Din vremea Sfântului împărat Constantin cel Mare (care a domnit între anii 306 şi 337), credinţa ortodoxă a început să nu mai fie prigonită şi, prin darul Domnului, a început a înflori, mijlocind multora apropierea de Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Pururea Fecioara Maria. In acea vreme, erau dărâmate capiştile idolilor, se zideau biserici prin toate oraşele şi cetăţile, dar deopotrivă se înmulţeau şi cetele monahilor şi ale celor ce voiau să trăiască în pustnicie.
Trecând mai bine de trei veacuri, în oastea imperiului bizantin, alături de tovarăşii săi, slujea şi un soldat pe nume Petru. In anul 667, în urma unei lupte împotriva sirienilor, Petru a fost luat prizonier şi închis într-o fortăreaţă din cetatea Samara, de pe râul Eufrat. Multă vreme a răbdat el suferinţele închisorii, primindu-le pe foate ca din mâna lui Dumnezeu şi pocăindu-se pentru păcatele sale. Mai apoi, a făgăduit Maicii Domnului că, dacă va rămâne în viaţă şi va fi eliberat, se va face monah. Petru a fost slobozit în chip minunat şi a ajuns să vieţuiască în Muntele Athos, găsind acest loc a fi cel mai potrivit pentru liniştirea lăuntrică şi depărtarea de lume.
Iar Petru a ajuns la Athos în urma multor rugăciuni pe care le-a făcut către Maica Domnului, primind de la ea vestire, printr-o vedenie. Când Preacurata Fecioară i s-a arătat, i-a spus astfel:
- Eu am ales acest Munte, pe care l-am primit de la Fiul meu şi Dumnezeu, drept moştenire, pentru toţi aceia care doresc să lepede toată grija cea lumească şi să se nevoiască în linişte şi rugăciune. Pentru aceasta, loarte mult iubesc acest loc, iar pe cei care vin să vieţuiască aici îi voi ajuta să trudească pentru Domnul, împlinind poruncile dăruite lumii prin Evanghelie. Eu îi voi călăuzi în căile lor şi le voi fi apărătoare nebiruită. Ostenindu-se până la sfârşitul vieţii în Sfântul Munte şi învrednicindu-se de multe descoperiri dumnezeieşti şi de darul facerii de minuni, Sfântul Petru Atonitul a trecut la cele veşnice în anul 734, fiind prăznuit în biserica Ortodoxă în 12 iunie.
După ce au mai trecut două veacuri, în Sfântul Munte Athos a venit si Sfântul Atanasie, care a ctitorit Marea Lavră. In această mănăstire a trăit o vreme Sfântul Ioan Iviritul, general al armatelor bizantine, care era de loc din Iviria (Georgia de azi). Acesta, dimpreună cu fiii săi, Gheorghe şi Eftimie, s-au închinoviat la Marea Lavră, alăturându-li-se apoi şi vestitul şi viteazul general Ioan Tornikios. Ei sunt socotiţi ctitorii Mănăstirii Iviron din Sfântul Munte, căci, atât prin propriile averi, cât şi prin daniile pe care le-au primit la rândul lor, au ridicat acest locaş mănăstiresc, care poartă hramul Adormirii Maicii Domnului. Intemeierea Mănăstirii Iviron este atestată între anii 980-985, iar ctitorii ei sunt cinstiţi ca sfinţi şi prăznuiţi, dimpreună cu alţi compatrioţi de-ai lor vieţuitori în mănăstire, în ziua de 13 mai.
In vremea împăratului Teofil - care a domnit în Bizanţ între anii 829 şi 842 -, a fost dezlănţuită o cumplită prigoană împotriva icoanelor, încât mulţi ortodocşi au avut de suferit şi nenumărate icoane au fost scoase din biserici, fiind sfărâmate ori arse. Din porunca împăratului, ostaşii erau trimişi nu numai la biserici, ci şi pe la casele oamenilor, spre a distruge toate icoanele care le găseau.
Pe atunci, în Niceea - o cetate aflată în Asia Mică şi care nu a mai dăinuit până azi - vieţuia o femeie credincioasă, care era văduvă şi avea numai un fiu. Amândoi o cinsteau pe Maica Domnului, iar alipit de casa lor, construiseră un paraclis, în care se afla o icoană foarte veche a Maicii Domnului, pe care o primiseră de la înaintaşii lor şi despre care se spunea că ar fi fost pictată de Sfântul Apostol Luca.
Aşadar, ostaşii, iscodind pe la casele oamenilor, au descoperit printr-o ferestruică icoana Maicii Domnului aflată în paraclisul pomenit. Ei s-au bucurat, socotind că vor dobândi mulţi bani de la această femeie, astfel că i-au zis:
- Ori ne dai mulţi bani, ori împlinim porunca împărătească să vă căznim până la moarte, iar icoana să o ardem.
Femeia, fiind înţeleaptă, a răspuns cu smerenie:
- Vă voi da mulţi bani. Insă astăzi nu pot, pentru că nu-i am în casă. Haideţi mâine şi îi veţi primi. Auzind unele ca acestea, soldaţii au plecat mulţumiţi că vor obţine aurul dorit. în acea noapte, femeia văduvă dimpreună cu fiul ei s-au rugat mult înaintea icoanei Maicii Domnului. După ce a trecut mult de miezul nopţii, au luat împreună icoana şi au mers pe malul mării. Aici, au lăsat icoana pe mal, iar femeia s-a rugat astfel:
- Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, eu nu mai pot să apăr icoana ta. Tu, Stăpâna lumii, ca Maică a lui Dumnezeu, ai stăpânire peste toată zidirea. Tu poţi să ne izbăveşti şi pe noi de mânia stăpânitorilor, şi icoana ta de cufundare în mare.
Zicând acestea, au pus icoana pe apă şi, spre uimirea şi bucuria lor, au văzut că nu numai că nu se udă, ci nici nu se culcă pe apă, ci rămâne ridicată, stând vertical. Şi astfel plutind, icoana s-a depărtat de ei, înaintând în largul mării, înspre apus.
Fiind mângâiaţi şi întăriţi de cele petrecute, văduva, dimpreună cu fiul ei, a mulţumit Maicii Domnului pentru cele rânduite cu icoana. Apoi, cu lacrimi în ochi, mama i-a spus feciorului său:
- Dragul meu copil, acum ne va fi pusă la încercare dragostea, credinţa în Dumnezeu şi evlavia către sfânta icoană a Maicii Domnului. Eu sunt femeie şi nu pot să fug într-o ţară îndepărtată; de aceea, voi rămâne aici şi mă voi ascunde, iar de mă vor găsi, sunt gata să mor pentru dragostea Preacuratei Fecioare. Dar tu, du-te în părţile Greciei, ca să nu-ţi poată face nimeni nici un rău.
Apoi, luându-şi rămas bun şi îmbrăţişându-se, fiul a luat o corabie şi a plecat spre Tesalonic, iar de acolo a purces în Sfântul Munte, pentru a se face monah. Ajuns în Athos, a vieţuit în colibele pustniceşti din ţinuturile în care mai apoi a fost înălţată Mănăstirea Iviron.
Aşa a rânduit Dumnezeu, ca el să ajungă acolo şi să vorbească fraţilor împreună-nevoitori despre minunea pe care a săvârşit-o Maica Domnului cu icoana din casa părintească. Astfel, în răstimpul unui veac, mărturia acestei minuni a fost predanisită de la părinte la ucenic, ajungând până la cei dintâi vieţuitori ai Mănăstirii Iviron. Prin iconomia lui Dumnezeu, icoana s-a păstrat nevătămată mai bine de un veac, însă cum s-a petrecut acest lucru o ştie numai Cel Care pe toate le poate.
Aşadar, în vremea de început a Mănăstirii Iviron, s-a întâmplat că o dată s-a făcut convorbire duhovnicească între monahii îmbunătăţiţi din obşte şi pe când vorbeau cele pentru mântuirea sufletului, iată că fără de veste au văzut pe mare un stâlp de foc, care se ridica până la cer. Atunci s-au ridicat toţi în picioare şi au strigat:
„Doamne, miluieşte-ne!". Adunându-se toată obştea, au mers la ţărm şi priveau cu uimire, dar nu puteau pricepe ce anume ar fi. Iar stâlpul cel de lumină nu se arăta numai ziua, ci şi noaptea, când strălucea cu mult mai frumos decât soarele. Vestea s-a răspândit în tot Sfântul Munte, astfel că din mai multe mănăstiri au sosit călugări cu luntrile, încercând să ajungă mai aproape de stâlpul de lumină. Când s-au apropiat, au văzut o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, care se purta pe ape şi din care izvora lumină ce se înălţa până la cer. Insă pe cât se apropiau de ea, pe atât ea se depărta de luntrile monahilor. Văzând unele ca acestea, întâistătătorul Mănăstirii Iviron a cerut să se adune toţi în biserică şi, rugându-se Domnului cu lacrimi, au cerut să-i învrednicească să poată lua din mare icoana Maicii Preacurate, ca să o aibă spre mângâiere şi ocrotire. Iar Domnul le-a ascultat rugăciunea şi a rânduit lucrurile în chip minunat.
In acea vreme, vieţuia în mănăstire un călugăr pe nume Gavriil, ivirean de neam, simplu la fire, care iubea viaţa singuratică şi se ruga neîncetat lui Dumnezeu. El trăia în vârful muntelui şi numai iarna cobora, din pricina zăpezii mari. îmbrăcămintea lui era aspră, hrana lui erau buruienile sălbatice, iar băutură, numai apa. Dobândise fericita smerenie, prin lucrare fiind deopotrivă înger pământesc şi om ceresc. Priveghind într-o noapte, a văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu strălucind cu multă slavă şi zicându-i aceste cuvinte:
- Du-te la mănăstire şi spune stareţului că voiesc să le dau icoana mea, spre acoperământul şi ajutorul lor. Aşadar, fără să te îndoieşti, intră în mare şi umblă pe ape ca pe uscat, ca să primeşti icoana şi toţi să cunoască dragostea şi purtarea de grijă pe care le am pentru mănăstirea voastră.
Zicând aceste cuvinte, Maica Domnului s-a făcut nevăzută, iar monahul Gavriil s-a dus la mănăstire, unde a mărturisit totul. Stareţul i-a adunat pe toţi călugării în biserică, s-au aprins lumânări şi tămâie şi, dimpreună rugându-se cu evlavie, au ajuns la ţărmul mării. Atunci, Gavriil a purces pe ape ca şi pe uscat şi, apropiindu-se icoana de el, a luat-o în braţe, cântând cu bucurie. Ieşind pustnicul la mal, stareţul l-a întâmpinat cu lacrimi, dimpreună cu toată obştea, iar apoi au făcut priveghere în biserică şi, săvârşind Sfânta Liturghie, se veseleau duhovniceşte de darul cel neasemuit al Maicii Preacurate.
A doua zi, paracliserul rânduit să aprindă candelele şi să pregătească cele pentru slujbă a intrat în altar, însă nu a mai găsit icoana Maicii Domnului în locul în care fusese aşezată. Căutând-o peste tot, a aflat-o deasupra porţii mănăstirii, în zidul cetăţii şi luând-o, a pus-o la locul ei de mai înainte. Dar icoana se strămuta singură înapoi la poartă, iar acest lucru nu s-a întâmplat o dată sau de două ori, ci de mai multe ori, încât călugării erau nedumeriţi şi nu ştiau ce să facă. Atunci, Stăpâna s-a arătat iarăşi pustnicului Gavriil şi i-a grăit aşa:
- Mergi la mănăstire şi spune călugărilor să nu mă mai supere, pentru că eu n-am venit aici ca să mă păziţi voi, ci pentru ca eu să vă fiu păzitoare şi ocrotitoare vouă, nu numai acum, ci şi în veacul cel ce va să fie. Câţi călugări vieţuiesc în acest Munte cu frica lui Dumnezeu, cu evlavie şi nu se lenevesc a împlini după putere toată fapta bună, să aibă îndrăzneală şi nădejde la milostivirea Fiului şi Stăpânului meu, pe care am cerut-o pentru voi. Şi vă dau vouă semnul acesta: până ce veţi vedea în mănăstire icoana mea, nu va lipsi de la voi mila şi darul Fiului meu.
Auzind unele ca acestea, pustnicul Gavriil s-a pogorât la mănăstire şi a vestit stareţului cuvintele Fecioarei Maria. Iar întâistătătorul a adunat degrabă pe toţi fraţii şi le-a împărtăşit cuvintele Maicii Domnului. Apoi a fost zidit un paraclis aproape de poarta mănăstirii, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar acolo au aşezat icoana, numită de atunci înainte Portăriţa - Portaitissa în greacă. Până azi, în mănăstire se săvârşesc neîncetat minuni înaintea acestei icoane: cei îndrăciţi se vindecă, şchiopii umblă, orbii văd şi toată boala fuge de la cel care pătimeşte, darurile de aur şi pietre scumpe atârnate de oameni la icoană stând mărturie a mulţimii binefacerilor.
Din nenumăratele minuni săvârşite de Maica Domnului prin icoana sa Portăriţa, vom înşirui doar câteva, spre deplină încredinţare.
Intr-o vreme, când sarazinii luptau împotriva Constantinopolului şi pe uscat, şi pe mare, împăratul lor, aflând că la Athos se află multe odoare şi icoane făcătoare de minuni, a luat cincisprezece corăbii şi, pornind să prade mănăstirile, a ajuns întâia dată la Iviron. Şi îndată au sărit asupra mănăstirii, înconjurând-o ca nişte fiare sălbatice şi neîmblânzite. Iar călugării, văzând mulţimea năvălitorilor şi urgia de care erau mânaţi, au luat sfintele vase din biserică si cinstita icoană a Maicii Domnului si le-au ascuns în turnul în care erau aşezate spre păstrare şi păzire odoarele mănăstirii, loc în care s-au ascuns şi ei.
Iar barbarii, neavând pe nimeni să le stea împotrivă, iiu făcut oarecare meşteşugire şi au intrat în mănăstire. Şi după ce au făcut câte au voit, au pustiit-o desăvârşit. Apoi au luat funiile corăbiilor şi, legând stâlpii bisericii, i-au tras, ca să surpe biserica, însă n-au izbândit. Iar călugării, văzând şi auzind unele ca acestea, ziceau din adâncurile inimii graiurile cele proroceşti:
- Pentru ce dormi, Doamne, scoală-Te şi nu ne pierde până în sfârşit. Dumnezeule, venit-au neamurile în moştenirea Ta, pângărit-au biserica Ta. Degrabă întâmpină-ne cu mila Ta.
Şi cu lacrimi fierbinţi udând pământul, iar sfânta icoană a Maicii Domnului înălţând-o, grăiau:
- O, Stăpână! Ce fel de făgăduinţe ne-ai făcut nouă? Oare nu te-ai făgăduit că ne vei fi păzitoare şi ajutătoare? Dar să nu ne părăseşti pe noi până în sfârşit, deşi suntem
păcătoşi şi nevrednici, ca să nu zică vrăjmaşii noştri: Unde este Dumnezeul lor?
Acestea le ziceau călugării plângând, iar Maica Domnului, cea care pururea vine în ajutorul celor care o cheamă, n-a trecut cu vederea rugăciunile lor şi nici făgăduinţele pe care le făcuse, ci i-a prăpădit pe vrăjmaşi.
După ce s-a înnoptat, s-au iscat un vifor şi o furtună atât de mari, încât s-au sfărâmat toate corăbiile, nemairămânând decât cea în care era cârmuitorul sarazinilor, ca însuşi să ducă mai departe vestea acestei înfricoşătoare minuni.
La ivirea zorilor, călugării au văzut numai trupurile cele moarte ale barbarilor, ce zăceau grămadă la malul mării, şi toate corăbiile acelea sfărâmate. Atunci, mai marele sarazinilor, umilindu-se foarte tare, a lepădat chipul de fiară şi, smerindu-se cu pocăinţă, a venit înaintea călugărilor şi le-a zis:
- Robilor ai adevăratului Dumnezeu, rugaţi-vă să nu pier şi eu!
Apoi, dându-le mulţime nenumărată de aur şi de argint, le-a grăit:
- Luaţi banii aceştia, ca să puteţi întări zidurile mănăstirii voastre şi să le faceţi înalte, pentru a nu vă mai putea păgubi cei ce vă vrăjmăşesc.
Iar călugării, luând banii, au făcut zidurile mai înalte, după cum se pot vedea până în zilele noastre.
Altă dată, fiind în mănăstire lipsă mare de făină, stareţul era mâhnit, ştiind că sunt la grea strâmtorare. Aşadar, Preacurata i s-a arătat în somn şi i-a spus:
- Ce te mâhneşti, fiule, pentru lipsa făinii? Du-te să vezi hambarul plin de făină până sus, ca să cunoşti milostivirea şi purtarea de grijă ce le am pentru voi. Stareţul, mergând cu grăbire la hambar, a văzut împlinirea cuvântului Născătoarei de Dumnezeu şi a adunat toată obştea spre a aduce mulţumire Domnului Hristos şi Preacuratei Maicii Sale.
Altă oară s-a întâmplat să le lipsească vinul, iar Stăpâna s-a arătat şi le-a umplut toate vasele până sus, încât se vărsau pe deasupra. Şi vinul avea un gust atât de bun şi de dulce, încât fiecare cunoştea că era făcut prin minune, şi nu în chip firesc.
Altă dată, tot în acest fel, Maica Domnului le-a umplut vasele cu untdelemn, iar altă oară le-a umplut jitniţele cu legume şi altele din cele de trebuinţă.
Cu adevărat, multe şi nenumărate sunt minunile pe care le-a săvârşit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu prin icoana sa Portariţa, aflată la Mănăstirea Iviron. Se cuvine să spunem aici că domnitorul Mihai Viteazul (+1601) este şi el unul din ctitorii Mănăstirii Iviron, chipul său fiind zugrăvit în fresca bisericii mari a Mănăstirii. De-a lungul veacurilor, mănăstirile atonite au supravieţuit şi prin daniile credincioşilor domni români, între cei care au ajutat Ivironul fiind şi Sfântul Neagoe Basarab (+1521), Radu Mihnea (+1626), Grigore Ghica (+1675) şi Matei Basarab (+1654). De asemenea, trebuie să-l pomenim aici şi pe voievodul Şerban Cantacuzino (+1688), care, în anul 168Q, a ctitorit paraclisul în care sălăşluieşte icoana Maicii Domnului Portăriţa.
Şi pentru toate cele arătate până aici prin mărturiile minunilor, să aducem recunoştinţa şi mulţumirea inimilor noastre înaintea împărătesei îngerilor, punându-ne toată nădejdea în ajutorul şi grabnica ei ocrotire.
+
O, dăruitoare de bine şi iubitoare de oameni, Născătoare de Dumnezeu! Tu neîncetat porţi de grijă, mântuind, păzind şi ocrotind pe toţi cei care aleargă la tine. Si deşi suntem nevrednici de milele tale, ne veselim de darurile cu care ne întâmpini şi mărturisim tuturor minunile ce se revarsă spre toată firea omenească prin dumnezeiasca ta îmbrăţişare. Risipeşte toate fărădelegile şi fricile noastre, fă să înceteze războaiele, risipeşte învrăjbirile şi dăruieşte pace lumii şi Bisericii. Iar pe noi, pe toţi, ne învredniceşte ca, apropiindu-ne de Sfintele Taine ale lui Hristos, să dobândim adâncul de cuget şi făptuire al poruncilor Evangheliei, ca astfel să ne facem sălaş al Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.
+
Preacurată, tu îmi întăreşte cetatea inimii mereu, ca, izbăvit din gândul ce răneşte, să pot sluji Domnului meu.
Fragment din cartea "Minunile Maicii Domnului", Editura Sophia
Cumpara cartea "Minunile Maicii Domnului"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.