Una dintre cele mai sigure căi prin care omul se desăvârşeşte ca persoană este calea lacrimilor. Lacrimile unesc toate puterile sufleteşti ale omului, dându-i puterea să se ridice la înălţimea cerută de îndoita poruncă a iubirii: a-L iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa lui şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Treptat, firea celui ce plânge înaintea lui Dumnezeu este tămăduită şi întregită, iar mintea se uneşte în chip firesc şi armonios cu inima. In nevoinţa de a trăi potrivit poruncilor Evangheliei, mintea este răstignită şi, prin lucrarea harului, se pogoară în inimă.

De fiecare dată când izbutim să plângem înaintea lui Dumnezeu, sufletul nostru primeşte o sfântă ungere şi, cu timpul, prin această neîncetată pecetluire cu harul Duhului Sfânt, în inima noastră se zugrăveşte chipul lui Hristos. Intocmai cum în apa Sfântului Botez ne naştem din nou, tot aşa în plânsul duhovnicesc suntem reînnoiţi prin şuvoiul lacrimilor. Aşijderea, precum în Taina Mirungerii suntem însemnaţi cu pecetea Duhului Sfânt prin ungerea cu sfântul mir, la fel prin ungerea lacrimilor primim harul luminării duhovniceşti.

La Buna Vestire, Domnul Iisus Hristos S-a zămislit de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria. El S-a făcut om pentru ca noi să-L putem cunoaşte pe Dumnezeu în trup. La fel, prin lacrimi, înlăuntrul nostru se zămisleşte treptat viaţa dumnezeiască şi astfel ne împlinim menirea pentru care am fost zidiţi de Dumnezeu, aceea de a deveni chipul şi asemănarea Fiului Său. Duhul Sfânt este Cel ce zămisleşte acest chip în inima noastră prin plânsul duhovnicesc, astfel încât noi să purtăm pecetea Lui şi să fim recunoscuţi de către îngerii care îi vor aduna pe toţi drepţii în împărăţia lui Dumnezeu în Ziua de Apoi1.

Domnul Iisus Hristos este numit şi Emanuel, care se tâlcuieşte „Dumnezeu este cu noi". Deşi era Duh, Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, luând asupră-Şi materialitatea trupului omenesc. Sfântul Grigorie Teologul foloseşte o expresie oarecum neaşteptată, atunci când vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Cuvântul lui Dumnezeu S-a îngrăşat". Hristos S-a „îngrăşat" în chip material, pentru ca noi să-L putem vedea, auzi şi pipăi. Noi, prin lucrarea plânsului duhovnicesc şi a lacrimilor, ne „îngrăşăm" duhovniceşte, primim neîncetat har, iar sufletul nostru se îmbogăţeşte şi creşte, devenind vizibil pentru Dumnezeu şi pentru îngeri. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „precum trupul are nevoie de mâncare şi de băutură, la fel şi sufletul are trebuinţă de lacrimi". Iar dacă nu plângem înaintea lui Dumnezeu, atunci ne lipsim sufletul de pâinea lacrimilor şi îl lăsăm să flămânzească3. Aceasta este în esenţă lucrarea pocăinţei: să ne „îngrăşăm" duhovniceşte, să ne hrănim sufletul cu pâinea lacrimilor şi a străpungerii, astfel încât să adunăm în inima noastră urmele prezenţei lui Dumnezeu. Cu timpul, aceste urme vor creşte înlăuntrul nostru întru plinătatea vieţii, luminându-ne mintea şi întărindu-ne inima, pentru ca să ne înălţăm la cele de sus şi să ne asemănăm îngerilor. Astfel dobândim starea lui Dumnezeu însuşi şi devenim adevărată persoană, adevărat ipos-tas. Primim ungerea Duhului Sfânt şi inima noastră nutreşte aceeaşi dorinţă, aceeaşi bunăvoire ca şi Dumnezeu, anume ca toţi să se mântuiască. Atunci începe „lucrarea adevărată" a omului adevărat, care iese la lucrul său şi la lucrarea sa până seara4, lucrare ce nu este alta decât rugăciunea de mijlocire pentru întreaga lume, prin care aduce înaintea lui Dumnezeu toată zidirea. Cea mai desăvârşită formă a pocăinţei este rugăciunea ipostatică, când stăm înaintea lui Dumnezeu şi El vede în inima noastră nu doar o singură persoană, ci întreaga lume.

A ne „îngraşă" duhovniceşte înseamnă a atinge o anume plinătate. Ipostasul are o plinătate care cuprinde tot ceea ce este dumnezeiesc şi tot ceea ce este omenesc. In Ipostasul Său, Hristos a îmbrăţişat deopotrivă plinătatea firii dumnezeieşti şi a firii omeneşti, iar omul, atunci când ajunge să-şi desăvârşească ipostasul, cuprinde într-însul plinătatea Dumnezeirii după har. Prin unirea cu energiile dumnezeieşti, inima omului se lărgeşte, astfel încât ea îmbrăţişează toată omenirea pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu în rugăciune de mijlocire. Harul sălăşluieşte îmbelşugat în cel ce a izbutit să-şi desăvârşească ipostasul şi prin acest har el devine mijlocitor pentru întreaga lume.

Toţi cei ce au primit ungerea acestui har al rugăciunii pentru lume poartă o pecete care nu poate fi văzută de către oameni, ci numai de Dumnezeu şi de îngeri. Dumnezeu îi cunoaşte pe ai Săi, iar îngerii Lui pot să recunoască pe faţa şi în inima credincioşilor urmele chipului lui Hristos. Totuşi, harul acesta nu este cu totul ascuns ochilor noştri trupeşti: uneori putem vedea pe chipul celor ce plâng înaintea lui Dumnezeu o oarecare transparenţă, pielea lor devine netedă şi străin citoare. Pecetea acestei ungeri se arată mai cu seamă pe frun tea omului, dar ea îi poate cuprinde întregul trup. Părintele Sofronie mărturisea că a simţit această ungere în tot trupul său, focul ei mistuind orice lucru străin lui Dumnezeu.

Următoarele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel ne dezvăluie taina acestei ungeri: „Căci de aceea şi suspinăm, îi acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer; ca să nu fim găsiţi goi [...], ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă"5. Pocăinţa înseamnă cu adevărat a nutri această dorinţă arzătoare şi a suspina neîncetat pentru a primi creşterea în Dumnezeu, care este cortul cel ceresc, astfel încât, treptat, moartea să fie înghiţită de viaţă. Atunci putem primi pregustarea nestricăciunii trupului nostru, chezăşia învierii viitoare, aşa cum s-a petrecut cu Dreptul Iov când a prorocit: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu"6. Dacă gustăm din nestricăcioasa mângâiere a lacrimilor, prin j care primim încredinţarea nemuririi noastre, atunci vom înţelege că Dumnezeu i-a rânduit pe toţi oamenii spre aceeaşi nemurire şi vom ajunge să-i iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Astfel vom putea vorbi cu Dumnezeu în limba Lui, limba lacrimilor, mijlocind pentru noi înşine şi pentru semenii noştri, iar Domnul Se va pleca asupra noastră şi ne va tămădui.

Părintele Sofronie îi sfătuia pe monahii săi, chiar de la începutul venirii lor în mănăstire, să îmbrăţişeze plânsul duhovnicesc. El le spunea: „Dacă vreţi să dezrădăcinaţi patimile dinlăuntrul vostru, învăţaţi să plângeţi înaintea lui Dumnezeu." In acest scop Părintele recomanda Catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog, a cărui teologie mistică are un puternic caracter harismatic, prin faptul că Sfântul îşi pune toată nădejdea în Atotputernicul Iisus. El crede cu tărie în fiecare cuvânt pe care Acesta îl va pune în gura lui spre pocăinţă arzătoare şi nu se îndoieşte nici o clipă că Domnul însuşi va glăsui înlăuntrul lui, învăţându-l cum să se roage. Prin aceasta el se aseamănă Sfântului Apostol Pavel care zice: „Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite"7, întocmai ca şi Apostolul Pavel, Sfântul Simeon este încredinţat că Cel ce a început în noi lucrul cel bun va rămâne credincios ca să îl ducă la desăvârşire. De aceea în a treizecea cateheză a sa, după ce recomandă o anumită rugăciune care să ne ajute să plângem înaintea lui Dumnezeu, el lasă loc lucrării Duhului Sfânt, încurajând rugăciunea spontană din adâncul inimii: „Ascultă fără să te sminteşti... care este modul pocăinţei pe care ţi-l propun, sfătuindu-te părinteşte. [...] Legându-ţi deci mâinile la spate, ca un condamnat la moarte, suspină din adâncul sufletului şi spune cu glas vrednic de milă: «Miluieşte-mă pe mine păcătosul şi nevrednicul de a trăi, dar vrednic de toată osânda» şi alte câte îţi va da să rosteşti harul lui Dumnezeu în clipa aceea"8.

Limba lacrimilor este limba Duhului Sfânt înlăuntrul fiecărui om. Dar Duhul nu grăieşte întotdeauna la fel în inima noastră. Citim de multe ori acelaşi verset din Sfânta Scriptură, însă vine o zi când cuvintele lui vor răsuna înlăuntrul nostru aşa cum au răsunat în inima celui ce le-a rostit pentru prima oară, dezvăluindu-ne înţelesuri cu totul noi. îmi aduc aminte de ziua când am deschis la întâmplare Biblia şi am aflat următorul verset din Cartea lui Iov, care cuprinde întreaga teologie a Părintelui Sofronie:

Ce este omul, că l-ai mărit pe el sau că iei aminte spre el? De ce îl cercetezi în fiecare dimineaţă şi de ce îl urmăreşti în orice clipă? [...] De ce m-ai luat ţintă pentru săgeţile Tale.. .?9

Septuaginta foloseşte aici un cuvânt neobişnuit, necunoscut în greaca modernă, care poate fi redat prin cuvintele „ţintă" ori „acuzator, potrivnic". El îl desemnează pe omul care se poate lua la ceartă cu Dumnezeu, însă nu din motive egoiste, ci pentru a înţelege tainele dumnezeieşti. Oricine ajunge la aceasta stare, devine şi ţinta tainicelor cercetări dumnezeieşti, care sunt izvorul tuturor lacrimilor.

Sfântul Iacov spune că trebuie să primim cu blândeţe cuvântul sădit în noi, care poate să mântuiască sufletele noastre10. „Cuvântul sădit" este darul cel dintru început cu care ne-a înzestrat Dumnezeu ca să ne facă după chipul şi asemănarea Lui, ca să ne dea putinţa să primim descoperirea dumnezeiască. Acelaşi principiu este exprimat în Epistola către Coloseni prin cuvintele „tăiere împrejur nefăcută de mână"11. Aici Sfântul Pavel afirmă în chip alegoric că suntem tăiaţi împrejur, ceea ce înseamnă că inima noastră este rănită, însă nu în chip materialnic, trupeşte, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, adică prin cuvântul Lui, prin poruncile Evangheliei. Inima rănită şi tăiată împrejur prin poruncile dumnezeieşti este întotdeauna înfrântă şi smerită şi îşi aduce mereu aminte de Cel ce a rănit-o. Pocăinţa înseamnă aşadar a purta neîncetat tăierea împrejur a lui Hristos, cea nefăcută de mână omenească, ci lucrată de cuvântul lui Dumnezeu.

Este nevoie să purtăm această rană în inima noastră, care ni se descoperă prin lacrimi. Fără ea, inima ne va rămâne învârtoşată şi rece şi foarte uşor ne vom lăsa ispitiţi de modelele şi de valorile lumii acesteia, ajungând până acolo încât să încercăm să împăcăm dragostea de Dumnezeu cu dragostea pentru lume. Mângâierea lui Dumnezeu trebuie să biruiască în noi puterea veacului acestuia. Avem trebuinţă de un foc mai pu-ternic, focul lui Dumnezeu, în stare să stingă văpaia întunecată a patimilor. De aceea trebuie să purtăm înlăuntrul nostru această rană, care să ne aducă mereu aminte de cele dumnezeieşti, desăvârşite şi sfinte. Dacă avem întotdeauna în noi această amintire, vom putea deosebi „care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită"12. Este de neapărată trebuinţă să recunoaştem şi să împlinim voia lui Dumnezeu, pentru că, după cuvântul Psalmistului, într-însa aflăm viaţă: „întru voia Lui este viaţă"13.

Lacrimile încep să curgă atunci când ne încredinţăm pe noi înşine voii lui Dumnezeu şi începem să înţelegem marea Lui purtare de grijă pentru noi. Când ne bizuim numai pe ajutorul Domnului şi ne punem toată nădejdea în El, toate puterile noastre sufleteşti sunt unite şi ne întoarcem cu toată inima către Hristos. Marele folos al lacrimilor stă în faptul că ele ne ajută să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. Ele sunt pecetea, ungerea, care ne face să fim bine primiţi de către El.
La început, simţim că lacrimile pe care le vărsăm în lucrarea pocăinţei sunt amare, din pricina ticăloşiei şi a păcătoşeniei noastre. Aceste lacrimi arzătoare ne învaţă însă să urâm în noi tot ceea ce se împotriveşte harului lui Dumnezeu şi-L împiedică pe Duhul Sfânt să vină şi să Se sălăşluiască înlăuntrul nostru. Smerenia care se naşte din plânsul duhovnicesc ne curăţeşte ochiul lăuntric de zgura păcatului care l-a acoperit, astfel încât să poată vedea lumea duhovnicească.

Cu timpul, amărăciunea lacrimilor se preschimbă în bucurie, omul tânjind către o tot mai desăvârşită unire cu Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său. Cu cât vărsăm mai multe lacrimi înaintea Domnului, cu atât mai mare este lucrarea harului care le însoţeşte şi cu atât mai lesne ne predăm pe noi înşine pocăinţei. La început această nevoinţă este plină de durere, dar trebuie să stăruim până vom primi insuflare dumnezeiască, şi atunci nu vom mai dori s-o părăsim. în cele din urmă vorri vărsa lacrimi de recunoştinţă pentru nenumăratele şi negrăitele binefaceri ale lui Dumnezeu, care mai înainte erau ascunse privirii noastre.

Precum strigătul şi lacrimile de bunăvoie ale lui Hristos din grădina Ghetsimani au lucrat mântuirea neamului omenesc, le fel şi noi trebuie să urmăm aceeaşi cale, de vrem ca această mântuire să devină a noastră. Dacă suntem cu adevărat ucenici ai Crucii, vom fi şi lucrători ai lacrimilor, căci Domnul a spus: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia"14. Plânsul duhovnicesc este o lucrare dătătoare de viaţă pentru duhul omului. Atâta vreme cât purtăm în inima noastră „omorârea Domnului Iisus", viaţa lui Hristos va sălăşlui din belşug înlăuntrul nostru15. Prorocul loil zice că „bucuria a ajuns ocară pentru fiii oamenilor"16. Avem nevoie de pocăinţă, pentru că am ales falsa bucurie în locul bucuriei duhovniceşti, am alergat după plăcerile trecătoare ale lumii acesteia, în loc să căutăm adevărata fericire. Plânsul duhovnicesc ne slobozeşte de toată pofta stricăcioasă care face de ocară adevărata bucurie a lui Dumnezeu. „Fericiţi cei ce plâng acum, că vor râde"17 - acest râs duhovnicesc este un râs de biruinţă, o dovadă a faptului că harul începe să învingă în noi moartea.

Fericita bucurie ce izvorăşte din lacrimile de pocăinţă este redată în limba greacă prin „străpungere, înfrângere" a inimii. Părintele Sofronie descrie această străpungere prin cuvintele amour triste - „iubire tristă", iar Sfinţii Părinţi o numesc bucurie amestecată cu tristeţe. Sfântul Pavel era mereu gata să „se bucure cu cei ce se bucură şi să plângă cu cei ce plâng"18, căci, fiind ucenic al Crucii lui Hristos, el era totodată şi ucenic al binecuvântării învierii Sale. Pocăinţa poartă în ea o mare bucurie, datorită prezenţei Duhului Sfânt Care mângâie sufletul: „Prin Cruce a venit bucurie la toată lumea"19.

In minunatul psalm 118, care înfăţişează tânjirea sufletului de a pleca din această viaţă pentru a petrece pururi cu Dumnezeu, citim: „Izvoare de apă s-au coborât din ochii mei"20. Nu doar o lacrimă, ci şuvoaie de lacrimi! Niciodată nu se poate sătura omul îndeajuns de lacrimi, de străpungere, nici chiar în urma unui plâns care izvorăşte din adâncul inimii şi care îi zgudie fiinţa din temelii. Un astfel de plâns lucrează o schimbare în viaţa noastră, iar aceste clipe devin temelia şi sprijinul întregii noastre existenţe, căci ştim că „seara se va sălăşlui plângerea, iar dimineaţa bucuria"21.

In Noul Testament, cel mai bun povăţuitor pe calea lacrimilor ne este Sfântul Apostol Petru. El a săvârşit cel mai mare păcat, căci, fiind mai mare între apostolii Domnului, s-a lepădat de trei ori de Hristos şi a pierdut astfel harul Sfântului Botez. Domnul prevăzuse însă această ispită şi se rugase pentru el, iar atunci când Petru a înţeles adâncul căderii sale, a ieşit afară şi a plâns cu amar22. La slujba din Vinerea Mare auzim aceste cuvinte care redau strigătul său către Domnul: „Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci, căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei"23. Pentru că a plâns cu amar, Sfântul Petru s-a izbăvit de păcatul său şi a fost reaşezat, după numai câteva zile, în treapta sa de apostol. Vedem aceasta din cuvintele îngerului către femeile mironosiţe: „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi"24.

De asemenea, femeia păcătoasă care L-a uns pe Domnul' cu mir s-a învrednicit de veşnică pomenire înaintea lui Dumnezeu datorită marii ei iubiri şi a lacrimilor sale. Lacrimile sunt un semn al dragostei: fără o dorinţă mistuitoare şi fără o dragoste adevărată, nu putem plânge înaintea lui Dumnezeu. Putem plânge numai dacă avem un singur gând în minte şi în inimă. Plânsul se naşte din conştientizarea nevredniciei şi a sărăciei noastre duhovniceşti, aşa cum ne-o arată şi Fericirile din Evanghelie: „Fericiţi cei ce plâng" urmează imediat după „Fericiţi cei săraci cu duhul"25. Se cuvine aşadar să ne aducem neîncetat aminte că suntem săraci, că suntem nimic, ca să fim mereu gata să luăm vina asupra noastră, să ne judecăm şi să ne osândim pe noi înşine. Sfântul Grigorie Palama spune că osândirea de sine este vinul cel adevărat care veseleşte sufletul, căci roadă străpungerii inimii sunt lacrimile fierbinţi. Străpungerea luminează sufletul şi nimiceşte uneltirile vrăjmaşului, ajutându-ne să urmăm numai voii lui Dumnezeu. Avem aşadar trebuinţă de această străpungere, de această înfrângere a inimii, căci ea veseleşte sufletul cu vinul cel adevărat care întăreşte duhul omului.

Atunci când Avraam L-a văzut pe Dumnezeu, s-a tânguit amarnic: „Sunt pulbere şi cenuşă"26. Trebuie să păzim zi de zi în noi zdrobirea inimii, care este lumină pentru suflet şi începutul adevăratei iubiri. O cale de a înţelege această mare ştiinţă este cuvântul pe care Dumnezeu l-a dat Sfântului nostru Părinte Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui". Vedem cum viaţa noastră se afundă în iad, căci nu petrecem fiecare ceas înaintea Feţei lui Dumnezeu, nu suntem necontenit călăuziţi de Duhul Lui; harul nu ne luminează mereu mintea, nici nu ne preschimbă neîncetat inima; cea mai mare parte a timpului ne-o petrecem luptându-ne cu păcatul, cu uitarea de Dumnezeu, cu akedia duhovnicească. Cu adevărat, Dumnezeu nu este prezent în viaţa noastră, de aceea şi suntem în iad, căci iadul este locul de unde Dumnezeu lipseşte. Atunci, văzând toate acestea, am putea încerca să punem în practică cuvântul pe care l-a primit Sfântul Siluan şi să zicem: „Da, Doamne, vrednic sunt de această înfricoşătoare pustiire, pentru că sunt atât de departe de mântuirea Ta, şi împărăţia morţii este casa mea27. Tu însă eşti bun, mântuieşte-mă în dar pe mine nevrednicul". Amintind un cuvânt al Sfântului Simeon Noul Teolog, Părintele Sofronie spune că cel ce trăieşte cu zdrobire de inimă şi cu lacrimi nu are îndrăzneala să privească nici măcar la chipul unui prunc28. Acesta este etosul care îi caracterizează pe cei ce se hrănesc cu harul lui Dumnezeu. Vai nouă dacă încercăm să „statornicim dreptatea noastră"29 înaintea lui Dumnezeu, încrezându-ne în faptele noastre exterioare sau în darurile fireşti cu care am fost înzestraţi. Dragostea dumnezeiască se află doar acolo unde este străpungerea inimii pentru păcate şi recu-noştinţa şi mulţumită aduse lui Dumnezeu.

Trebuie să păzim acest duh al zdrobirii inimii, pentru ca Duhul Sfânt să Se pogoare în inima noastră şi să provoace un cutremur care să scuture zgura păcatului adunată înlăuntru şi să ne reînnoiască duhovniceşte, precum i-a reînnoit pe Sfinţii Apostoli la Cincizecime. Toţi cei ce au primit ungerea Duhului Sfânt datorită zdrobirii inimii şi a lacrimilor încep să-L iubească pe Dumnezeu din toată puterea lor şi se văd pe ei ca unii care nici măcar nu au început să păşească pe calea dragostei lui Dumnezeu. De aceea şi pot spune, împreună cu Apostolul Pavel, că Hristos „a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu"30.

In rai, Adam, atâta vreme cât nu s-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca pe propria lui viaţă, carne din carnea lui şi os din oasele lui. Insă căzând în păcatul neascultării şi dispreţuind voia lui Dumnezeu, el s-a întors împotriva femeii sale, zicând: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat"31. Adică, a început să o privească pe Eva ca pe o străină. La fel şi noi, dacă nu izbutim să împlinim menirea pentru care am fost zidiţi dintru început, nu vom fi în stare să-i iubim pe semenii noştri. Ii vom privi ca pe nişte străini, îi vom simţi ca pe o ameninţare şi îi vom judeca. Din momentul căderii protopărinţilor, singura atitudine bine primită de Dumnezeu este a ne considera pe noi înşine nevrednici de El şi de semenii noştri. Atunci nu va ieşi din gura noastră nici un cuvânt de judecată sau de osândă împotriva semenilor noştri, fiindcă energia pe care o primim de la Dumnezeu ca răsplată pentru zdrobirea inimii şi pentru lacrimile vărsate nu va lăsa nici un cuvânt negativ să iasă din gâtlejul nostru.

Aceasta este aşadar chemarea noastră ca ucenici ai lui Hris-tos. De fapt, de fiecare dată când Dumnezeu ne dă să plângem pentru păcatele noastre, simţim cum veşnicia se atinge de noi, simţim o atingere a harului. Atunci ni se schimbă şi purtarea faţă de semenii noştri. Dacă nu plângem în fiecare zi înaintea Domnului şi nu facem din aceasta scopul vieţii noastre, nu îl vom putea privi pe fratele nostru ca pe însăşi viaţa noastră32, aşa cum ne învaţă Sfântul Siluan. Şi nu vom înceta să ne muşcăm şi să ne mâncăm unii pe alţii, până vom ajunge să ne nimicim unii pe alţii, după cum ne previne Apostolul Pavel33.

Osândirea, de sine şi luarea vinii, a ruşinii păcatului asupra noastră sunt semnele care vădesc dă dragostea lui Dumnezeu şi-a început lucrarea înlăuntrul nostru. Această dragoste devine lumină pentru suflet, astfel încât omul nu se mai compară cu semenii lui muritori, ci cu măsura dumnezeiască, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos.

Atunci el descoperă că osândirea de sine este cea mai mare poruncă a Noului Testament: „Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem"34.

Dintre toţi prorocii Vechiului Testament, cel mai mare învăţător al lacrimilor este Dreptul Iov, precum el însuşi spune: „Harfa mea a ajuns instrument tânguirii şi flautul meu glasul bocitoarelor"35. Atunci când îi sunt ucişi copiii, când toată averea îi este nimicită, iar trupul lovit de boală, femeia lui îl ispiteşte, zicându-i: „Blestemă pe Dumnezeu şi mori!"36. Căci dacă îl hulea pe Dumnezeu, atunci se sfârşeau toate suferinţele lui. Iov însă ştia că dacă Il blestema pe Dumnezeu, pierdea orice nădejde de mântuire în veşnicie. De aceea rămâne în ascultare de voia Domnului, chiar şi atunci când plânge şi se tânguieşte amarnic:

Mi-era destul de bine, dar El m-a sfărâmat. M-a luat de ceafă şi m-a făcut praf şi a aruncat asupră-mi toate săgeţile Sale; [...]

Chipul meu s-a înroşit de plânset şi umbra morţii s-a sălăşluit în pleoapele mele; [...] O, de-ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu, cum stă de vorbă un om cu prietenul său!37

Fără să-şi dea seama, prin purtarea lui, Iov îl preînchipuie pe Iisus Hristos, acel mijlocitor al neamului omenesc pe care îl caută cu atâta ardoare. Punându-L la încercare pe Dumnezeu, Iov mijloceşte înaintea Domnului pentru toţi semenii lui şi cere îndreptăţire pentru suferinţa omului pe pământ.

In cartea sa Despre rugăciune, Părintele Sofronie foloseşte cuvintele tânguitoare ale lui Iov drept propria lui rugăciune.

Arhimandrit Zaharia Zaharou
Fragment din cartea "Omul - ţinta cercetării dumnezeieşti", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Omul - ţinta cercetării dumnezeieşti"

Note:

1 Apoc. 9, 4.
2 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 38 la Naşterea Mântuitorului în Cuvânt la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos; Cuvânt la Sfintele Paşti; Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2009. Vezi şi comentariul Sfântului Maxim Mărturisitorul la cuvântul Sfântului Grigorie în Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, pp. 247-248.
3 Vezi Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 2 şi Cateheza 29 în Cateheze, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, pp. 34, 310.
4 Ps. 103, 24.
5 Cf. II Cor. 5, 2-4.
6 Iov 19, 23-26.
7 Rom. 8, 26.
8 Cf. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 318.
9 Cf. Iov 7,, 17-20.
10 Cf. Iac. 1, 21.
11 Col. 2,11.
12 Cf. Rom. 12, 2.
13 Cf. Ps. 29, 5.
14 Mt. 5, 4.
15 Cf. II Cor. 4, 9-10
16 Ioil 1,12.
17 Cf. Lc. 6, 21.
18 Cf. Rom. 12, 15.
19 Din troparul învierii ce se cântă la Utrenie după Evanghelie.
20 Ps. 118,136.
21 Ps. 29, 5.
22 Cf. Lc. 22, 62.
23 Ps. 38, 16-17.
24 Cf. Mc. 16, 7.
25 Mt. 5, 3-4.
26 Fc. 18,27.
27 Cf. Iov 17,13.
28 Vezi Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 23, în Cateheze, p. 247.
29 Rom. 10, 3.
30 ITim.l, 15.
31 Fc. 3,12.
32 Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 397.
33 Cf. Gal. 5,15.
34 Lc. 17,10.
35 Iov 30, 31.
36 Iov 2, 9.
37 Iov, 16,12,16, 21

 

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe