Logica lumească se bazează pe raţionalitatea gândirii omeneşti: analiză, sinteză, deducţii... Spre deosebire de ea, raţiunea duhovnicească este proprie inimii curăţite şi luminate de harul dumnezeiesc. Ochii inimii curate văd nepovestitele căi şi judecăţi ale Domnului, sensul ascuns al lucrurilor şi întâmplărilor, fără să trebuiască mai întâi să „punem lucrurile pe căprarii" şi apoi să le „aducem la acelaşi numitor".

Omul aflat departe de Dumnezeu nu poate să înţeleagă adevărurile vestite de Sfântul Duh, şi le consideră nebunie. Potrivit Apostolului Pavel, despre aceasta se judecă duhovniceşte - dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni, căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-L înveţe pe El?" Noi însă avem gândul lui Hristos (1 Cor. 2,14-16).

Am avut prilejul să consult oameni care gândeau exclusiv în categorii materiale: în categoriile conturilor din bancă şi relaţiilor, faptelor dovedite ştiinţific etc. Până şi simpla menţionare a celor duhovniceşti le stârnea râsul, iritarea şi repulsia. Atâta timp cât dau dovadă de înţelegere, convorbirea se leagă; cum le propun să privească situaţia de pe alte poziţii şi să lămurească cine câtă dreptate are, stârnesc în ei o furtună de emoţii, de la autojustificare şi agresivitate la închidere în sine şi descurajare. Omul îşi pierde interesul, devine distant sau bătăios.

Orice argumente duhovniceşti sunt respinse prin tăcere sau prin replici de genul: „Astea sunt vorbe goale, haideţi să discutăm mai la obiect"; „Eu nu cred în supranatural"; „Vinovaţi sunt alţii, şi prin urmare nu văd ce sens are să discutăm în ce scop mi-a fost dat să trec prin asta"; „Nu înţeleg despre ce e vorba".

Dacă interlocutorul cârteşte: „Unde Se uita Dumnezeu atunci?! De ce nu m-a apărat şi nu m-a prevenit că o să se întâmple o nenorocire?" nu va găsi şi nu va accepta imediat răspunsul. Trebuie mai întâi să se liniştească. Atunci va apărea şansa de a afla din ce cauză Domnul a găsit de cuviinţă să altereze atât de dur (sau brusc, dureros, ireversibil) ordinea obişnuită a vieţii: relaţiile stabilite, starea de sănătate, situaţia financiară, reputaţia socială etc.

Adeseori e pusă întrebarea: „Pentru ce s-a abătut necazul asupra mea?" Din păcate, asta simplifică excesiv problema şi, în esenţă, ne abate în planul juridic, legalist. Mult mai productiv e să reflectăm cum de şi în ce scop s-a abătut necazul asupra noastră. întrebarea: „De ce?" priveşte mecanismele şi căile apariţiei lui, iar „In ce scop ?" -ţelurile şi menirile lui. Dacă răspunsurile la aceste eterne întrebări sunt constructive, este mai uşor să ne dăm seama de sarcina pe care ne-a dat-o Domnul. Rezultatul cel mai remarcabil al acestei conştientizări este curăţirea, vindecarea şi transfigurarea duhovnicească.

Un exemplu remarcabil în acest sens citim la stareţul Paisie Aghioritul. Alături de o mănăstire trăia o văduvă, care de ani de zile mergea la cimitir şi se tânguia la nesfârşit. Soţul ei fusese omorât de fascişti, iar fiica murise la vârsta de 19 ani din cauza unei boli de inimă. Nefericita rămăsese singură pe lume. Dând frâu liber durerii, ea se lovea cu capul de lespedea de mormânt şi tulbura lumea dimprejur cu strigătele ei. Oameni miloşi o «luceau acasă, dar ea se întorcea.

Aprecierea exterioară, superficială a acestor nenorociri dă naştere mâniei şi cârtirii: „Ce nebunie! Ce nedreptate! De ce a îngăduit Dumnezeu aşa ceva? Ce cruzime!" Şi femeia zdrobită de amărăciune, fiind departe de Biserică, gândea tocmai aşa: lumeşte.

Odată, părintele Paisie s-a dus la cimitir şi a ascultat-o pe văduva nemângâiată. Aceasta se plângea de soartă şi dădea vina pe Dumnezeu. După ce femeia şi-a vărsat oful, părintele a zis: „Pe soţul tău l-am cunoscut. A fost un om foarte bun, a murit luptându-se pentru patrie, îndeplinind o datorie sacră. Dumnezeu nu va fi nedrept cu el. După moartea soţului tău, Dumnezeu ţi-a lăsat fiica vreme de câţiva ani; aceasta a trăit cu tine, şi ai avut o anumită mângâiere. Pe urmă, Dumnezeu, văzând totuşi că fata s-ar fi abătut, poate, de la calea dreaptă, a luat-o de aici în buna aşezare sufletească în care se afla. El a făcut asta ca să o mântuiască."

Stareţul a întrebat: „La ce te gândeşti acum? Iubeşti lumea ?" „Nu vreau să văd pe nimeni şi nimic!", a răspuns văduva. „Iată, a explicat străvăzătorul, lumea a murit şi pentru tine. Durerea te ajută, şi nimic lumesc nu te interesează. Astfel, foarte curând veţi fi cu toţii împreună în Rai. Pe cine a mai cinstit Dumnezeu cum te-a cinstit pe tine? Inţelegi asta?"

După această convorbire, nefericita a încetat să mai ţipe şi să se mai tânguiască la cimitir. Indată ce şi-a dat seama de înţelesul cel mai profund al vieţii şi a priceput lucrările tainice ale Proniei, s-a liniştit. Necredinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică ne lipsesc de mângâierea şi tihna adevărată. Chinuindu-ne, nu-i vom aduce vreun folos răposatului.

După părerea stareţului Paisie, „câteodată încercările prin care trecem sunt nişte antibiotice pe care Dumnezeu le dă spre vindecarea sufletului". Omul primeşte „după ceafă", şi inima lui se îmblânzeşte. Bineînţeles, Domnul ştie şi fără să trimită încercări în ce stare se află fiecare -dar întrucât noi nu ştim, îngăduie să trecem prin ele ca să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne descoperim patimile ascunse şi „să nu avem pretenţii exagerate în Ziua Judecăţii", deoarece chiar dacă Dumnezeu ar închide ochii în ce priveşte patimile noastre şi ne-ar lua în Rai aşa cum suntem, şi acolo am ridica valuri de indignare şi de nemulţumire. De aceea, Domnul îi îngăduie diavolului să scuture din noi prin ispite praful patimilor, şi prin necazuri sufletul se smereşte şi se curăţeşte - „iar după aceea Dumnezeu ne umple de harul Său".

Konstantin V. Zorin

DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE, Editura SOPHIA

Cumpara cartea "DACĂ PUTERILE SUNT PE SFÂRŞITE"

• Despre voia lui Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cum sa cunoastem voia lui Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Voia lui Dumnezeu
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: