Marea nenorocire in calea unitatii cuplului

Marea nenorocire in calea unitatii cuplului Mareste imaginea.

Marea nenorocire în calea unităţii cuplului - dificultatea de a comunica unul cu altul

Marea nenorocire a celor care încearcă unul pentru altul sentimente de dragoste nu este dificultatea de a realiza o unitate, ci aceea de a se înţelege, de a comunica unul cu altul. Imposibilitatea comuniunii, a comunicării, iată nenorocirea; aici rezidă sentimentul dezastrului.

Tinere căsătorit, nu discuta cu soţia ta, reacţionând la fiecare pas, la fiecare poticnire. Să nu faci observaţii mărunte - oricât de îndreptăţite ar fi - care să se transforme într-o cârâială, într-o dispută interminabilă, într-o boceală, într-o pisălogeală. Adună, cu răbdare, material ca să poţi vorbi la un moment potrivit cu femeia ta şi să-i transmiţi ceva care să aibă un sens, ea să simtă şi să înţeleagă că o înveţi ceva efectiv, care merită să-şi însuşească, ceva care ă deschide o perspectivă şi sporeşte înţelegerea.

Imi vine uneori să cred că cel mai penibil lucru care descumpăneşte echilibrul destul de precar al cuplului conjugal e când unul dintre soţi poate gândi sau spune despre celălalt: „Prost mai şi bărbatul ăsta al meu", sau el: „Vai, proastă mai e şi femeia asta a mea". Dar „prost" nu e ca o glumă, ca o constatare jalnică, deprimantă. Dintr-o astfel de constatare, foarte multe lucruri inefabile se degradează şi se deteriorează între soţi.

Am observat că multe din suferinţele noastre se datoresc faptului că în relaţiile dintre noi, oamenii, nu funcţionează un pic de imaginaţie şi mai ales lipseşte umorul. Nu putem comunica unii cu alţii - profund vorbind - oricând sau oricum; acesta este adevărul. Nici celor mai apropiaţi, celor cu care ai raporturi de fiecare zi, încă nu le poţi spune când vrei şi, din nenorocire, nici când trebuie, ceea ce doreşti din toată inima să le împărtăşeşti. In ceea ce trăim fiecare este ceva unic, ireproductibil, de nereeditat chiar pentru noi înşine, ceva care, dacă nu este ghicit de cel de alături de tine, dacă nu este surprins pe viu, este iremediabil pierdut; aproape iremediabil pierdut; afară de cine ştie ce putere de evocare sau de daruri neaşteptate. Este adevărat că nu trebuie nici să generalizăm, nici să dramatizăm această situaţie, pentru că nu suntem totuşi monade, oameni care plutim pe sloiuri de gheaţă, fără ştiinţă unii de alţii.

Când însă, înainte de a da sfatul sau de a face fapta, am avut, măcar o clipă, gândul să leg acestea de altceva care mă depăşeşte, atunci lucrarea a avut până la urmă o eficienţă, o împlinire, chiar dacă a fost, după criteriile omeneşti, stângace şi împleticită. Lucrarea aceasta de cucerire interioară reclamă alte condiţii. La limită, aş spune, reclamă rugăciune, adică o anumită tonaliate, de smerenie înlăuntrul tău, de pace lăuntrică şi curaj de a aborda la un moment dat, cu prietenie, cu umor discuţia. Numai atunci se întâmplă miracolul înţelegerii, sau eficienţa lucrului bun pe care ai dorit să-l faci.

Dincolo de încurcăturile şi, mai ales, de neputinţele noastre de oameni foarte «deştepţi» şi foarte «complicaţi», există alte posibilităţi care ne salvează, care înfăptuiesc minunea; căci vă spun: minune mare este înţelegerea adevărată între oameni. Un gest, o tăcere, o aprindere, hotărârea de a muri pentru a înţelege, răbdarea nebiruită a dragostei... dar nu este nevoie să prelungim lista, pentru că şi dumneavoastră ştiţi că, pe cât ne este de greu să ne înţelegem, pe atât, alte ori, ne este nouă, oamenilor, de uşor să ne dăruim unul altuia, fie măcar o clipă, o binecuvântată clipă.

Femeia, în libertatea ei, trebuie să-şi însuşească un punct de vedere. Disputele, scurte, iritate, fragmentate, sparte nu dau rezultate pozitive.

Şi de fapt pe nimeni nu-l poţi modela sau transforma fără consimţământul său, căci în ultimă analiză operaţia asta e probelmă personală, fiecare trebuind să se ia în primire pe sine şi să se hotărască el să înfăptuiască miracolul. Poţi să-i faci nişte recomandaţii, să-i clarifici anumite lucruri, să-i încredinţezi nişte probleme care-l privesc, nişte soluţii să-l ajuţi dar fără o hotărâre persoanlă chiar mare lucru nu e de făcut. „Transformările" de pe dinafară sunt iluzorii.

Problema pentru un bărbat, care vrea să vrea să fie şi un soţ, e să descopere măcar nişte virtualităţi, care să poată fie transformate, valorificate, pentru ca femeia să devină o soţie, o mamă, un centru de greutate al unei familii.

Chiar dacă bărbatul este efectiv şeful familiei şi „cap la femeii", cum scrie la carte, femeia intră în această esenţială comunitate, ca un factor decisiv. De rectitudinea vieţii ei, de bunele ei intuiţii, de fermitatea dragostei ei, de comportarea ei în infinit de numeroasele şi complicatele amănunte ale vieţii.

Femeia e mai rezistentă la eforturi, dar în ordinea spirituală ea are un punct nevralgic, un punct slab, de minimă rezistenţă.

In carnea şi comportamentul femeii sunt înscrise marile probleme ale existenţei.

Femeia este de totdeauna o mare ispită; ea este şi sursa iluziilor... Pe mulţi i-a adus pe calea cea bună, suprimând din viaţa lor aproape toate plăcerile vieţii, deschizând perspectiva bucuriilor tainice.

O astfel de mentalitate dominată exclusiv, total, de preocuparea căpătuielii şi chiverniselii...

La nivelul existenţei individuale sau de familie, apare un soi de dezordine, cu un anumit soi de căpătuială, ceva de improvizaţie, pe undeva cu un sentiment obscur de sauve qui peut.

Apoi vor vrea să ucidă „timpul" şi plictiseala de moarte în care - câţi din ei! - se vor îneca. Viaţa omului se scufundă în stupiditate, banalitate, dacă nu cultivă şi nu se înscrie în perspectiva fervorilor spirituale.

Nu ştim - vai - să însufleţim liniştile şi tăcerile noastre. Pentru omul modem, aruncat ca o coajă de nucă pe valurile vieţii, lipsa de agitaţie se transformă repede în oboseală, în plictiseală, într-o inerţie nevrotică. Pentru că ne-am obişnuit să aşteptăm aproape totul din afara, când contactul cu vuietul din afară e tăiat, ne invadează un puternic sentiment al neantului.

„Să-mi ucid timpul!" Uciderea timpului, ce groaznică problemă! E desigur o veşnicie a clipelor, a clipelor care nu se mai sfârşesc...

Creştinului îi este dat să trăiască întreg patetismul vieţii într-o clipă... harul unei clipe, surprinderea adevărului într-o fulguraţie, libertatea deciziei într-o clipă, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică într-o clipă de totală pocăinţă.

Dacă omul nu e stare să dăruiască astfel de clipe unor valori veşnice, el trebuie să se arunce în ceva care de fapt e neantul!

Unii se aruncă în viciu, în deznădejde, în munci istovitoare care sunt ca un stupefiant, în lecturi în care te îneci ca într-un ocean, şi chiar într-o muncă creatoare, care în loc să fie o bucurie e un rod al plictiselii de a trăi, faimoasa „plictiseală de a trăi", plictiseală care ignoră că pe lumea asta există rugăciunea.

La nivelul priceperii şi măsurilor omeneşti, familia este un centru esenţial, un nod al existenţei, un centru de iniţiere, de organizare, o ierarhie.

In adevăr, vă daţi seama, ca două fiinţe atât de deosebite ca natură, ca ereditate, ca educaţie, ca posibilităţi intelectuale să se înţeleagă, şi să se iubească trebuie să se întâmple miracolul, în înţelesul cel mai riguros al cuvântului.

Dar noi oamenii aceşti moderni care fără îndoială ştim multe lucruri, am pierdut ştiinţa de a trăi, şi nimeni nu ne mai învaţă nimic în această privinţă. Noi ştim geografie, fizică, chimie etc...etc..., dar suntem analfabeţi în ceea ce s-ar putea numi arta şi ştiinţa de a trăi! Există, fără nicio îndoială, o ştiinţă a vieţii, un ansamblu de principii de conduită. Câţi le mai cunosc? Foarte puţini, extrem de puţini. Cu timpul însă problema se va pune acut şi atunci poate vom asista la o predare a acestei subtile arte şi ştiinţe chiar în şcolile obişnuite.

In general vorbind, soţii sunt, virtual, candidaţi la situaţia de cei mai mari şi ireductibili duşmani. E paradoxal, e absurd, e aproape incomprehensibil, dar din nenorocire cam asta e situaţia obişnuită. Multe căsătorii se desfac. Cum ar putea dăinui dacă soţii nu ştiu ce este o căsnicie, şi nu au nicio concepţie despre viaţă, despre om, despre femeie, despre bărbat! Unele căsnicii dăinuie din inerţie, prin subterfugii sau de teama unor complicaţii încă mai mari.

Căsătoria este însă mereu o problemă capitală, cu toate aparenţele pe care le-ar da perspectiva unor simplificări, sau.... moravuri modeme.

Cu timpul partenerii, al căror subconştient colcăie de refulări şi de mii de probleme nerezolvate, ale unei existenţe comune, plină de confuzii şi ignoranţe psihologice, ajung să se deteste, socotindu-se unul nenorocirea celuilalt, pricina ratării, a neîmpliniţii unor vocaţii, a spulberării de visuri, a scufundării în banalitate.

Adevărul adevărat e că familia e o problemă spirituală, în primul rând şi în fondul ei, iar nu una biologică, cum atât de tragic de eronat o prezintă mulţi. Desigur într-un eveniment al vieţii sunt implicate toate planurile, dar accentul dominant e cel spiritual. Potenţele elementare ale naturii izbucnesc, totuşi, sub diferite forme, în însăşi structura spiritului. Cazul fericit e acela al creaţiilor artistice. In general rezultatul e confuzia, prolixitatea. Foarte rareori are loc înţelegerea raportului dintre Dumnezeu şi om.

Sunt greu de elucidat complet anumite capitole ale vieţii noastre, dar nu este totuşi imposibil. Omul e făptura care poate să-şi reîmprospăteze complet viaţa. El îşi poate revizui întreaga fiinţă, născându- se ca un prunc, a doua oară. Nu e uşor, fireşte, dar, dar e important, e esenţial faptul că nu e imposibil. Această reîmprospătare nu se poate face neajutat, adică numai printr-o hotărâre personală, fără o pricepere mai specială. Hotărârea personală e un aspect al problemei, dar nu e singurul. Ajutorul lui Dumnezeu - să vorbim limpede - este indispensabil. Partenerii unei căsnicii trebuie să ţină seama de această problemă a reîmprospătării, a regenerării sufleteşti, să se ajute unul pe altul, să colaboreze cu pricepere, cu discernământ.

Se petrec în noi, mereu, o mişcare ostilă, contrară menţinerii unităţii noastre, echilibrului nostru spiritual. Eu şi altul, lumea şi eu, inima şi capul, atâtea antinomii, atâtea opoziţii se produc în noi, şi care fac aproape în permanenţă, să fim dezbinaţi.

In familie omul trăieşte ca într-o cetate, ca într- o cetate asediată. Condiţiile acestea îl pot determina la o seamă de experienţe care să-l facă să înţeleagă că viaţa e o problemă eminamente interioară, şi se impune, printr-un ansamblu de împrejurări, chiar împotriva voinţei noastre. De unde rezultă două atitudini distincte: ori de colaborare cu ea, ceea ce nu înseamnă compromisuri, ori de împotrivire, şi atunci intervine riscul de a fi sfărâmaţi.

Ca într-o cetate asediată, într-o familie fiecare poate fi pentru celălalt o pedeapsă sau o binecuvântare. Cine a stat într-o celulă va pricepe această aserţiune până în străfunduri. Trăind în familie, omul poate cunoaşte o clipă mai devreme infernul sau desfătarea binecuvântată a Raiului. Aici se cer rezolvate nişte probleme clare. Se cer soluţii, bune, proaste, absurde, intempestive, chibzuite, dar soluţii. Teoriile sunt cu desăvârşire inoperante. Necesitatea de a lua decizii formează cu răbdare omul. Alexandru Mironescu

Banul sau mai curând folosinţa pe care Dumnezeu i-a fixat-o este extrem de folositoare. El înlocuieşte lipsa de simplitate şi dragoste care domneşte între oameni. Fără bani, cum ar putea oamenii să aibă consideraţie unii faţă de alţii. Ar fi discuţii fără de sfârşit, certuri şi chiar bătăi mortale. De toate acestea chiar dacă ei nu înţeleg, oamenii sunt scutiţi datorită micilor piese de metal şi neînsemnatelor bucăţi de hârtie. Răul nu provine de la bani, ci de la lăcomia nebună de la avariţia sau încă de la reaua folosinţă care li se face. Poate chiar de la felul nechibzuit de a-i neglija. Sfântul Ambrozie de la Optina

Factorul comun al oamenilor poate fi numai harul lui Dumnezeu, numai prin el ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim. în lipsa acestui catalizator reacţiile rămân de respingere şi indiferenţă. Banul dă acces liber oricărei plăceri, oricărui bun din lumea asta. Deci este foarte primejdios. El poate strica - şi am văzut de-a lungul vieţii mele astfel de pilde - prieteniile cele mai bune, dragostea dintre femeie şi bărbat, poate otrăvi sufletul oricui. Părintele Nicolae Steinhardt

Fragment din cartea "Mariaj versus concubinaj", Editura Elena

Cumpara cartea "Mariaj versus concubinaj"

 

Pe aceeaşi temă

08 Februarie 2019

Vizualizari: 804

Voteaza:

Marea nenorocire in calea unitatii cuplului 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

casatoria cununia nunta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE