Lumina in intuneric

Lumina in intuneric Mareste imaginea.

Vreau să revin la cuvântul „amurg", pe care l-am folosit adesea în cuvântările mele, deoarece el este important în viziunea pe care o am. Noi simţim amurgul ca o lipsă a luminii. Dar, în acelaşi timp, amurgul este ceva care se poziţionează între întuneric şi lumină. Sau este el oare, aşa cum vedem în istoria creştinismului şi în aşteptările pe care le avem pentru viitor, o perioadă de lumină difuză dintre două momente de lumină strălucitoare, de lumină fără umbră? Când ne gândim la crearea lumii, ne putem gândi că Dumnezeu a zis „Vino, te iubesc!". Şi lumea apare din nimic. Este un moment în care toate lucrurile create sunt cufundate în lumina lui Dumnezeu, în dragostea lui Dumnezeu.

Acela a fost momentul când toate cele create au fost aduse din nefiinţă la nefiinţă într-o deplinătate de lumină, într-o lumină care era aceeaşi cu însăşi existenţa. Nu era nimic altceva decât lumină, nimic altceva decât bunătate, nimic altceva decât bucurie, nimic altceva decât comuniune cu El, Care este Lumina însăşi. Apoi ne aşteptăm ca, la sfârşitul veacurilor - nu ştim când, dar va fi într-o zi Dumnezeu să fie totul în toţi, ca istoria să-şi termine cursul ei, ca binele şi răul să-şi fi dus lupta lor înspăimântătoare şi ca Dumnezeu să fi învins şi să nu mai fie nimic altceva decât lumină divină care pătrunde toate, umplând şi împlinind toate creaturile pe care El le-a adus la fiinţă, pe toţi cei care au trăit vreodată.

Intre aceste două extreme marcate de lumină desăvârşită - deoarece este vorba despre lumina lui Dumnezeu sau poate că ar fi mai bine să spun că această lumină este Dumnezeu însuşi care Se află în întreaga istorie a creaţiei - vine un amurg. Vedem la începutul Facerii cum a creat Dumnezeu toate lucrurile. S-a uitat la ele şi a văzut că toate erau foarte bune, toate erau capabile să poarte lumina, să se împărtăşească de lumină, dar apoi a venit căderea. Lumina nu a dispărut, dar ceva s-a întâmplat ai creaţia la mai multe niveluri şi vreau să revin la aceste niveluri la un moment dat. Primul nivel a fost acela că omenirea şi-a pierdut unitatea şi, de aceea, nu se mai putea împărtăşi în întregime, deplin, de lumina dumnezeiască. Am spus data trecută, şi din păcate cred că am spus-o de mai multe ori, că atunci când Adam a fost creat, el a fost creat ca o fiinţă umană deplină, cuprinzând în sine toate potenţialităţi le bărbatului şi ale femeii, tot ceea ce reprezintă umanitatea. Apoi s a dr/voitat a crescut, s-a maturizat şi a venit momentul i and toate posibilităţile existente în el nu mai puteau trăi simultan într-o singură fiinţă umană. Iar Dumnezeu i-a adus toate făpturile şi el a văzut că toate acestea erau mascul şi femelă şi că nu erau o singură fiinţă din punct de vedere numeric, ci că erau două, dar una în acelaşi timp.

Şi, în acel moment, omul a fost capabil să devină, aşa cum am mai spus, o singură personalitate în două persoane. Când omul primordial a fost împărţit în Adam şi Eva, ei nu s-au uitat unul la altul şi au zis: „O, acesta este un alt mine, ca mine". Aspectul remarcabil din textul ebraic este acela că ei s-au uitat unul la altul şi au zis: „Acesta este iş, aceasta este işa", sunt eu la feminin, sunt eu la masculin. Era o singură personalitate, un întreg în doua persoane, şi aceasta era o minune, deoarece nu exista o separare, dar totuşi exista în fiecare ceva ce celălalt nu putea avea deplin.

Apoi a venit căderea. Şi, aşa cum vă amintiţi, Adam şi Eva s-au uitat unul la altul şi au văzut că sunt dezbrăcaţi. Acest moment indică în Biblie faptul că ei nu se mai priveau unul în altul împliniţi până la desăvârşire, ci vedeau pe altul, un alter ego, aşa cum a spus unul dintre sfinţii din vechime, pe celălalt sine.  Deplinătatea luminii dispăruse, deoarece ea nu putea exista decât in deplina unire a celor doi. Nu voi descrie tot ceea ce spune Biblia despre începutul acestui cuplu ci voi spune doar câteva lucruri.

Primul este acela că, aşa cum am spus, se vedeau unul pe altul ca celălalt. Şi, ca urmare, se înstrăinaseră unul de altul până la un anumit punct, fiind atraşi unul de altul în alt sens.

Încă mai năzuiau unul spre celălalt, dar totuşi erau separaţi. Şi Biblia ne spune că Adam a cunoscut-o pe Eva, Eva l-a cunoscut pe Adam, nu mai era unitate descoperită, ci era o încercare de a reconstrui unitatea la nivelul firii, al afecţiunii, dar nu mai era acea unitate ontologică absolută care fusese cândva. Şi deoarece ei nu mai erau unitate revelată, chip al Sfintei Treimi, dacă vreţi - deoarece Sfânta Treime este trei Persoane într-o singură Persoană, pe când oamenii erau două persoane într-o singură personalitate -, în urma celor întâmplate, întreaga lume a devenit, în ochii lor şi prin fapta lor, despărţită în indivizi şi în grupuri, străini unul de celălalt. Este un pasaj în Facerea în care se arată că rezultatul căderii omului, deoarece fiinţele umane nu mai erau unitatea întrupată, a fost acela că relaţia lor cu lumea s-a schimbat. Domnul a zis după potop: „Toate fiarele vă sunt date spre hrană. Ele vor fi mâncarea voastră şi voi veţi fi groaza lor". Omul nu mai era călăuza lumii create spre deplinătatea la care era chemată, el a fost cel care a destrămat-o şi tot el introdus în lumea creată o nouă groază - groaza de ucidere.

Atât am vrut să spun despre amurg, despre perioada dintre slăvită creaţie, când nu era nici o umbră, şi slăvită împlinire de la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va fi totul în toţi. Intreaga istorie se întinde între aceste două extreme. Dar între aceste două extreme, lumina şi umbra, întunericul şi lumina se combina in diferite moduri şi în diferite proporţii. Sunt perioade in care lumina străluceşte atât de tare, atât de frumos, meat omul uită de întuneric. Sunt perioade când, dimpotriv ă, întunericul acaparează totul într-un asemenea mod, încât omul se poate întreba: „Dar unde este lumina?" - cu groază, cu frică, cu teroare. La o extremă găsim dragostea, la cealaltă extremă găsim ura; la o extremă găsim naşterea vieţii în deplinătatea ei, la cealaltă extremă găsim crima. Intre cele două momente de lumină există această perioadă pe care eu o numesc cu insistenţă amurg, deoarece vreau să mai subliniez încă un lucru: trăim într-o lume pe care nu ne-o putem imagina că ar fi doar lumină, dar nu este nici numai întuneric. Şi acest lucru este de mirare. Lumina care a strălucit la început a fost estompată. Armonia a fost destrămată, dar ea încă există, este acolo. Şi când vă gândiţi la fiinţele umane, puteţi să vedeţi, pe de o parte, fiinţe umane pline de răutate, de ură, de crimă înfăptuită sau închipuită, şi, pe de altă parte, sfinţi care radiază de lumină dumnezeiască.

Pe de o parte, găsim păcatul, care înseamnă despărţire de Dumnezeu, iar de cealaltă parte, recunoaştem pocăinţa şi sfinţenia, care reprezintă începutul vremii când Dumnezeu va fi totul în toţi. Şi acesta este timpul în care trăim şi aceasta este ceea ce noi suntem. Dacă ne uităm unii la ceilalţi, sau mai degrabă la noi înşine, putem vedea ca în fiecare dintre noi există lumină şi in neemv dintre noi există un grad de răutate. Există lumina, deoarece suntem capabili să vedem şi să apreciem frumuseţea, să ne bucurăm de ea şi, în acelaşi timp, suntem părtaşi ai întunericului, deoarece este în noi o lipsă a iubirii, un egocentrism care ne împiedică să fim una cu ceilalţi, rezultând singurătate din această stare şi, mai presus de aceasta, sentimentele întunecate de neplăcere, de ură şi aşa mai departe. Lumea este în această stare de umbră, dar este necesar să ne amintim întotdeauna că, deşi deplinătatea luminii nu mai este în ea, lumina încă străluceşte şi, odată cu întruparea Domnului, ea străluceşte cu o reînnoită forţă creatoare şi mântuitoare. Ea străluceşte în sfinţi. Putem vedea lumina în atât de mulţi sfinţi, lumina iubirii, lumina lui Dumnezeu, strălucind, răsărind din cineva care şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu, care s-a deschis pentru Dumnezeu, în care viaţa dumnezeiască locuieşte, creşte, străluceşte.

Amintiţi-vâ de viziunea pe care a avut-o Motovilov în prezenţa Sfântului Serafim de Sarov. El vorbea cu acesta despre viaţa duhovnicească şi nu putea sa înţeleagă ce este ea. Si deodată, în timp ce îi explica, Sfântul Serafim i-a apărut altfel decât era mai înainte. Sfântul strălucea cu o lumină atât de puternică, încât Motovilov nu se putea uita la el. Strălucea într-un mod orbitor, iar lui Motovilov îi era teamă. Iar Sfântul Serafim i-a spus un lucru pe care trebuie să-l ţinem minte, deoarece este unul dintre marile cuvinte de mângâiere ale istoriei. I-a spus: „De ce te temi?". Iar Motovilov i-a răspuns: „Pentru că eşti tot lumină". Iar Sfântul Serafim i-a spus „Da, dar nu m-ai putea vedea dacă nu ai fi şi tu în aceeaşi lumină ca şi mine în acest moment". Şi acest lucru este minunat, deoarece nu ne vedem pe noi înşine sau unul pe altul într-o asemenea lumină orbitoare, iar apoi deodată vine un moment în care ne uităm Ia o persoană şi vedem - în ochi, pe faţă, în întreaga fiinţă a acestei persoane - lumină.

Nu mă refer la lumina materială, deşi există şi aceasta, ci vreau să spun că noi simţim ceva care este mai presus de ceea ce este creat. Şi putem vedea m vieţile a atât de mulţi sfinţi tocmai acest fenomen: lumina. Iar lumea în care trăim este în umbră, dar lumina încă este in ea.

Dacă ne întrebăm ce este Biserica, cum apare ea, putem spune cu uşurinţă că, pe de o parte, Biserica este prezenţa lui Dumnezeu chiar în mijlocul creaţiei Sale. Aşadar, prin întrupare, Dumnezeu a devenit parte din această lume creată şi a adus cu El, în El, toată lumina dumnezeiască ce ne lipseşte şi pe care am pierdut-o. Şi prin comuniunea cu Hristos ne împărtăşim de această lumină. Pe de altă parte, deplinătatea Sfintei Treimi locuieşte aici - Tatăl nu este niciodată despărţit de Fiul şi noi primim harul Duhului Sfânt; aşadar, ne împărtăşim de întreaga taină a Sfintei Treimi. Bineînţeles, în diferite niveluri de înţelegere, de percepţie, dar lucrurile nu depind doar de modul în care noi le înţelegem sau le percepem. Este posibil să fim orbi faţă de lumina care ne înconjoară, este posibil să fim insensibili faţă de imensitatea iubirii dumnezeieşti care ne este oferită. Este posibil să nu fim conştienţi de acţiunea Duhului Sfânt din interiorul nostru, care ne transformă, ne retuşează, ne face capabili să devenim mădulare vii ale Trupului lui Hristos. Şi, mai mult decât atât, întreaga lume în care trăim cuprinde prezenţa dumnezeiască, deşi prezenţa dumnezeiască conţine întreaga lume în ea însăşi. Lumea e-n locul unde este Prezenţa.

Nu există vreun loc în care să nu ajungă lumina lui Dumnezeu, căldura iubirii dumnezeieşti. V-am mai spus o frază ce m-a mişcat profund, spusă mie de Episcopul
Alexis van der Mensbrugghe, care a fost călugăr benedictin romano-catolic, apoi s-a convertit la Ortodoxie şi a ajuns episcop al Bisericii Ruse: „In mijlocul tuturor lucrurilor este o deplinătate a luminii, dar ea este prezentă în lume ca şi cum, atunci când aprinzi o lumânare, această lumânare este foc şi lumină, dar în jurul acestei lumini şi a acestei călduri este lumină care scade treptat, pe măsură ce te îndepărtezi de ea. Dar, în momentul în care ai aprins lumânarea, întreaga lume, până la cele mai îndepărtate colţuri, se împărtăşeşte de această lumină. Noi nu o mai percepem, deoarece ea este mai presus de puterea noastră de percepţie, dar ea ajunge până la marginile lumii". Şi acelaşi lucru este valabil şi pentru prezenţa lui Dumnezeu prin Biserică, în Biserică: El este acolo.

Putem spune că noi, membrii Bisericii, simţim întotdeauna această prezenţă? Nu, nu putem. Dar putem spune aceasta: sunt momente când suntem opaci, incapabili să o percepem; sunt momente când deodată percepem lumina, căldura, prezenţa, dar această lumină, această căldură, această prezenţă se extinde către întreaga lume. Nu există nici măcar o singură creatură sau un lucru care să nu fie atins de ea.

In Liturghie are loc ceva care ar putea să ne mişte atât de profund şi pe care îl percepem atât de puţin. V-am spus şi vouă şi, probabil, am menţionat aceasta şi în cuvântările mele ţinute în limba rusă, deoarece consider că acest lucru este atât de minunat. Prefacerea pâinii şi a vinului: ce este pâinea? Această pâine este făcută din grâul care a fost semănat de o fiinţă umană, poate fără nici un gând de a-l face un obiect sacru. Acesta a fost semănat, a căzut pe pământ a fost acceptat de pământ, a fost hrănit de umezeală şi treptat a devenit mică plantă şi a crescut până a devenit un spic de grâu. Şi toate acestea au fost făcute de un om care nu a avut  nici un gând de a crea ceva sacru. Ar fi putut face, dacă ar fi fost destul de matur să înţeleagă că a crea viaţă este un act sacru, dar el pur şi simplu a îndeplinit această sarcină pentru a avea grâu pentru pâine - însă acest grâu a fost totuşi creaţia lui Dumnezeu. O parte din el a fost făcut pâine şi a fost adusă în biserică de un credincios, pentru ca aceasta să devină parte din Liturghie. Foarte adesea, credinciosul nu înţelege cu adevărat ceea ce face. El aduce pâine, dar această pâine este un rod aducător de viaţă al pământului, dat de Dumnezeu, Care dă viaţă pământului şi grâului.

Pâinea este adusă în Biserică şi acolo este sfinţită. Ce se întâmplă apoi? Este luată de preot şi tăiată în formă de cub, care este un chip al lui Hristos. Acest chip, acest cub va fi tăiat, şi astfel va fi jertfit Mielul lui Dumnezeu. Şi în acest moment, această pâine a devenit o imagine tragică a lui Hristos, deoarece, în lumea în care trăim, moartea a venit asupra Lui. Apoi slujba continuă şi vine un moment când, prin puterea Duhului Sfânt, ca răspuns la credinţa şi rugăciunea celor credincioşi, Duhul Sfânt coboară asupra acestei pâini şi această pâine devine Trupul lui Hristos.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Fragment din cartea "Lumina Care stralucea in intuneric. Ultimele cuvantari"; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Lumina Care stralucea in intuneric. Ultimele cuvantari"

Pe aceeaşi temă

15 Mai 2018

Vizualizari: 353

Voteaza:

Lumina in intuneric 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

lumina intunericul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE