Când auzim cuvântul lăcomie, ne gândim aproape instinctiv la prea mult sau, oricum, mai mult decât avem nevoie. Este o tulburare noopsihică identificată de Părinţi şi poate fi împărţită în trei subdiviziuni: alimente, sex şi bani. In viziunea anatomică şi psihopatologică patristică, tulburările apar în urma dorinţelor şi se manifestă în trup. Referitor la lăcomia alimentară, Ioan Casian aminteşte scopul alimentelor: „Numai atîta hrană să-şi îngăduie fiecare, cîtă, în chibzuinţă rece a înfrînării, va fi găsit că-i este de ajuns pentru a trăi, nu cât îi cere pofta”55.

In mod normal, dăm slavă lui Dumnezeu pentru hrana primită, în schimb aviditatea alimentară riscă să transforme burta într-un dumnezeu sensibil pentru cei care sunt sclavii stomacului. Pentru trup, efectele sunt negative: toropeală, îngreunare, lipsă de vioiciune, iar pentru suflet, pierderea discernământului, lenea, laşitatea etc. Sfântul Maxim descrie impactul cel mai grav al acestei boli, care leagă „sufletele de obiectele materiale şi aduce deprimarea care te trage spre pământ asemenea unei pietre”56. Câteva apoftegme ne pot ajuta să înţelegem ceea ce se întâmplă în interiorul nostru si să ne detaşăm mai uşor de modul de a acţiona instinctual. Dacă adicţiile ne poartă spre obiecte, altele decât alimentele, precum telefoanele mobile, ecranele de diferite mărimi, munca, înnoirea garderobei vestimentare, chiar şi atunci cânddulapurile sunt ticsite etc., le putem înlocui cu cuvintele Părinţilor pustiei, iar efectul, vom vedea, va fi acelaşi.

Pentru a atrage atenţia asupra felului în care mâncăm: „Zicea despre el Awa Daniil că: Atâţia ani a stat cu noi şi îi faceam numai un săculeţ de grâu în fiecare an, iar când mergeam la el, încă mâneam din acela.”57

„A zis iarăşi: Cum auzea că s-a copt vreun fruct, zicea el singur: Aduceţi-mi! Şi gusta numai o singură dată, câte puţin, mulţumind Domnului.”58

Pentru a ne plasa în faţa realităţii luptei interioare: „Avea odată Awa Agathon doi ucenici care se nevoiau fiecare în parte. A întrebat, deci, într-una din zile, pe unul dintre ei: Cum petreci în chilia ta? Iar el a zis: Postesc până seara şi mănânc doi pesmeţi. Şi a zis lui: Bună rânduială, fără să aibă multă osteneală. A zis şi celuilalt: Şi tu cum petreci? Iar el a zis: Două zile postesc şi două mănânc pesmeţi. Şi a zis lui bătrânul: Te osteneşti cu adevărat, ducând îndoită luptă, căci, dacă cineva mănâncă în fiecare zi şi nu se satură, se nevoieşte, dar este şi altul care, voind să postească două cu două, se satură. Tu însă, postind îndoit, nu te saturi.”59

Pentru a pune lucrurile la punct:

„A zis Awa Veniamin, preotul Chiliilor: Am mers la Schit la un Bătrân şi am vrut să-i punem putin ulei, iar el ne-a zis: Iata unde sta ulciorul pe care mi l-ati adus acum trei ani. Asa cum l-ati aşezat, asa a rămas. Auzind noi, ne-am minunat de petrecerea Bătrânului.”60

Exemplul poate fi extrapolat în cazul celor care stau zilnic cu orele pe mobil fără să reuşească să-şi activeze voinţa. Un exerciţiu simplu precum „iată, telefonul este acolo şi nu m-am atins de el în weekend” a devenit practic imposibil de realizat. Cred că în anumite situaţii este mai uşor să renunţăm la ţigări sau alcool decât la ofertele digitale aşa-zise „de destindere”.

„Acelaşi a zis: Am mers la un alt Bătrân şi ne-a ţinut pe noi la masă. Ne-a pus însă ulei de ridichi şi noi i-am spus: Părinte, pune-ne mai bine puţin ulei din cele ce se obişnuieşte. Iar el auzind si-a făcut semnul crucii, zicând: Dacă este alt ulei în afara de acesta, eu nu ştiu.”61

Pentru a înţelege că ceea ce este drept este măsura: „Se povestea despre Awa Dioscor din Anchiaste că pâinea lui era din orz şi linte. Şi în fiecare an punea început unei rânduieli zicând: Nu mă întâlnesc cu nimeni anul acesta sau nu vorbesc sau nu mănânc fructe şi legume. Şi la fiecare lucru aşa facea. Terminând pe unul, îl începea pe celălalt şi aceasta facea în fiecare an.”62

Pentru a arăta cum se poate evita lăcomia alimentară: „Cel ce se linişteşte să se împărtăşească apoi din mâncările care se nimeresc, din toate câte puţin, la aşa, cu înţelepciune, va putea scăpa de înfumurare, deoarece s-a împărtăşit din toate. Să nu se scârbească de făpturile lui Dumnezeu, care sunt bune toate, ci să-I mulţumească pentru toate. Aceasta este socotinţa celor înţelepţi. Dar celor slabi în credinţă şi la suflet le este mai de folos să se abţină de la unele mâncăruri.”63

In acest fragment, autorul nu insistă pe o anumită dietă, precum postul, ci mai ales pe faptul că un ascet echilibrat trebuie să mănânce ceea ce are, fără a considera că unele alimente sunt necurate. Carnea şi celelalte alimente de provenienţă animală (lapte, ouă, brânză) nu trebuie evitate în sine, ci consumate cu măsură. Astfel, putem evita lăcomia alimentară.

Sfântul Grigorie Sinaitul recunoaşte totuşi că aceasta este măsura celor înţelepţi, care au atins un nivel spiritual înalt.

Dorinţa de a mânca ceva nou în fiecare zi, voluptatea gustului, ideea de plăcere sau de plictiseală în această perioadă ne pot împinge la exagerări culinare. Pentru a ne avertiza în ceea ce priveşte legătura între bulimie şi alte tulburări interioare putem urma îndemnul: „Trei hotare are mâncarea: înfrânarea, îndestularea şi săturarea. Infrânarea stă în a se scula cineva flămând de la masă; îndestularea, în a mânca atât cât să nu rămână flămând; iar săturarea stă în a se îngreuna puţin.”64

Este de la sine înţeles că în acest citat nu ni se cere ca doar unul dintre cele trei niveluri amintite aici să fie respectat în detrimentul celorlalte două. Totul depinde de context. Contează cât de obosiţi suntem, cât de mult am muncit sau mai avem de gând să muncim şi în ce loc ne aflăm. Ideea este de echilibru şi dreaptă socoteală. Dacă avem puţin discernământ, înţelegem că nu trăim sub imperiul regulilor absolute.

Inainte ca psihologia, în special psihanaliza, să demonstreze aceste lucruri, Părinţii au stabilit legăturile cu aceste avidităţi alimentare, care deschid poarta altora: cine nu ştie să-si tină gura nu va sti să-si stăpânească nici alte impulsuri. Extinzând obiectul „alimentaţie” la alte impulsuri parţiale, vom înţelege că adicţiile şi alte simptomatologii legate de obezitate nu pot fi străine de lăcomie. De la declanşarea pandemiei, mulţi dintre noi au dezvoltat această adictie, care poate conduce la declanşarea diabetului de tip 2, adică cel legat de creşterea în greutate. Sedentarismul, telemunca, lipsa de optimizare a timpului petrecut în faţa ecranelor pot duce la modificări ale obiceiurilor alimentare: mâncăm mai mult ca înainte, când mâncăm rămânem în continuare cu ochii ţintuiţi pe ecran, produsele sunt de proastă calitate, prea dulci şi prea grase, le consumăm în mare grabă.

O a doua tulburare a lăcomiei este aviditatea, care implică mintea şi care este punctată de Părinţi ca fiind desfrânarea. Nu este vorba aici de erotism sau de sexualitatea în sine, ci de faptul că ele pot deveni adicţii prin intermediul caracterului nostru instinctual.

Astăzi, când totul incită la dorinţe şi plăceri, piaţa sexului, de la traficul pe internet la site-urile specializate, a explodat cu cifre de afaceri superioare cinematografiei sau jocurilor video. Fără a analiza excesiv această temă, putem totuşi spune că problema profundă este legată de tendinţa care apare în astfel de situaţii de a-l poseda pe celălalt ca pe un instrument, un obiect în serviciul nostru. In tabloul dorinţelor sexuale, finalitatea naturală este deturnată: nu întâlnim o persoană pentru ce reprezintă ea ca valoare umană, ci pentru ceea ce ne poate oferi. Paradoxul plăcerii este că dacă vrem să o posedăm ne scapă, iar dacă nu ne facem griji, ne este dată gratuit.

O asemenea afirmaţie ne-o lămureşte Vasile al Andrei în secolul al IV-lea, descriindu-ne mecanismul de mai sus: „Trupurile unesc sufletele care sunt în ele pentru a activa tulburarea care le agită, şi sufletele merg astfel trase de carne”65. Riscul este ca sufletul să fie guvernat de trup şi de animalitatea sa, şi nu de minte şi de libertatea ei. Gândurile pot fi alimentate de stimuli senzoriali, iar astăzi de atâtea imagini exterioare, interiorizate apoi şi memorizate. Sf. Ioan Gură de Aur subliniază, de altfel, rolul privilegiat al vederii:

„Este o oftalmie la fel de rea ca boala plăcerii; afecţiunea nu este a ochilor trupeşti, ci a celor sufleteşti”66. Ceea ce subliniază Părinţii este, de fapt, dorinţa violentă de posesie, fără sentimentul de iubire, fără tandreţe. Câteva apoftegme ne pot aduce unele lămuriri.

Pentru a ne pune în faţa propriilor responsabilităţi: „Un frate a fost luptat de desfrânare şi era războiul ca focul arzând în inima lui noaptea şi ziua. Iar fratele se lupta să nu se învoiască cu gândul. Şi după mult timp a plecat războiul, pentru răbdarea fratelui, fără să reuşească ceva. Şi îndată a venit odihna în inima lui”67.

Odihna lăuntrică pe care o întâlnim menţionată des în apoftegmele Părinţilor înseamnă pacea adâncă si liniştea, care sunt dar dumnezeiesc. Vieţuirea aceasta este însoţită de certitudinea că Dumnezeu este cu noi în toate zilele.

Pentru a arăta ce luptă interioară trebuie să ducem: „Despre gândul desfrânării a zis un Bătrân eremit: Dormind vrei să te mântuieşti? Mergi şi fa, mergi şi osteneşte-te, mergi şi caută şi vei afla. Priveghează, bate şi ţi se va deschide. Sunt în lume luptători cu pumnul. Şi, deoarece primesc multe lovituri şi îndură şi se împotrivesc cu putere, sunt încoronaţi. De multe ori şi unul singur, fiind lovit de doi, s-a împotrivit cu tărie loviturilor şi a învins pe cei care-l loveau. Vezi câtă vlăguială rabdă pentru un câştig trupesc? Şi tu, deci, stai drept şi întăreşte-te, şi Dumnezeu va lupta împotriva vrăjmaşului pentru tine.”68

„Ziceau despre unul din Părinţi că era din lume şi avea război în legătură cu femeia lui. Şi el povestea aceasta Părinţilor. Şi văzând ei că este vrednic şi că face mai mult decât îi spuneau aceia, i-au pus lui nevoinţe încât să se istovească trupul lui şi să nu poată nici să se mai ridice. Din rânduiala lui Dumnezeu, a venit unul din Părinţii străini să viziteze Schitul. Si venind în fata chiliei lui, a văzut uşa deschisă şi a trecut, mirându-se că nimeni nu a ieşit în întâmpinarea lui. Intorcându-se, deci, a bătut, zicând că poate fratele este bolnav. Şi bătând a intrat şi l-a găsit pe acela în mare suferinţă şi i-a zis: Ce ai, părinte? Şi i-a povestit lui, zicând: Eu sunt din lume şi mă luptă acum vrăjmaşul cu femeia mea. Şi am povestit aceasta Părinţilor şi mi-au dat diferite rânduieli, pe care împlinindu-le m-am istovit, dar războiul creşte. Auzind acestea, Bătrânul s-a întristat şi a zis lui: Desigur, Părinţii, puternici fiind, bine ţi-au pus ţie nevointele. Dar dacă asculţi smerenia mea, aruncă-le de la tine pe acestea şi ia puţină hrană la vremea ei şi, facându-ţi mica ta slujbă, aruncă pe Domnul grija ta.

Căci cu ostenelile tale nu poţi să treci peste lucrul acesta. Iar trupul nostru este ca un veşmânt. Dacă îl îngrijeşti, se păstrează, dacă nu îl îngrijeşti, se strică. Iar el, auzindu-l, a făcut aşa şi în câteva zile a plecat războiul de la el.”69

In viziunea Părinţilor, cea de-a treia aviditate patologică este lăcomia materială, semn al unei folosiri greşite a bunurilor atunci când omul uită de finalitatea iniţială. Pentru ei, lucrurile se pot împărţi în două: ataşamentul excesiv pentru ceea ce posedăm şi dorinţa de a poseda cât mai mult. Apoftegmele ne ajută să revenim la esenţial şi să regăsim finalitatea firească a utilizării bunurilor materiale.

Indiferenta fată de avuţie: „Ziceau despre Awa Ghelasie că din tinereţe a urmat o viaţă de neagonisire şi de retragere din lume. In acele timpuri erau şi alţii mulţi în aceleaşi locuri care îmbrăţişaseră împreună cu el aceeaşi viaţă. Intre ei era şi un Bătrân oarecare, foarte simplu şi care nu avea nimic al său. Acesta a trăit până la sfârşit numai
într-o chilie, deşi a dobândit ucenici la bătrâneţile lui. El a păzit până la moarte împreună cu cei care-l însoţeau porunca de a nu avea două haine şi de a nu se îngriji pentru ziua de mâine. Şi când s-a întâmplat, prin lucrarea dumnezeiască, să se formeze obşte în jurul Awei Ghelasie, i-au oferit multe ţarini, iar pentru nevoile obştii a dobândit animale de povară şi boi.

Căci Cel care a descoperit dumnezeiescului Pahomie mai întâi să facă obşte, i-a stat şi acestuia în ajutor la organizarea deplină a mănăstirii. Deci, văzându-l pe acesta Bătrânul despre care spuneam mai sus şi păstrând pentru el o dragoste sinceră, îi zicea: Mă tem, Awa Ghelasie, să nu se lege gândul tău de ţarini şi de cealaltă avuţie a obştii. Iar el i-a zis: Mai curând se leagă gândul tău de chendonariul cu care lucrezi decât de gândul lui Ghelasie la avuţie.”70

Ca avertisment:

„A zis Awa Evprepie: Cele trupeşti sunt materie. Cel care iubeşte lumea iubeşte pietrele de poticnire. Deci, dacă se întâmplă să pierdem ceva, să primim aceasta cu bucurie si cu recunoştinţă, deoarece ne-a scăpat de griji.”71

„A zis Awa Isidor: Patima înfricoşătoare si obraznică a iubirii de arginţi nu cunoaşte săturare şi de aceea duce sufletul pe care l-a înrobit la cel din urmă dintre rele. Deci, să o alungăm de la noi de la început, căci, dacă ne stăpâneşte, este de nebiruit.”72

Aşadar, lăcomia sau lăcomiile îşi au sediul în trup. Mâncarea, sexul, bunurile materiale, banii, relaţiile, aviditatea tind să înlocuiască a fi cu a avea, persoanele prin obiecte. Lăcomia provoacă tristeţea „de a nu avea niciodată îndeajuns”, furia celui care vrea mai mult decât celălalt. Imaginea modernă a lăcomiei este legată direct de societatea materialistă, de abundenţa de marketing, deci de incitare la consum.

Aceste atracţii au fost transferate şi amplificate astăzi în mediul online, accentuând ceea ce Părinţii numesc „vanitatea de origine spirituală”, legată de narcisism. Progresul tehnologic a permis oamenilor, din fericire, să poată lucra de acasă, într-o cvasiizolare impusă de contextul pandemic, dar difuzarea intempestivă de imagini impuse sau dorite a favorizat expansiunea adicţiilor preexistente. Pentru majoritatea oamenilor, ele nu par periculoase, pentru că ne permit să ne procurăm hrana, îmbrăcămintea, să comunicăm
cu prietenii pe care îi avem pe diferite grupuri „tematice” etc. unde putem fi priviţi şi gratulaţi aproape instantaneu prin diferite semne, totul fiind trăit ca un fel de adaptare la timpurile pe care le trăim şi ca un fel de soluţie existenţială.

Fără să ne dăm seama, toate acestea riscă să se transforme în adicţii, adică în realităţi psihosomatice şi sociale. Dincolo de avantajele acestor deprinderi devenite mod de viată - si aici viziunea Părinţilor nu este depăşită şi poate să ne ajute -, se pune chestiunea alegerii libere, individuale şi a felului în care dorinţa noastră este orientată. Din nefericire, ne închidem în pofta de a dori un lucru şi ajungem să credem că acel lucru ne dă fericirea. Apare riscul orbirii, al închiderii în aparenţe. 

In multe cazuri se ajunge la un consum exagerat de energie pentru obţinerea recunoştinţei, pentru a câştiga cât mai mulţi bani, pentru a avea un loc cât mai înalt în societate. Din logica lui a avea, a poseda, a domina se poate trece foarte uşor în alt registru: a avea o părere bună despre tine şi una negativă despre celălalt. In mod subtil, prin astfel de „exerciţii” zilnice se ajunge ca totul să facă referire la propria persoană, iar logica narcisistă este, de fapt, expresia orgoliului. Cele două conduc la un hiperindividualism conjugat cu spiritul consumerist, cu viaţa interioară.

Omul modern antrenat de tehnologii, mobilizat de ele, poate ajunge la o adevărată dramă: externalizarea lui; ajunge să fie mereu solicitat, nu mai are timpde linişte interioară, pierde contactul cu el, ajunge să se exileze, este divizat, rupt în sine. Discernământul ne ajută să conştientizăm că universul nostru a devenit unul artificializat, virtualul şi artificialul facându-ne să trecem pe lângă realitatea vieţii.

Dacă adicţiile, precum lăcomia sub cele trei forme amintite, sunt de ordinul patologiei individuale şi societale, ele capătă şi o dimensiune existenţială şi spirituală. Suntem dependenţi unii de alţii, trebuie să mâncăm, să bem etc. Părinţii ne-au explicat că riscul dependenţei patologice apare când considerăm că un obiect este Totul, de la parţial la integral. Pentru noi, cei de astăzi, cel mai bun exemplu este telefonul. Nu mai putem trăi fără el. Dincolo de necesitatea firească a unui asemenea obiect în comunicare, nu putem concepe o zi, pentru unii nicio noapte, fără el. Ne-a invadat existenta într-o măsură atât de mare, încât a devenit principalul centru de preocupare în detrimentul altor implicări afective, relaţionale, sociale, profesionale, familiale etc. non-virtuale. Lipsa obiectului creează pentru anumite persoane cele mai puternice emoţii: panica şi furia. „Unde este? Cine mi l-a luat? L-am încărcat?” Lipsa lui a devenit cea mai importantă grijă. Când ne plimbăm prin parcuri vedem părinţi care supraveghează mai mult ecranul smartphone-ului decât copilul pe care-l ţin în braţe sau cel care se joacă.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în multe alte situaţii: la restaurant, la locul de muncă, acasă, la biserică, la volan, pe stradă etc. O asemenea constatare exprimă în mod evident semnele unei dependenţe patologice. Poate că ar fi bine să ne întrebăm, mai ales atunci când ne dăm seama că nu mai avem timp şi răbdare să vorbim cu cei de lângă
noi (nu cu cei de pe reţele, unde ne creăm intimităţi virtuale sau nu mai putem să ne asumăm unele lucruri domestice pe care le faceam cu uşurinţă înainte), dacă nu este vorba deja de pierderea libertăţii şi a voinţei.

Constatarea nu stigmatizează pe nimeni, dar ar fi bine să realizăm vulnerabilităţile pe care le avem în ceea ce priveşte plăcerea şi dorinţa greu de gestionat. Fragilităţile unora dintre noi impun revenirea la o autonomie firească. Pe plan spiritual, acest gen de avidităţi, mici sau mari, deturnează finalitatea naturală: nu mai mâncăm pentru a ne hrăni şi a supravieţui, nu mai muncim pentru a ne asigura subzistenţa şi a crea, nu mai privim un ecran într-un scop precis şi controlabil. Obiectele respective sunt incontrolabile şi polul nostru epitimic nu mai este orientat prin minte spre obiectele dorite. Sunt realităţi exterioare care hotărăsc pentru noi şi ne duc de nas. Din ce moment un obiect poate fi inutil sau devine un simplu refugiu care ne-a acaparat existenţa? Inchişi în amintirile trecutului si formataţi de ecrane, ce ne mai rămâne pentru a trăi viaţa în prezent? Această lăcomie ne „ajută” să trăim în modul „pilot automat”, exteriori nouă înşine şi să trecem dincolo de ceea ce suntem de fapt.

Părinţii pustiei, chiar dacă nu deţineau toată tehnologia de astăzi, au atras constant atenţia asupra ataşamentului excesiv fată de ceea ce deţinem si asupra dorinţelor. Ele sunt urmarea stării căzute a omului, care confundă răul cu binele, luându-l pe unul drept celălalt, ajungând la un fel de delir, subliniat de Sfântul Atanasie: „Socotind că plăcerea este un bine, s-a folosit rău de numele binelui amăgindu-se şi socotind că însăşi plăcerea e binele adevărat”73.

Dorinţa rătăcită a omului îl face să trăiască într-o lume pe dos, în care valorile sunt răsturnate, iar el ajunge să trăiască anesteziat, delirant. Tehnologia de astăzi încurajează mult dorinţa de a fi aclamat. Este adevărat că avem nevoie de încurajare pentru a merge mai departe, numai că dorinţa de a fi victorioşi se transformă treptat într-un scop permanent, fără acoperire în lucruri reale şi prin pierderea obiectivităţii. Elevii şi studenţii vor note mari, dacă se poate numai nota maximă, mulţi fac simultan mai multe facultăţi şi au diplome fără o vocaţie reală, numai din dorinţa de a fi trecute într-un CV, părinţii participă, în măsura timpului disponibil, în mod activ la orele din sistemul online ale copiilor şi le şoptesc soluţii, vrem să fim bine îmbrăcaţi, maşini de lux, ceasuri, genţi de firmă etc. şi alte nenumărate necesităţi transformate în dorinţe rătăcite, iar lucrurile şi-au pierdut ordinea şi adevăratele proporţii. Ne place să defilăm cu ele şi astfel ajungem la o nouă fază: slava deşartă.

Pr. Dr. Emanoil Babus

Fragment din cartea "Pandemie, adictii si alte maladii vazute prin ochii Sfintilor Parinti", Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Pandemie, adictii si alte maladii vazute prin ochii Sfintilor Parinti"

Note:

53 Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese. Aşezămintele mînăs-
tireşti...V, 7, p. 167.
56 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în
Filocalia, III, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 282.
57 Patericul Mare. Apoftegmele Părinţilor pustiei... IV, 4, p. 286.
58 Ibidem, IV, 6, p. 286.
59 Ibidem, IV, 10, pp. 287-288.
60 Ibidem, IV, 17, p. 289.
61 Ibidem, IV, 18, p. 289.
62 Ibidem, IV, 19, pp. 289-290.
63 Sf. Grigorie Sinaitul, Despre felul cum trebuie să stea la ru-
găciune cel ce se linişteşte şi să nu se ridice repede, 6, Filocalia, VII,
trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2005, p. 178.
64 Ibidem, p. 179.
65 Jean-Guilhem Xerri, Prenez soin de votre âme..., p. 236.
66 Ibidem, p. 236.
67 Patericul Mare. Apoftegmele Părinţilor pustiei... V, 36,
pp. 340-341.
68 Ibidem, V, 39, p. 342.
69 Ibidem, V, 46, pp. 345-346.
70 Ibidem, VI, 8, pp. 382-383. Chendonariul înseamnă în
greacă ac de cusut. Din cauza sărăciei, călugării îşi peticeau hai-
nele din cârpe vechi.
71 Ibidem, VI, 10, pp. 383-384.
72 Ibidem, VI, 12, p. 384.
73 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 65.


 

• Imbolnavirea hranirii: lacomia pantecelui
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Lacomia moftului
  Publicat in : Editoriale
• Lacomia
  Publicat in : Editoriale
• Lacomia, zgarcenia
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Hrana, lacomia si sanatatea noastra
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: