Personalitate marcanta a secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul a ramas neclintit in constiinta si istoria poporului roman. Mihai a intrat pe tron intr-o vreme cand Tara Romaneasca avea mare nevoie de un om hotarat, priceput, ager la minte, insufletit pentru lucruri mari, viteaz si neintrecut in razboi, abil diplomat. El era “cel ales”, “trimisul” si “unsul” lui Dumnezeu pentru neamul romanesc in acele vremuri de grele incercari. Avea o credinta puternica si mare evlavie la Dumnezeu, din mila caruia se socotea “domn a toata Tara Romaneasca si al Ardealului si al Tarii Moldovei”. (Si astazi, Romania trece prin incercari mari si ar avea nevoie de un astfel de erou, dar probabil, nu s-a nascut inca…).

 
Personalitatea marelui voievod ar fi incompleta fara dimensiunea militara si politico-diplomatica. Credinta in Dumnezeu, intelepciunea, bogata sa experienta in dregatorie si negot (era expert in negot), ca si numeroasele si puternicele legaturi cu personalitati influente si competente ale vremurilor de atunci l-au ajutat in formularea unui amplu program militar si politico-diplomatic, prin care urmarea, cu prudenta, atingerea telului – refacerea unitatii statale romanesti - , caruia urma sa-i inchine nu numai domnia, ci si intreaga viata.
 
Arta si strategia militara ale lui Mihai rezulta din modul cum a fost organizat sistemul militar, precum si felul in care au fost concepute, organizate, desfasurate si conduse o serie de campanii militare, de catre insusi viteazul carmuitor de osti. Cu toate ca Tara Romaneasca trecea printr-o criza financiara fara precedent, Mihai a luat masuri severe in ceea ce priveste reorganizarea si inzestrarea armatei. In acest sens, Mihai a luat masuri pentru marirea parcului de artilerie si de dotare a intregii infanterii cu arme de foc portabile.
 
Daca ne raportam la situatia actuala din armata Romaniei, putem spune, cu mana pe inima ca in ultimii 22 de ani, conducatorii Romaniei, de ieri si de azi, au neglijat total armata, in special, Fortele Aeriene. Mai mult, cu totii, rand pe rand, au pus umarul la distrugerea sistemului militar romanesc. In momentul de fata, am putea spune, practic, ca nu mai avem armata, indeplinindu-se deloc intamplator dorinta fostului premier Petre Roman: “romanii nu mai au nevoie de armata odata ce intram in NATO!?”.
 
Strategia militara a marelui comandant, Mihai Viteazul, a avut la baza o serie de principii de organizare si mobilizare, dintre care amintim: organizarea teritoriala a tarii; buna gospodarire a resurselor material si financiare; obligativitatea serviciului militar; varietatea componentelor sistemului militar; organizarea omogena a diferitelor genuri de arme; reorganizarea si inzestrarea armatei; organizarea sistemului de instruire al trupelor.
 
La initiativa Papei Clement al VIII-lea se constituie o alianta antiotomana, Liga crestina, la care au aderat Spania, ducatele italiene Toscana, Mantua si Ferrara iar, in final, si Tarile Romane. Popoarele din Balcani isi legau sperantele de eliberare si independenta de actiunea marilor puteri crestine.
 
Lupta antiotomana este declansata de Mihai prin uciderea creditorilor turco-levantini si masacrarea garnizoanei turcesti din Bucuresti (1594). Urmeaza apoi atacarea si incendierea cetatilor de la Dunare ocupate de garnizoane otomane si infrangerea armatelor turco-tatare la Putineiu, Stanesti si Serpatesti (ianuarie 1595). Sunt eliberate Rusciuc, Silistra si Braila; ostile lui Mihai Viteazul ajung pana la Dunare.
 
Campania antiotomana din vara si toamna anului 1595 a pus in valoare remarcabilele calitati militare ale lui Mihai, prin punerea in practica pe campul de lupta a cerintelor manevrei pe directii interioare, concretizate astfel: mobilizarea si concentrarea fortelor proprii in scurt timp intr-o pozitie relative central, de unde sa poata actiona in functie de situatia creata; stabilirea punctului forte al inamicului si concentrarea efortului fortelor principale in acel loc; stabilirea de masuri de siguranta eficiente; libertatea de actiune a fortelor principale; nimicirea succesiva, pe parti a inamicului; folosirea judicioasa a posibilitatilor oferite de teren; conducerea si coordonarea unica a fortelor si mijloacelor de catre voievod in cele trei Principate Romane.
 
In plan strategic, viteazul voievod a aduso contributie remarcabila in folosirea manevrei pe directii exterioare, concretizate astfel: concentrarea fortelor si mijloacelor in raioane situate la distante mari unul de celalalt (Craiova si Ploiesti); ascunderea de inamic a intentiilor viitoare; deplasarea, in ascuns si in viteza, din raioanele de concentrare, spre a ajunge in zona atacului; coordonarea precisa si sigura in timp si spatiu a fortelor si mijloacelor; constituirea unei singure grupari pentru angajarea bataliei decisive (Selimbar, 20 octombrie 1599); urmarirea oastei infrante pe mai multe directii.
 
Mihai Voda Viteazul i-a uimit pe remarcabili militari si tacticieni ai vremii sale, prin maiestria intrebuintarii principiilor luptei armate pe campul de batalie, dar si prin indrasneala prin care eluda canoanele artei militare in momentele decisive ale bataliilor; era un comandant care, in loc sa-si protejeze viata in scopul mentinerii situatiei tactice sub control, se repezea cu securea in mana, in linia intai, creand efecte psihologice si morale hotaratoare.
 
Asadar, putem afirma cu tarie ca in perioada domniei lui Mihai Voda Viteazul (1593-1601), arta militara romaneasca s-a imbunatatit considerabil. Prin perfectionarea formelor si procedeelor de lupta si prin aducerea de noi elemente in domeniul militar, prin stralucitele modele de biruinta in campul tactic si strategic, Mihai Viteazul se inscrie in randul marilor comandanti de osti ai epocii sale.
 
Dimensiunea politico-diplomatica a personalitatii lui Mihai Viteazul este tot atat de remarcabila si stralucitoare ca si cea militara. Pentru indeplinirea maretului sau tel politic si militar, Mihai a desfasurat o intensa activitate politico-diplomatica, stabilind largi contacte cu cercurile politice conducatoare din Principatele Romane vecine, folosind rivalitatea dintre adversarii interni si externi ai ideii de unitate. Astfel, cronicile vorbesc despre legaturile stranse ale lui Mihai cu boierii buzoieni, care erau foarte bogati si puternici; despre relatiile de prietenie si spiritual dintre voievod si Luca Cipriotul, episcop al Buzaului (1583- 1603); despre fidelitatea spatarului Negrea, de relatiile diplomatice cu un inalt dregator grec, Andronic Cantacuzino, precum si cu tarul Feodor al Moscovei si al intregii Rusii; despre participarea la “Liga sfanta” initiata de papa Clement al VIII-lea.
 
Conducator de geniu, ilustru strateg, stralucit diplomat si om placut lui Dumnezeu (ctitor de lacasuri sfinte), Mihai Viteazul face parte din galeria celor mai mari principii ai secolului al XVI-lea. Prin moartea sa eroica si martirica, el a intrat in eternitate si in constiinta romanilor ca un erou civilizator, ca un simbol al actiunii, al libertatii, al unitatii si fiintei nationale romanesti.
 
Calitatea de bun crestin a lui Mihai Viteazul a fost pusa in evidenta prin viata sa pilduitoare, prin legaturile stranse cu marii duhovnici si ierarhi ai vremii domniei sale, dar si prin dorinta de a apara credinta crestina ortodoxa prin participarea la Liga sfanta. Se stie dragostea deosebita pentru Mihai Voievod ce i-a purtat-o fostul ierarh Bartolomeu Anania, in cinstea si memoria caruia a ridicat o manastire la Turda, in apropierea locului unde si-a aflat odihna vesnica. De asemenea, se cunosc si nenumaratele demersuri ale mitropolitului Bartolomeu de a-l canoniza sfant pe domnul curajului, demnitatii si credintei nestramutate in ortodoxia neamului romanesc – Mihai Viteazul.
 
Astazi, se implinesc patru sute treisprezece ani (27. 05. 1600 - 27.05. 2013) de cand vocea martirica a lui Mihai Viteazul rasuna din adancul fiintei nationale a neamului romanesc – “Din mila lui Dumnezeu, Io Mihai Voievod si domn a toata Tara Romaneasca si al Ardealului si al Tarii Moldovei… “, semn ca nu ne-am uitat menirea noastra pe acest pamant binecuvantat de Dumnezeu.
 
Doamne ajuta! 
 
Stefan Popa

.