Dumnezeu fiind Lumină în care nu e întuneric, El Se arată mereu în Lumină şi ca Lumină. Cu toate acestea, în săvârşirea rugăciunii sub forma ei isihastă, sufletul rugătorului întâlneşte un întuneric deosebit, a cărui descriere va fi la fel de contradictorie şi paradoxală ca şi cea a altor aspecte ale experienţei creştine. Această contradicţie vine, pe de o parte, din natura acestei experienţe, iar, pe de altă parte, din punctul de vedere plecând de la care se defineşte un fapt duhovnicesc.

In acest întuneric sufletul ascetului se cufundă lăuntric atunci când, printr-un act voluntar şi recurgând la metode ascetice speciale, se dezbracă de orice reprezentare şi imagine a lucrurilor văzute, precum şi de concepte sau noţiuni mentale, când îşi „opreşte" mintea şi imaginaţia; de aceea el poate fi numit „întunericul despuierii". E îngăduit să numim această rugăciune „metodică", fiindcă e practicată potrivit unei metode special întocmite în acest scop.

Dacă însă căutăm să precizăm „locul duhovnicesc" al acestui întuneric, se poate spune că el se găseşte la hotarul arătării Luminii necreate; dar atunci când se dedă practicii rugăciunii isihaste fără căinţa cerută şi fără ca rugăciunea să fie îndreptată întreagă spre Dumnezeu, atunci sufletul dezbrăcat de orice reprezentare mentală, poate rămâne un timp în acest „întuneric al despuierii" fără a vedea pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu e în acest întuneric.

Rămânând în întunericul despuierii, mintea simte o dulceaţă şi o odihnă deosebită; dacă în acest moment se întoarce asupra ei înseşi, ea poate simţi un lucru ce se aseamănă luminii, dar care nu este încă Lumina necreată a Dumnezeirii, ci o însuşire a minţii create după chipul lui Dumnezeu. Depăşind limitele condiţiei temporale, această contemplaţie apropie mintea de ceea ce este nemişcat, punându-l astfel pe om în posesia unei noi cunoaşteri. Desigur, aceasta e încă o cunoaştere abstractă, şi vai celui ce ia această înţelepciune drept cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar această contemplaţie drept o comuniune cu viaţa dumnezeiască. Vai, pentru că în acest caz noaptea despuierii aflată în pragul adevăratei vederi a lui Dumnezeu se va transforma într-un ecran impenetrabil şi într-un zid care-l va separa şi mai sigur de Dumnezeu decât întunericul patimilor grosolane, decât întunericul atacurilor demonice vădite sau întunericul pierderii harului şi al părăsirii de către Dumnezeu. Vai, pentru că acest lucru ar fi o rătăcire, o înşelăciune, fiindcă Dumnezeu nu e în întunericul despuierii. Dumnezeu Se arată în Lumină şi ca Lumină.

Lucrarea Luminii dumnezeieşti mistuie patimile omului păcătos; de aceea, în anumite perioade ea poate fi simţită ca un foc mistuitor. Orice creştin care vrea să vieţuiască în asceză şi cucernicie nu poate evita arsurile acestui foc.

Intunericul despuierii nu e singurul „loc" în care se arată Lumina necreată a Dumnezeirii. Dumnezeu Se poate arăta oricărui om, chiar şi celor care-L prigonesc. Prin arătarea Sa, e adevărat, îl răpeşte pe om în afara acestei lumi şi, în acest sens, de aici rezultă o dezbrăcare de imaginile sensibile şi de noţiunile raţionale, dar ordinea în care se succed aceste stări va fi inversă. Omul căruia Dumnezeu a binevoit să-i arate Lumina Sa nu va mai fi de acum înainte victima aberaţiei ce constă în a lua lumina naturală a minţii drept Lumina necreată a Dumnezeirii. Prin urmare, această rătăcire nu se poate produce decât în cazul în care omul atinge pe calea vreunei „tehnici" întunericul despuierii înainte de a fi contemplat Lumina necreată şi se încrede în el însuşi în loc de a se lăsa călăuzit de Părinţi.

Când Lumina care i s-a arătat îl părăseşte pe om, sufletul tânjeşte după ea şi o caută din nou prin toate mijloacele pe care le poate găsi, ca şi prin cele indicate de Părinţii Bisericii, iar printre acestea din urmă se numără şi metoda rugăciunii isihaste. Aşa cum a demonstrat o experienţă seculară, recursul la această artă sau ştiinţă ascetică e pe deplin legitim. Dar însemnătatea ei nu trebuie exagerată; aşa cum, invers, ea nu trebuie respinsă fără minte, cum fac unii. Această artă nu constituie o condiţie indispensabilă pentru mântuire; nu e decât un suport în cazurile în care lucrarea harului, care uneşte fără greutatea mintea cu inima, slăbeşte; atunci această unire a minţii şi a inimii e căutată printr-un efort săvârşit de omul însuşi.

In mod normal, rugăciunea isihastă trebuie să aibă un conţinut pozitiv. Cu alte cuvinte, ea trebuie să purceadă dintr-un sentiment de căinţă şi dintr-un avânt spre Dumnezeu. Dacă nu se întâmplă astfel, ea nu e decât o acţiune ascetică negativă care, în virtutea caracterului ei negativ, n-ar putea constitui un scop în sine. Mai mult, ea ar putea fi privită drept un mijloc în condiţia noastră căzută, când suntem posedaţi de patimi, atunci când păcatul ce lucrează în noi devine aproape legea existenţei noastre pământeşti.

Stareţul iubea liniştirea minţii şi ani îndelungaţi a recurs statornic la metoda rugăciunii isihaste. Acest lucru i-a fost uşurat de faptul că, din ziua în care a primit acest dar de la Maica Domnului, rugăciunea inimii nu s-a mai întrerupt vreodată în el. Liniştea rezultată din punerea în paranteză cât mai deplin cu putinţă a tuturor impresiilor senzoriale şi, înainte de toate, întunericul şi tăcerea constituie condiţii exterioare prielnice rugăciunii isihaste. Ca în general toţi cei ce vieţuiesc ca isihaşti, stareţul a trebuit să caute şi el aceste condiţii auxiliare exterioare. Iată aici câteva detalii ale vieţii sale. Pe când era încă relativ tânăr, a dobândit de la egumen îngăduinţa de a merge la Vechiul Russikon pentru a vieţui în singurătate. Aici şi-a construit o mică chilie nu departe de clădirea schitului, unde a primit şi vizita părintelui Stratonic.

N-a rămas însă multă vreme la Vechiul Russikon, fiindcă a fost rechemat în mănăstire şi numit econom. Aici, se închidea în chilia sa, ascundea ceasul deşteptător în fundul dulapului, pentru a nu mai auzi ticăitul; uneori îşi trăgea peste ochi şi urechi fesul gros de lână pe care-l purta. Când a început sa se ocupe de magazia de provizii aflată în afara zidurilor mănăstirii, el şi-a amenajat în vastul spaţiu al magaziei un colţ potrivit pentru rugăciunea isihastă. Aici îşi petrecea nopţile venind în fiecare zi la biserică la utrenie şi liturghie, în această magazie rece a suferit încă şi mai mult din pricina reumatismului. In ultimii ani ai vieţii sale boala l-a obligat să-şi petreacă iernile în mănăstire, în chilia pe care şi-o încălzea bine. Ultima sa chilie s-a aflat la acelaşi etaj cu cea a egumenului. Noaptea mergea adeseori într-o altă chilie mică ce servea drept magazie de lemne; aceasta se găsea la acelaşi etaj, alături de alte chilii transformate şi ele în magazii de lemne ca urmare a scăderii numărului fraţilor, într-un coridor îndepărtat şi adânc, ale cărui ziduri de piatră erau extrem de groase. Aici se bucura de o mai mare singurătate, de un întuneric şi o linişte desăvârşită.

Pentru un observator superficial, stareţul a rămas până la sfârşitul zilelor sale un om „obişnuit". Trăia aşa cum trăiesc în general bunii monahi: îşi împlinea ascultarea, păstra în toate trezia sau sobrietatea, păzea regulile şi tradiţiile monahale. Se împărtăşea de două ori pe săptămână; iar în post de trei ori. Munca la magazie nu era complicată, şi era chiar uşoară pentru puterile lui; îi lua relativ puţin timp, dar îi cerea prezenţa acolo toată ziua. Până la sfârşit a rămas paşnic, binevoitor, departe de preocupările lumeşti şi indiferent faţă de lucrurile acestei lumi. Ca un ascet cu adevărat iscusit, ştia să nu se arate aşa în afară. Stând înaintea Părintelui ceresc în ascuns, el purta neîncetat în adâncul inimii focul iubirii lui Hristos.

Arhimandritul Sofronie
Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, Editura Deisis

Cumpara cartea "Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul"

• Despatimirea - de la etica la fiintialitate - Ieromonah Teofan Mada
  Publicat in : Religie
• Despatimirea
  Publicat in : Credinta
• Nepatimirea
  Publicat in : Credinta
• Asceza in monahismul ortodox si practicile necrestine
  Publicat in : Editoriale