- Ce să facem ca să ne mântuim?

- Imi amintesc de cuvântul pe care l-am auzit de curând de la ava Paisie Okru3 pe patul de moarte. I s-a cerut să dea un cuvânt poporului român. Şi el, în ultima lui suflare, a spus: „Cuvântul Domnului: «Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Domnului nu va trece».”

Căutaţi către fiecare cuvânt din sfintele rugăciuni, în biserică, şi închinaţi şi cuvântul vostru lui Dumnezeu. Pentru aceasta v-aş cita un cuvânt pe care părintele Sofronie l-a spus unui suflet aflat în căutarea rugăciunii. O doamnă anglicană se afla în pragul lepădării de rugăciune şi de Dumnezeu, căci la întrebarea sa: „Cum să găsesc rugăciunea?”, pusă mai multora, primise numai răspunsuri stereotipe. Auzind de un oarecare arhimandrit Sofronie, în Franţa, l-a căutat şi l-a întrebat şi pe acesta. Părintele Sofronie i-a răspuns: „Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Domnului ceea ce este în inima ta, aşa cum este.” Şi a găsit o rugăciune aşa de puternică, încât, spunea părintele Sofronie, ceasuri întregi se ruga cu capul plecat la pământ.

Aceasta nu este puţin lucru pentru un apusean. Doamna aceea este, de mult timp, ortodoxă.

- Exista un progres în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor lui Dumnezeu? Chim se manifestă acesta?

- Cultura pe care ne-a dat-o Hristos în viaţă, dacă o înţelegem bine, este înainte de toate cultura inimii. Lucru curios! Locul cel mai accesibil care caracterizează omul la orice nivel (copil, adult, educat sau analfabet), de la naştere până la moarte, care este în acelaşi timp locul unde omul se adevereşte cel mai adânc, este inima. Prin aceasta, Hristos Se adevereşte a fi Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, întrucât cunoaşte necrezut de bine firea omului.

Dacă citim în Sfânta Scriptură şi în rugăciunile noastre şi dacă privim în viaţa noastră, din copilărie până acum, în măsura în care am înţeles şi ne-au fost explicate cât de puţin elementele acestora, ne dăm seama de o treptată aprofundare. Când eram copil, înţelegeam la nivelul copilului. Dacă viaţa nu ne-a amăgit prea mult şi nu ne-a cuprins mândria, la fiecare etapă a vieţii noastre am înţeles mai adânc. Aş vrea să dau un exemplu. Când eram mic, înţelesesem că aveam o viată de trăit şi, dacă o trăiesc bine, mă voi duce în Rai. Daca o trăiesc contrar felului pe care ni-l arată Dumnezeu, mă voi duce în iad.

Dacă rămânem cu imaginea asta toată viaţa noastră, n-am realizat prea mult; e corect, dar nu-i adevărat. Copilul nu are prea multă putere să judece, dar are mult mai multă intuiţie care îl ajută să trăiască adevărat şi, astfel, poate primi harul lui Dumnezeu. Şi simt copii care trăiesc harul lui Dumnezeu foarte intens şi foarte adânc şi exprimă lucruri uimitor de adânci fie în întrebări, fie în constatări sau concluzii de copil. Mai târziu, această imagine poate fi înţeleasă în alt fel. Observăm un lucru pe care l-aş traduce prin proverbul românesc: „Cum îţi aşterni, aşa dormi” Dacă înţelegem că un Dumnezeu al iubirii nu-i un Dumnezeu Care alege, Care a creat Raiul şi apoi iadul şi face o alegere oarecum arbitrară, înţelegem din ce în ce mai mult că omul singur îsi face aşternutul si asa riscă sa doarmă.

- Iubite părinte Rafail, ca fiu al lui Constantin Nou a, dar mai ales ca român, nu credeţi că aţi avea mai mult de lucru aici, în România, în Biserica Ortodoxă?

- Nu pot sâ vă răspund mai bine decât mărturisindu-vâ încă o dată recunoştinţa mea, mulţumirea mea pentru dragostea voastră şi pentru primirea ce mi-aţi făcut-o. Eu am pribegit ca un străin, v-am lăsat în zilele cele mai grele ale trăirilor voastre istorice şi m-am dus, aşa cum gândeam eu atunci, la o viaţă mai uşoară şi, după cum am mai spus, pentru revenirea la Ortodoxie, am cerut Domnului să vorbească inimii mele, gândindu-mă la Dumnezeu ca la un Dumnezeu „profesional” Care ştie şi are cheia inimii fiecăruia. Acum, deocamdată, zic ca atunci: cum o vrea Domnul. Dar văd că Atotputernicul tace, ori poate găseşte că este greu să-mi convingă „prostia” mea de acum. Mă incredinţez însă şi rugăciunilor voastre, căci, drept sa va spun mi a „trăsnit” gândul acesta şi mie de câteva ori.

- In perspectiva realităţilor actuale, cum vi se pare mântuirea? Grea sau uşoară?

- Mult mai grea, şi aş aminti un cuvânt pe care parintele Sofronie îl spune în cartea lui despre Masuri ecleziastice: "Este un privilegiu înfricoşat” întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoge poate cu cele ale Domnului pe Cruce.

Mântuirea este un lucru cu neputinţă la om şi, deci, dacă este cu neputinţa, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei împărtăşanii. Şi aşa, ceea ce este cu neputinţă !a om este cu putinţă la Dumnezeu.

- Iubite părinte Rajail, ştiu că ne vom mântui ca neam. Cum vedeţi dumneavoastră un român ortodox care vieţuieşte într-o mănăstire din Anglia, mântuirea ca neam?

- Eu nu ştiu că ne vom mântui ca neam. Când spun aceasta, nu înseamnă că dispreţuiesc originile noastre sau orice element al realităţii vieţii noastre naţionale, dar nu ne putem nici lega cu totul de elementele trecătoare, fiindcă, la un moment dat, ele ne şi dezbină. Dacă ne mântuim ca neam? Ce înseamnă să ne mântuim ca neam? Dumnezeu este Persoană şi vorbeşte ca persoană. Tu, suflete, care mi-ai pus această întrebare, tu eşti cel care te mântuieşti. Poate că eşti tătar, nu ştiu; cred că eşti român, după cum ai întrebat, dar, orişicine ai fi, tu eşti cel care te mântuieşti.

Trebuie trecut totuşi dincolo de ceea ce ne limitează şi de ceea ce ne desparte. Neamid nostru se cheamă Hnstos. Sau, dacă vreţi, neamul nostru se cheamă Israel, adică poporul lui Dumnezeu. Noi suntem Israelul cel nou, Israel în duh. Căci iar revenim la tema Duhului si a adevărului. Patria noastră nu este Rusia sau România sau Anglia, este Ierusalimul cel de Sus; patria noastră este cea care vine, nu cea unde ne-am născut. Ne-am născut într-un „cuib” ca şi păsările, şi trăim in el până ce ne vor creşte aripile, până ce vom zbura şi noi, ca să ne luăm zborul veşnic. Iarăşi zic, nu dispreţuim neamul. Pentru mine, mai ales, a mă naşte român a însemnat mai cu seamă a primi Botezul ortodox şi pentru asta am fost, mai mult decât pentru toate, recunoscător lui Dumnezeu.

Dar observ nişte fenomene interesante. Mă simt mai apropiat de voi decât de toate neamurile printre care am trăit cu mult drag şi cu multă îmbogăţire sufletească, în pribegiile mele. Dar mă găsesc mai aproape de voi într-un tel şi chiar şi ce numesc eu „osemintele” astea ale mele, care trag să mă îngreuieze şi să mă doară, s-au mai consolat când am început să zburăm pe deasupra meleagurilor româneşti şi a pământului acesta. Dar să revenim la întrebare. Acolo unde Domnul ne pune, pentru motivele pe care El le cunoaşte, acolo se face mântuirea noastră. Şi mântuirea este - revin la cuvântul de mai înainte, pe care o să-l recunoaşteţi - devenirea noastră întrufiinţă. Suntem pentru o scurtă durată aici, pe pământ, precum am fost o scurtă durată în pântecele maicii. Am murit vieţii din pântecele maicii ca să ne naştem întru această viaţă, care este existenţă; nu este încă fiinţa.

Observaţi că într-un anumit fel i-a spus Dumnezeu lui Moise, când i-a dat un nume; nu i-a zis: „Nu exist” - în sensul ăsta ateii poate chiar au dreptate: „Dumnezeu nu există” El a spus lui Moise: „Eu sunt şi acest sunt - spune părintele Sofronie - înseamnă „Eu sunt fiinţa” şi întru această fiinţă devenim şi noi. Viaţa noastră de pe pământ, existenţa noastră de aici, este o a doua gestaţie, de nivelul al doilea, am putea spune; este o gestaţie duhovnicească în care, prin libertatea lui, omul se determină după cum îi dezvăluie Dumnezeu lui în viaţă. Şi noi, determinându-ne, devenim intru fiinţa lui Dumnezeu. Murim, puţin câte puţin, deja păcatului. Gândiţi-vă că Botezul este o moarte, cum spune Sfântul Apostol Pavel, că am murit omului celui vechi ca
sâ ne naştem omului celui nou, întru Hristos.

Deci, de la început, devenirea noastră întru fiinţă este o moarte. Ne învaţă Domnul oarecum să tăiem coarda asta ombilicală cu lumea, prin despărţirea de lume. Şi atunci, moartea nu mai este nicidecum tragedie, ci împlinire şi slavă şi, cum se spune în slujba de Rusalii, „mutare de la cele mai dureroase la cele mai bune şi la viaţă şi la împlinire”. Un îndemn al Liturghiei exprimă tocmai acest lucru: „Sus să avem inimile! Avem către Domnul” Şi trebuie depăşite, ne-a zis Domnul, nu dispreţuite, însuşite şi depăşite, toate contingenţele astea trecătoare, căci zice Domnul iarăşi: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” Adică, dacă tu, omule, vrei veşnicie, îţi arăt Eu de ce trebuie sâ te alipeşti: de cuvântul Domnului. El are veşnicia.

Am să vă spun acum o întâmplare pitorească. In urmă cu doi ani am participat la un congres al tineretului ortodox apusean. Obosit foarte tare (aproape că nu mai vedeam bine de oboseală), căutam în Gara de Nord a Parisului peronul unde trebuia să vină trenul pentru Anglia. Şi mergând acolo, am întâlnit un grup de vreo 15 băieţandri care stăteau în jurul unui stâlp. Când am trecut pe lângă ei, aud în mijlocul grupului pe unul zicând: „Doamne, miluieşte!” într-o clipă m-am gândit: „Ce să fac, să le răspund sau nu?” Am făcut un pas înainte, m-am oprit, m-am întors şi le-am răspuns: „Popa prinde peşte ”

- Părintele mi-aduce apa Ia moară, întrucât nici glumele nu trebuie luate în deşert. M-am dus, am aflat rostul şi ora trenului şi, când m-am întors, m-au năpădit toţi, cum vă închipuiţi, şi le-am spus: „V-am prins. Voi sunteţi numai amatori; noi suntem profesionişti, dar noi toţi am păţit-o ca voi. Toţi credeam ca eram singurii români sau ruşi, şi Apusu-i plin de ei.” Şi după aceea m-au întrebat cine sunt, de unde sunt, şi le-am spus doar că mă numesc Rafail, că vin din Londra, iar ei mi-au explicat că vin din România să găsească un trai mai bun în Apus. Eu i-am dezamăgit niţel, adică le-am arătat anumite lucruri ale Apusului, pe care noi, „profesioniştii” le ştiam, dar ei nu.

Intre altele, le-am spus: „Ţineţi minte: ori aici, ori în România, căutaţi un singur lucru, căci trăim puţin pe pământ. Singurul lucru important e cuvântul Domnului. «Căutaţi mai înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.»” Şi le-am mai spus: „Dacă înţelegeţi îndemnul meu, veţi găsi ceea ce căutaţi Ia fel de bine în Apus, ca şi în România.”

- România, din punct de vedere economic, social şi politic, are o imagine destul de proasta în exterior şi, în special, în Occident Ce ne puteţi spune despre imaginea spirituală a României în Occident?

- Ce-aş putea zice? Am văzut, la început, după Revoluţie, că Occidentul a simpatizat mult România, dar. foarte curând, a fost dezamăgit de unele lucruri care au urmat. As vrea însă să spun că nu trebuie să rămânem la impresiile omeneşti. Căutaţi acum la cuvântul Domnului, căci nu mai este vreme pentru griji omeneşti. Imi vin în minte două cuvinte din Evanghelie. Mai întâi: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă”; şi al doilea cuvânt: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Mergeţi la esenţial! Şi, într-adevăr, am văzut în viaţa mea că ţelul adevărat al omului, adică înţelegerea minţii şi a gândului lui Dumnezeu pentru om, mântuirea şi tot restul, Dumnezeu îl dă în chip nevăzut. Şi e nevoie de rugăciune şi de înţelegerea aceasta a lui Dumnezeu, chiar până la dragostea de vrăjmaş, cum spune Sfântul Siluan. Adică să ştii că şi vrăjmaşul este făptura lui Dumnezeu şi că numai Dumnezeu îl poate lumina prin rugăciunea mea, dacă o fac. Numai El îl poate stăvili şi îndruma să nu facă prea mult rău. Şi aşa nu numai pe vrăjmaşi, dar şi necunoscuţilor şi străinilor Dumnezeu le poate pune în inimă ceea ce ne trebuie, numai noi să nu-L trădăm pe Dumnezeu.

- Am aflat că Noica ar fi spus, vizavi de relaţia cu Preacuvioşia Voastră, că se simte ca o găină care a clocit ouă de raţă. Nu i-ar sta mai bine raţei să înoate în apele Dunării decât într-ale Tamisei?

- Călugăria m-a învăţat ascultarea aceasta: să fac voia Domnului. Călugărul se duce la mănăstire, ca să moară la mănăstire, în orice ape - de patrie sau pribegie - ar înota. Dar şi părintele meu după duh, Sofronie, deşi s-a născut duhovniceşte la Muntele Athos, unde, când a ajuns, a sărutat pământul şi a spus: „Aici voi muri pentru păcatele mele”, n-a fost lăsat de Domnul acolo şi stă să moară acum în Anglia. Dacă vrea Domnul şi dacă mă convinge, voi face voia Lui. Imi sunteţi dragi, nu pot face nimic pentru voi, dar Dumnezeu şi din nimicuri din astea face tot felul de lucruri care, de multe ori, sunt de neînchipuit.

Marturii ale parintelui Rafail Noica si cuvinte de folos ale ieromonahului Symeon Bruschweiller

Fragment din cartea "Celalalt Noica", Editura Sophia

Cumpara cartea "Celalalt Noica"

 

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: