea harurilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE