Un om cu adevărat stăpân pe sine este cel care cunoaște și înțelege Adevărul, și, în același timp, este pe Calea Adevărului și trăiește conform Adevărului.
În „labirintul” acestei lumi, în care minciuna și manipularea sunt cele mai folosite „instrumente sociale”, nu strică să reflectăm la identitatea noastră reală, ca o conștientizare și asumare a ceea ce suntem cu adevărat, nu a ceea ce vrem să fim în ochii altora și credem mai apoi că suntem.
O parte dintre aceste trăsături le vom regăsi în profilul tuturor, al fiecăruia dintre noi, cu precădere în cel al politicienilor și al „șefilor” de toate soiurile, de care e plină lumea în care trăim.
Dar nu numai la „nivel înalt”, ci până jos, pe ultima treaptă a ierarhiei sociale, dovadă că natura umană pervertită e aceeași, doar că diferă forma și posibilitățile de „exprimare”, de la țară la țară, de la funcție la funcție, de la individ la individ...
Între mândrie şi slava deşartă este o mare diferenţă. Cu toate acestea ele se întrețin reciproc, fiind legate una de cealaltă.
Așa cum „strălucirea fulgerului arată de mai înainte bubuitura tunetului”, tot așa și slava deșartă, prin apariția ei, vestește mândria (Sfântul Nil Sinaitul).
Omul mândru nu recunoaşte nici un fel de lege, nici a lui Dumnezeu şi nici pe cea omenească, deoarece „el îşi este sieşi lege și judecător”, considerându-se „centrul” întregii lumi, „criteriul adevărului, al realităţii, al binelui şi al răului” (Mitrop. Antonie de Suroj, „Rugăciunea vie”, Editura Theosis, Oradea, 2013).
În cazul omului mândru primează „libera opinie”, care înseamnă un total dezinteres față de părerile celorlalți, dar și față de Cuvântul și Judecata lui Dumnezeu. Este „starea de singurătate extremă”, starea în care „omul nu mai are Dumnezeu şi nu mai are nici judecată în afara sa” (Mitrop. Antonie Bloom al Surojului, „Despre întâlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).
Slava deşartă sau, altfel spus, vanitatea, se deosebeşte mult de mândrie. Mândria este „defăimarea lui Dumnezeu”, iar trufia este „defăimarea oamenilor” (Sfântul Teofilact), o boală a sufletului datorită căreia omul devine nerecunoscător, având falsa impresie că întotdeauna a meritat mai mult decât a primit.
În această stare, omul este dependent în mod deplin de părerea şi de judecata omenească, a celor din preajma lui, însă nu şi de cea dumnezeiască.
Adică caută cu insistență lauda, încuviinţare, aprobarea celorlalți, şi ce e mai umilitor, este faptul că vanitosul cerşeşte ovaţii și osanale chiar şi de la cei față de care nu are nici cel mai mic respect, nici pentru părerile și nici pentru drepturile lor firești (popor, subalterni, angajați...).
Cât despre cei care îi laudă sau pur şi simplu dau dreptate șefilor vanitoși, aceștia primesc în mod gratuit și fără nici un merit, aprecieri pentru calităţi intelectuale şi sufleteşti inexistente, și bineînțeles recompense pe măsura „docilității” și a slujirii fără cârtire.
Sunt așa-zișii „slugarnici”, „animale de companie”, cei care îi lingușesc și le „umflă” permanent orgoliul, urmărind și ei tot propriile avantaje.
Este un „parteneriat biunivoc”, de avantaj reciproc, care „crapă” imediat ce interesul sau mândria uneia dintre părți sunt lezate. Atunci cel mai mic afront destabilizează totul și dezvăluie adevărata față a fiecăruia dintre indivizi.
Aici mai există un aspect: dacă vanitosul a gustat din „mierea amară” a laudei celorlalți, va crede că toți îl vor lăuda, de aceea va căuta să fie lăudat nu doar pentru „cele mai înălţătoare, nobile şi vrednice de Dumnezeu fapte”, ci pentru orice lucru, la întâmplare, chiar și pentru cele mai neînsemnate dintre ele.
Toate acestea sunt doar câteva dintre motivele pentru care omul devine tot mai „mărunt și mai mic la suflet, fără personalitate”, întrucât caută „încuviinţare pentru orice”, doar ca să fie lăudat chiar și pentru orice fleac, de indivizi necugetaţi, care nu au nici un „criteriu dumnezeiesc al judecăţii” (Mitrop. Antonie Bloom al Surojului, „Despre întâlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).
Avem mărturia atâtor sfinți și oameni duhovnicești, care, după o viață trăită în smerenie și în totală discreție, pe patul morții fiind, se rugau la Dumnezeu pentru câteva ceasuri în plus, ca să se pocăiască, pentru că simțeau în mod real propria nevrednicie și lipsa faptelor bune.
Astăzi, parcă sunt tot mai mulți cei care își strigă meritele și „calitățile” folosind toate mijloacele, ba unii afirmă că au scris și scriu „istorie” prin ceea ce fac. De la acest „nivel” intrăm deja în domeniul sensibil al înșelării diavolești și al psihiatriei...
Slava deșartă este cea care face atât de dificilă „descoperirea adevărului despre noi” şi a felului în care aceasta determină comportamentul nostru.
Pentru că vanitatea constă în a ne ascunde după lucruri lipsite de valoare şi a ne autoevalua în mod mincinos, după părerile celorlalţi, care nu ar trebui să aibă atâta însemnătate pentru noi.
Slava deșartă este „o stare de dependenţă faţă de reacţia altor oameni cu privire la personalitatea noastră”, primul „duşman care trebuie atacat”, deşi, după cum spun Sfinții Părinţi, rămâne „cel mai greu de înfrânt” (Mitrop. Antonie de Suroj, „Rugăciunea vie”, Editura Theosis, Oradea, 2013).
Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că este deosebit de important să observăm în noi lucrarea slavei deșarte și s-o înfrânăm. Pentru că atâta timp cât ea lucrează în noi, nu putem păși în viața duhovnicească, „care se dăruiește prin venirea păcii lui Hristos”.
Cu adevărat, smerenia este cu totul altceva, e „starea unei păci interioare”, a împăcării cu Dumnezeu, cu conştiinţa şi cu oamenii. Și, în acelaşi timp, este „o împăcare cu toate circumstanţele acestei vieţi, e starea omului care, orice s-ar întâmpla, le primeşte ca din mâna lui Dumnezeu” (Mitrop. Antonie Bloom al Surojului, „Despre întâlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).
Important este să conștientizăm și să avem „puterea” să ne oprim, atunci când mândria și slava deșartă hrănesc ambiția oarbă din noi, de a urca mai sus de nivelul personal de competență și mai ales de a păși dincolo de hotarul bunului simț.
E o lege nescrisă, rânduită de Dumnezeu, peste care niciun muritor nu va trece: șmecheria și răul nu pot ajunge până la capăt, și fiecare va primi ceea ce merită cu adevărat, după dreptatea lui Dumnezeu, nu a oamenilor...
Iată și rostul suferințelor, al durerilor, al bolilor și al morții, pe care Dumnezeu le-a asumat și biruit pentru noi, și pe care le îngăduie totuși, deși nu El le-a „creat”..., pentru ca omul să nu devină un răufăcător și un „nesimțit” pe termen nelimitat.
Vă dați seama ce ar însemna, pentru noi toți, ca infractorii, ori politicienii și afaceriștii corupți, ori psihopații...., să trăiască „veșnic” pe acest pământ?
Ar fi „apogeul” mândriei și al slavei deșarte, un „haos” social care depășește intuiția și imaginația noastră, și lasă cu mult în urmă orice scenariu apocaliptic...
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Mandria cea fara de minte
Publicat in : Credinta -
Mandria
Publicat in : Pilda zilei
-
Smerenia si mandria
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.