30 aprilie 1908
Mâine este întâi mai şi se face pomenirea cuviosului Pafnutie de la Borovsk. Fraţii se vor duce la mănăstire, la priveghere, iar mâine la fântână. Ieri am fost împreună cu Ivanuşka la părintele, căci voiam să-mi lămurească unele nedumeriri şi întrebări. Cu ajutorul lui Dumnezeu, aş vrea să scriu despre ceea ce am vorbit ieri.

- Părinte, mi-aţi spus de mai multe ori să ţin rânduiala celor cinci sute de închinăciuni, cincisutita. Ce înseamnă aceasta?

- Să o împlineşti cu râvnă şi cu evlavie, la vremea cuvenită. Iată ce-i spunea părintele Ambrozie schimonahului Melchisedec, unul dintre ucenicii săi, cel ce însuşi mi-a mărturisit aceasta: „Ţine-te de cele cinci sute de închinăciuni ca de o pârghie mântuitoare, pentru a nu pieri!”

Din ce pricină? Pentru că neîndoios au întru sine o mare putere. Părintele Ambrozie nu le-a destăinuit care este această putere, dar am putea socoti că izvorăşte din rostirea numelui lui Iisus Hristos. Alţii cred că puterea vine din faptul că îşi are obârşia în rânduiala vechilor părinţi ai Egiptului şi Palestinei.

- Părinte, dar atunci când săvârşesc cele cinci sute de închinăciuni îmi trec prin minte tot felul de închipuiri, iar gândul îmi alunecă către tot ceea ce-mi pătrunde în minte.

- Când citim sau rostim pe dinafară alte rugăciuni, de cele mai multe ori nu ni se întâmplă nimic deosebit, însă atunci când ne apucăm de cincisutită, gândurile ne împresoară de îndată. Vrăjmaşul se întrarmează şi năvăleşte numaidecât asupra noastră. Tocmai prin aceasta ne dăm seama că cele cinci sute de închinăciuni cu rostirea numelui lui Iisus au o mare putere: prin faptul că stârneşte în acest chip ura vrăjmaşului.

- Părinte, awa Dorotei, cuviosul Petru Damaschinul şi episcopul Ignatie Briancianinov - cu toţii vorbesc despre datoria de a fi cu luare-aminte la noi înşine şi de a ne cerceta viaţa de-a lungul zilei, în vremea nopţii şi dimineaţa. Binecuvântaţi să mă cercetez şi eu în acest chip?

- Dumnezeu să te binecuvânteze! Cercetează-te şi pocăieşte-te pentru păcatele tale. Fireşte că dimineaţa nu trebuie să-ţi aduci aminte decât de micile greşeli săvârşite în vremea nopţii sau până la deşteptare: de pildă, că te-a biruit somnul şi ai întârziat la utrenie, sau că în vremea utreniei ai judecat pe nedrept pe careva, sau că ţi-ai făcut voia, întrucât ţi-ai petrecut noaptea dormind, pe când stareţii cei de demult şi-o petreceau priveghind. Episcopul Ignatie spune: „Cele ce părinţii cei de demult le puneau pe seama începătorilor, astăzi n-ar mai putea fi împlinite decât de călugării cei cu adevărat sporiţi.” Poate că şi dumneata vei spune că monahismul de astăzi nu se aseamănă nicidecum cu cel de altădată.

Cercetându-ţi viaţa, vei ajunge să-ţi vezi păcatele, iar aceasta te va face să-ţi dai seama de neputinţa ta şi să te pocăieşti, şi în cele din urmă vei cugeta pururea la Dumnezeu şi la moarte. Drept aceea, va fi îndeajuns să ne vedem greşelile, să ne cercetăm viaţa şi să ne pocăim zi şi noapte pentru păcatele noastre: „Iartă-mă, Doamne, că l-am supărat pe fratele meu sau am săvârşit asta şi asta...”

A vă alunga gândurile şi doririle cele rele nu stă în puterea voastră, însă ceea ce puteţi face este să nu le primiţi. Doar numele lui Iisus le poate izgoni. Uneori i se poate îngădui unui gând rău să ne tulbure în chip voit, însă noi trebuie să-l răbdăm, fără a-l încuviinţa.

Părintele Ambrozie nu avea ucenici foarte apropiaţi şi numai părintele Anatolie îi era cu adevărat apropiat. Nu avea vrăjmaşi, căci avea dragoste pentru toţi, chiar şi pentru cei care nu-l iubeau. Ba chiar pe aceştia părea să-i iubească mai mult decât pe ceilalţi.

4 mai 1908
- Ce-ai făcut? Te-ai dus la fântână?

- Da, părinte, m-am dus.

- Şi ţi-a plăcut?

-Da.

- Şi eu am fost zece ani la rând. Te simţi înviorat, nu-i aşa? De la plimbarea în aer liber, dar mai cu seamă datorită faptului că lucrează asupra ta darea cea bună de sus...

- Dar de mi se va întâmpla să trec peste cercetarea gândurilor într-o dimineaţă ori într-o seară, trebuie să vă spun ce mi s-a întâmplat?

- Ţelul unor astfel de cercetări este acela de a te deprinde cu ele. După ce te-ai cercetat în acest chip, nu trebuie să-mi spui mie totul, în amănunt, ci numai păcatele cele
mai însemnate.

- De pildă, dacă dorm peste măsură?

- Şi aceasta are însemnătate.

- Şi grăirea în deşert ? Eu însumi îmi dau seama că vorbăria nu-mi este de nici un folos, dar nici nu contenesc a face aceasta.

- Da, este de mare însemnătate. Acum ai început a-ţi petrece viaţa fiind cu luare-aminte la sine. Cel ce grăieşte în deşert nu va fi în stare să petreacă o viaţă cu luare-aminte la sine însuşi, căci se va risipi fără de contenire. Din tăcere se naşte pacea lăuntrică, iar din pace izvorăşte rugăciunea, căci cum s-ar putea ruga cel aflat în risipire? Ia aminte la tine însuţi, căci a ne petrece viaţa în trezvie este ţelul vieţii călugăreşti. Scris este: „Fii cu luare-aminte la tine însuţi!” Tăcerea, fără de care nu putem trăi, este o faptă de nevoinţă, întrucât atunci când cineva stăruieşte în tăcere, vine vrăjmaşul şi le şopteşte celorlalţi: „Uitaţi-vă cât este de îngâmfat! Nici măcar să vă vorbească nu catadicseşte...”

Cu toate că nu este aşa... De aici şi necazurile. Drept aceea, cel de s-a hotărât să urmeze o asemenea nevoinţă trebuie să se pregătească să ţină piept necazurilor. Insă tăcerea nu poate fi dobândită nici lesne, nici în scurtă vreme.

Tocmai din această pricină ea stă pe o treaptă atât de înaltă a desăvârşirii şi avem trebuinţă de ea, căci este „taina vieţii veacului ce va să fie”. Cel ce păzeşte tăcerea, acela se pregăteşte cu adevărat pentru viaţa cea veşnică. Părintele Macarie spunea adesea: „Ia aminte, toţi sfinţii tăceau. Cuviosul Serafim de Sarov tăcea, Sfântul Arsenie cel Mare tăcea. Tocmai pentru aceasta şi este «mare», din pricină că tăcea.” Când a fost întrebat pentru ce tace în toată vremea, a răspuns: „Credeţi-mă, fraţilor, că vă iubesc pe toţi, dar nu pot fi totodată şi cu voi, şi cu Dumnezeu. Pentru aceasta fug de voi.”

Sfântul Ioan Scărarul grăieşte: „De am grăit, fie şi despre cele mântuitoare de suflet, adesea mi-a părut rău, dar de am tăcut - niciodată!”

Părintele Macarie spunea: „A fost Arsenie cel Mare. Am fi avut şi noi, în Rusia, un mare Arsenie dacă ar fi urmat această cale: episcopul Ignatie Briancianinov. El a avut o minte strălucită.”

Am mai vorbit şi cu alt prilej despre episcopul Ignatie Briancianinov cu părintele.

- Ştii ce s-a petrecut atunci când a fost înmormântat episcopului Ignatie?

- Nu, părinte.

- Ingerii care veniseră să-i ia sufletul cântau: „Arhiereule al lui Dumnezeu, sfinţite părinte Ignatie...” Era o cântare îngerească...

Ţin minte că înainte de Paşti părintele mi-a spus:

- Incă mai dăinuie la Marea Albă, dincolo de Insulele Soloveţ, un schit care se aseamănă cu al nostru. Vor mai fi fost şi altele, dar în ele nu mai vieţuiesc stareţi. Numai noi ne mai învrednicim de la Dumnezeu de această binecuvântare. în mănăstire sunt copleşiţi de ascultări, dar nu vor să vină la noi, căci nu-şi doresc viaţa de chilie, ceea ce nouă ne place cel mai mult.

Da! Cu adevărat ne este bine în schitul nostru. Am prins a înţelege tot mai bine ceea ce-mi grăieşte părintele: Cum aş putea să-Ţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai înstrăinat de lume şi ne-ai adus aici?!

14 mai 1908
Astăzi, la ora 11, am primit o scrisoare de la Moscova, prin care mi se aduce la cunoştinţă vestea că bunica s-a săvârşit din viaţă pe 9 mai, la ora 6 dimineaţa. S-a săvârşit după toţi cei paisprezece copii ai săi, ultimul dintre ei fiind tata, care a fost înmormântat acum patru ani. Să aibă parte de împărăţia cerurilor!

E foarte frumos acum la schit. Totul se trezeşte la viaţă, se îmbracă în verdeaţă, se înmiresmează... Domnul ne dăruieşte mângâiere nouă, celor ce vieţuim în sânul naturii, care am fugit de desfătările cele deşarte, de zbucium şi de mirosul cel greu al vieţii de la oraş. Pe poarta de intrare în schit stă scris: „Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale,
Doamne!” Cu adevărat, aşa este!

Imi aduc aminte în ce împrejurări am venit la schit şi ce simţăminte aveam atunci. Văd şi simt totodată că întru mine s-au împlinit cuvintele pe care le-am aflat în cartea
episcopului Teofan, Calea spre mântuire: „Atunci când harul lucrează în om, îl face să simtă puţin din dulceaţa vieţii duhovniceşti, dar acesta se retrage de îndată, lăsând
omul într-o stare de nepăsare, şi are trebuinţă de propria sa râvnă pentru a purcede către o nouă viaţă.”

Eu însumi m-am aflat într-o asemenea stare de nepăsare înainte de a mă hotărî să intru în schit şi abia acum îmi dau seama limpede de aceasta. Cum de m-am îndreptat
către viaţa călugărească - nu ştiu. înclin să cred că m-au adus încoace rugăciunile părintelui, care şi-a dorit foarte mult ca eu şi Ivanuşka să venim aici, precum şi rugăciunile episcopului Trifon. Pe lângă aceasta, pentru noi s-au mai săvârşit rugăciuni atât în lume, cât şi la schit ori la mănăstire. La mănăstirea Ciudovo din Moscova s-a rugat părintele Serafim, iar la mănăstirea Bogoiavlenie părintele Iona cu ucenicul său de chilie, părintele Mihail.

Ieri, părintele ne-a vorbit despre utrenie:

- In schitul nostru, utrenia are o însemnătate deosebită. Intreaga viaţă a schitului se întemeiază pe această slujbă şi ne sileşte totodată a săvârşi nu puţine osteneli. Pentru noi, cei ce ne-am deprins a petrece în lume, a ne trezi în toiul nopţii este una din cele mai anevoioase îndatoriri ale vieţuirii în schit. Pentru aceasta, nu trebuie să fim îngăduitori cu noi înşine încă dintru început.

- Băgaţi de seamă, să nu vă lipsiţi de utrenie - ne îndemna părintele Anatolie -, căci este foarte primejdios. Au fost situaţii când mulţi au plecat din mănăstire din această pricină şi au pierit. Trebuie să împlineşti cu temeinicie această îndatorire încă de la început.

Iată că, pentru rugăciunile stareţilor, nu am întâmpinat greutăţi în această privinţă.

18 mai 1908
Astăzi au venit în vizită mama, mătuşa Larea şi Kolea. Inainte de a veni, mama era îngrijorată că o ducem rău şi că ne luptăm cu greutăţile, dar se pare că acum s-a liniştit,
văzându-ne sănătoşi şi având o stare sufletească bună. E bine. Mama are o inimă bună. Dumnezeu să o mântuiască! I-a plăcut mult la Optina. Are de gând să ţină post. Ce ne va da Domnul mâine?

20 mai 1908
Mâine este odovania Paştilor. De când au venit ai noştri aici, petrecem multă vreme în discuţii. Spre deosebire de ultimele zile, am mintea risipită şi din această pricină nu mă pot aduna nicicum în vremea rugăciunii. Ce să fac ? Trebuie să rabd şi să ţin piept împrăştierii, căci părintele mi-a dat binecuvântare să mă îngrijesc de ei: „Du-te, du-te! Dumnezeu să te binecuvânteze!” E vremea să mă duc la slujba de noapte.

23 mai 1908
Ai mei au plecat aseară. Mama era foarte mulţumită. I-au plăcut atât mănăstirea, cât şi slujbele. I-a plăcut şi de părintele. S-a liniştit şi în privinţa noastră. Au plecat, slavă Domnului! Acum toate vor intra din nou pe făgaşul firesc şi va înceta şi mersul meu la mănăstire.

Săptămâna viitoare biblioteca va fi mutată într-o nouă încăpere şi din această pricină nu voi mai împlini deocamdată ascultarea de la livadă. Transcriu şi îndreptez scrierile părintelui Kukşa despre slujbele săvârşite la praznicele mari.

31 mai 1908
Mâine va fi Sfânta Treime, praznicul Sfintei Cincizecimi. Dacă vom mai fi în viaţă, cu voia lui Dumnezeu, vom împodobi biserica cea nouă cu ramuri de mesteacăn. Domnul îmi dăruieşte mângâiere mie, celui păcătos. Imi împlinesc toate ascultările, căci nici una dintre ele nu este împovărătoare, şi am mereu o stare sufletească bună.

Odată m-am dus la părintele, care m-a întâmpinat de îndată ce am intrat:

- Cum îţi merge? Sănătos, voinic?

- Da, toate-s bune, slavă Domnului!

- Dacă fraţii începători vor veni la mănăstire din toată inima, pururea vor avea parte de bucurie. Scrie la Psaltire: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur.” (Ps. 2, 11) Unii ca aceştia slujesc Domnului cu frică, temându-se să nu-L supere în vreun chip, şi se bucură. Cum? Cu cutremur.

- Eu, părinte, am început să mă tem de lume. Mama mi-a spus că sunt pe cale să se mute în casa de vacanţă -, iar eu m-am înfricoşat: Cum de nu le este teamă să trăiască în lume?

- Nu-i nimic, căci aceasta este o frică mântuitoare. Ai lăsat în urmă lumea, balaurul cel cumplit, iar dacă va voi Dumnezeu, te vei lepăda de el pentru totdeauna. Am avut odată un vis. Se făcea că mergeam printr-o pădure şi m-am izbit de un trunchi de copac căzut. M-am oprit, m-am aşezat pe el şi dintr-odată am simţit că mişcă ceva sub mine. M-am ridicat iute şi am văzut că era un şarpe uriaş. Am rupt-o la fugă. Am ieşit din pădure, mi-am întors capul în urmă şi am văzut că pădurea ardea. Era cuprinsă de flăcări şi era împrejmuită ca într-un cerc de acel şarpe uriaş. „Slavă Ţie, Doamne, că am izbutit să fug din pădure, căci ce s-ar fi ales de mine dacă aş fi rămas acolo!" N-am înţeles atunci tâlcul acelui vis.

Mai apoi mi l-a tâlcuit un schimnic. Pădurea este lumea. In lume se păcătuieşte, dar oamenii nu simt, căci nici măcar nu-şi dau seama că săvârşesc păcate. In lume colcăie toate patimile: şi trufia, şi linguşirea, şi desfrânarea, şi hoţia... Şi eu am trăit aşa, dar nu-mi dădeam seama. Dintr-odată am priceput că nu mai pot petrece în acest chip, căci voi pieri, întrucât dincolo de moarte se află viaţa cea veşnică pentru cei buni şi chinurile cele veşnice şi cum plite pentru cei păcătoşi. Mi-am dat seama că balaurul se mişcă şi este primejdios să stau pe el. Şi iată că am părăsit lumea, iar acum privesc în urmă către ea, aflându-mă în mănăstire, şi văd că întreaga lume este mistuită de văpaia patimilor sale. Aceasta este „văpaia cea arzătoare” despre care se grăieşte în Canonul cel mare al Sfântului Andrei Criteanul. Oricum ar petrece omul aici, îmi dau seama cât de fericit este cel care, venind aici, îşi va afla odihna în cimitirul schitului.

16 iunie 1908
Slavă Domnului, m-am învrednicit, păcătosul de mine, să primesc sâmbătă Sfintele lui Hristos Taine! Simt cum capătă viaţă întru mine cuvintele părintelui: timp liber nu mai am defel, nici în zilele din vremea săptămânii, nici în cele de praznic, iar uneori, la lăsarea serii, mă prăbuşesc din pricina istovirii. Dar, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt bine, nu am nimic. Câteodată mai izbutesc să-mi arunc privirea în vreo carte. Citesc din episcopul Ignatie Briancianinov şi aflu mângâiere în scrierile sale. Nu ştiu cum să-I aduc mulţumită lui Dumnezeu si părintelui Varsanufie că am o astfel de vistierie. Citesc acum şi îmi place în chip deosebit ceea ce scrie despre Rugăciunea lui Iisus. Tot ceea ce scrie mi se pare minunat.

22 iunie 1908
Aproape că am terminat cu biblioteca. Mai avem doar de vopsit duşumelele, după care biblioteca va fi deschisă. Ofiţerul - deocamdată fratele Aleksandr Abaiev cu toate că încă mai poartă uniformă, iar nu dulamă, a intrat pentru totdeauna în mănăstire. Dă-i, Doamne, mântuire!

M-a ajutat puţin la bibliotecă şi am băgat de seamă că se poartă cu simplitate şi smerenie. E de mirare cum de a început să se smerească omul de îndată ce a intrat în schit.
Nu poate fi decât un har deosebit dăruit omului pentru a-şi petrece viaţa întru smerenie.

Il rog pe Domnul să mă smerească şi pe mine, ticălosul, cel ce am fost mereu trufaş şi încă mai sunt.

Când părintele Nikon m-a întrebat cu câteva zile în urmă cum mi s-a născut dorinţa de a veni la mănăstire, de unde şi din ce pricină, nu i-am putut răspunde la nici una din aceste întrebări. Insuşi Domnul m-a adus aici. Nu ştiu dacă ar mai trebui să mai pomenesc despre ceea ce mă lega de lume. Imi amintesc numai că aveam un simţământ de nemulţumire şi de gol sufletesc chiar şi atunci când săvârşeam ceea ce îmi plăcea cel mai mult. Nu ştiam ce voi face după ce voi termina liceul, spre ce ramură a ştiinţei mă voi îndrepta şi care va fi viaţa mea după această alegere. Din toate căile câte mi se înfăţişau înainte, nu mă puteam hotărî pentru nici una dintre ele. Nu mă gândeam la credinţa în Dumnezeu şi nici măcar nu ştiam cu adevărat ce este aceasta, căci înţelegerea mea despre cele ale credinţei şi despre monahism era mai degrabă una greşită.

Acum - slavă Domnului! mi-am aflat liniştea, iar adevărul mi se arată din proprie cercare, atât din ceea ce citesc în cărţi, cât şi din ceea ce văd şi aud. Da, sunt încredinţat că aici nu este decât mila lui Dumnezeu, Cel ce a luat aminte la ticăloşia mea. Mărturisesc încă o dată că Biserica - şi dau o mare însemnătate acestui fapt - a fost una din pricinile de căpătâi care m-au adus în locaşul lui Dumnezeu, dacă îmi este îngăduit să grăiesc aşa.

Incă de pe la 12-13 ani, n-am părăsit-o nicicând, oricare ar fi fost împrejurarea în care mă aflam. Stăteam în biserică, la slujbe, desfătându-mă în visări. Trăiam visând, fară a afla mulţumire nicăieri. Cu toate acestea, aceste vise nu mă tulburau peste măsură. Mă întreb dacă nu tocmai această însingurare m-a îndreptat către convorbirile cu părintele, către rugăciune şi către viaţa pe care o petrec acum la schit, căci altceva deosebit nu cred să fi fost. Viaţa mea a ieşit de pe făgaşul acelei nepăsări faţă de tot şi de toate, tocmai în acea vreme. Atunci s-a petrecut cotitura, pe care, la începutul său, am socotit-o drept una rea. Mare este bunătatea lui Dumnezeu, Cel ce taie răul de la rădăcină sau îl întoarce către bine prin dragostea Sa de oameni cea de grijă purtătoare!

Sfântul Nikon de la Optina

Fragment din cartea "Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina. Viu este Domnul și viu este sufletul tău", Editura Sophia

Cumpara cartea "Jurnalul ultimului duhovnic de la Optina"

 

• Acatistul Preacuviosilor Stareti de la Optina
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Cuviosului Ambrozie de la Optina
  Publicat in : Acatiste
• 16 aprilie 1993: Sangele Mucenicilor de la Optina
  Publicat in : Reportaj
• Sfantul Leon de la Optina
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Manastirea Optina
  Publicat in : Biserica in lume