Care a fost natura monahismului bizantin timpuriu? Era oare preocupat mai mult de latura spirituală, adâncit în experienţe mistice, rugăciuni şi servicii liturgice, fără să acorde atenţie societăţii şi problemelor sale? Cu câteva excepţii, monahismul bizantin nu a fost antisocial sau indiferent fată de soarta lumii1. Incă din vremea Sfinţilor Antonie, Pahomie, Eustatie al Sevastiei şi Vasile cel Mare, lideri ai monahismului răsăritean, comunităţile monahale, precum şi călugării au făcut mult pentru îmbunătăţirea condiţiilor sociale. Călugării s-au împrietenit cu cei săraci şi neajutoraţi. Cum practicarea filantropiei recomanda creştinismul timpuriu păgânilor, altruismul şi virtutea acestor călugări au făcut din monahism o mişcare populară.

Pahomie, părintele monahismului cenobit, a fost atât de impresionat de actele filantropice ale creştinilor de rând, încât a făgăduit să se alăture Bisericii după eliberarea sa din captivitate2. El a observat că, spre deosebire de alte religii care limitau actele de caritate la membrii lor, creştinii treceau peste diferenţele rasiale şi culturale pentru a-i ajuta pe toţi, o practică pe care a încurajat-o şi el în calitate de călugăr. Astfel, creştinismul a devenit o religie universală deoarece se adresa tuturor naţiunilor, claselor sociale, credinţelor religioase şi neamurilor.

Sfântul Vasile cel Mare a contribuit la dezvoltarea monahismului cenobit mai mult decât Pahomie, a stabilit câteva norme din care reiese caracterul universal al monahismului creştin. Pe lângă o viaţă în rugăciune şi creştere duhovnicească, Sfântul Vasile a subliniat nevoia de a munci, ca parte a obligaţiilor sociale ale comunităţilor monastice3. După cum am văzut, Sfântul Vasile a organizat primul complex de fundaţii filantropice. Urmând exemplul lui, multe comunităţi monastice adăposteau nu numai o infirmerie pentru călugări, ci şi un spital pentru laici. Străinii, săracii şi bolnavii găseau refugiu şi sprijin în mănăstiri. Ospitalitatea arătată era deosebită, călugării fiind îndrumaţi să se arate philotheoi (iubitori de Dumnezeu), philoptochoi (iubitori ai celor sărmani) şi philanthropoi (iubitori de oameni). Şi Sfântul Ioan Gură de Aur a subliniat faptul că activitatea filantropică trebuie să fie o preocupare permanentă a călugărilor4.

Sfântul Vasile considera că monahismul nu putea sta departe de nevoile societăţii şi că practicarea filantropiei trebuia să devină o parte a vieţii monahului. De aceea, el i-a încurajat pe călugări să se întreacă în lucrarea milosteniei5.

Unele mănăstiri erau un adevărat paradis pentru călători sau alte persoane care aveau nevoie de ajutor. De exemplu, în secolul al Vl-lea, Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai oferea adăpost la şase sute de persoane pe zi. Pentru a satisface nevoile numărului mare de oaspeţi, mănăstirea dispunea de mulţi angajaţi care se îngrijeau de aziluri, spital şi depozite6.

Numeroşi oameni se retrăgeau în deşert în căutarea singurătăţii, însă mulţi dintre ei erau curând dezamăgiţi de viaţa dusă acolo şi se întorceau în oraşe pentru a contribui la eradicarea problemelor sociale. De pildă, călugărul Telemac a fugit în pustie pentru a trăi în comuniune Dumnezeu. Acolo, el şi-a dat seama că trăia doar pentru el şi că, dacă dorea să-i slujească lui Dumnezeu, trebuia să slujească făpturilor Sale. El a ajuns la concluzia că misiunea lui trebuia îndeplinită în oraş, aproape de poporul lui Dumnezeu, bărbaţi şi femei, păcătoşi şi sfinţi deopotrivă, oameni care aveau nevoie de îndrumare şi sprijin. Telemac s-a mutat la Roma, unde a militat pentru desfiinţarea luptelor cu gladiatori.

De fapt, el a plătit cu viaţa pentru acest crez al său, dar intervenţia lui îndrăzneaţă a contribuit la încetarea acestor lupte. Pentru acest sacrificiu suprem, chiar şi Edward Gibbon i-a făcut un compliment puţin maliţios: „Moartea sa a fost mai de folos omenirii decât viata lui"7.

Istoria monahismului bizantin abundă în exemple de călugări influenţi şi foarte respectaţi care au luptat mult în numele celor defavorizaţi şi nedreptăţiţi social. Sentimentul libertăţii şi detaşării faţă de viaţa pământească le-a dat curaj şi i-a transformat în purtătorii lor de cuvânt. Sfântul Antonie, părintele monahismului creştin, a reprezentat un model în acest sens. Astfel, biograful Sfântului Antonie relatează că renumele şi prestigiul acestuia au ajuns să fie cunoscute de împăratul Constantin cel Mare şi de fiii acestuia Constans şi Constantinus, care i-au scris pentru a-i cere sfaturi, pentru a-i binecuvânta şi a se ruga pentru ei. Ca răspuns, Sfântul Antonie i-a îndemnat să-i slujească neîncetat pe supuşii lor prin filantropie, corectitudine şi dreptate8.

După exemplul dat de Sfântul Antonie, Sfântul Vasile, cel mai important reformator al monahismului cenobit, a promovat valorile morale autentice, şi prin aceasta a marcat nu numai viitorul monahismului, dar i-a impresionat profund şi pe duşmanii lui, eparhul Modestos şi împăratul Valens.

Sfântul Vasile a fost ameninţat cu moartea din cauza refuzului său de a îmbrăţişa credinţa religioasă a împăratului (arianismul). Sfântul Vasile i-a răspuns eparhului astfel: „Nici pierderea averii, nici exilul, nici condamnarea la moarte nu mă vor face vreodată să devin un trădător. Astfel de situaţii nu mi-au provocat niciodată suferinţă. Mantia şi câteva cărţi sunt singura mea avuţie. Slăbiciunile trupului sunt o plăcere aparentă fiindcă la prima ocazie ele devin tortură"9.

Regulamentele (typika) aşezămintelor monastice recomandau adesea călugărilor să deschidă porţile mănăstirii tuturor celor aflaţi în dificultate, o tradiţie păstrată de-a lungul întregii istorii bizantine, aşa cum reiese din diversele texte hagiografice. Ca dovadă a influenţei pozitive exercitate de monahismului bizantin, iată ceea ce scrie unul dintre foştii critici ai acestuia, convertit ulterior: „Ce viaţă nouă şi bogată poate fi întâlnită în monahismul grecesc şi ce semnificaţie profundă există în relaţia dintre teoria şi practica pocănţei, pe de o parte, şi în construirea universului interior şi a devoţiunii spirituale, pe de altă parte"10.

Exista obiceiul ca la porţile mănăstirii să fie împărţită în fiecare zi hrană. De aceea, mulţi săraci veneau la mănăstiri (mai ales de sărbători precum Crăciunul, Bobotează, Joia Mare, Vinerea Mare, Paşti şi Rusalii) ca să primească diferite produse: grâu, vin, carne, miere, fasole etc. Unele lăcaşuri monastice se arătau mai generoase în anumite sărbători ca Adormirea Maicii Domnului, prăznuirii adormirii ctitorilor acestora, sau ziua Sfântului Ioan Botezătorul etc. In afară de pâine, vin, grâu şi alte alimente, anumite mănăstiri ofereau şi bani, când era cazul, şi îi găzduiau în aşezămin- tele lor (xenones) pe călătorii fără posibilităţi materiale. Ospitalitatea era considerată drept „cea mai de preţ virtute", la baza actelor de caritate trebuind să se afle aceeaşi compasiune şi iubire pe care o arătase Hristos.

De-a lungul secolelor Imperiului Bizantin, idealul multor călugări era să mediteze şi să se roage continuu, în timp ce pentru alţii slujirea şi responsabilităţile sociale erau considerate suprema datorie11. Urmând exemplul sfinţilor secolelor anterioare, unii dintre aceştia din urmă colindau străzile întunecate ale oraşelor şi cetăţilor pentru a-i pune pe străini la adăpostul mănăstirilor lor; alţii le spălau picioarele sau le aduceau de mâncare leproşilor; unii îşi riscau reputaţia încercând să elibereze prostituatele din mâinile proxeneţilor. Este evident că aceşti călugări considerau că misiunea lor era aceea de a-i sluji şi de a-i conduce pe calea mântuirii pe cei sărmani, „fraţii lor întru Hristos."

O primă dovadă a compasiunii călugărului pentru cei sărmani era faptul că el le dona acestora bunurile sale personale înainte de a îmbrăţişa viaţa monahală sau îşi dona o parte din avere bisericilor sau instituţiilor filantropice. Alţii se îndeletniceau cu anumite meşteşuguri, pentru a satisface nevoile personale şi pe cele ale săracilor. Conform noii gândiri monahale, care punea accent pe iubire şi slujirea aproapelui, mănăstirile au devenit centre de ospitalitate, dând de pomană şi îngrijind bolnavii, pelerinii şi călătorii. Programul filantropic al unui aşezământ monahal depindea de roadele muncii celor care îşi găseau adăpost în el. Sfântul Vasile i-a sfătuit pe membrii comunităţii sale monastice să fie atenţi nu numai la înfrânarea poftelor lor trupeşti, ci şi la asigurarea unor rezerve suficiente de hrană pentru cei sărmani12.

Astfel, încă de la începuturile Imperiului Bizantin, mănăstirea a devenit o forţă constructivă în viata Statului, în calitate de comunitate spirituală şi societate lucrativă, deopotrivă. Călugărul era adesea sfătuit să nu păcătuiască prin lenevie, ci să producă ceva pentru a veni în ajutorul celor sărmani. Aşa cum am mai spus, mănăstirile erau adesea un adevărat rai pe pământ pentru călători, străini şi săraci şi astfel filantropia se practica în fiecare zi, în multe aşezăminte monastice. Tipicul mănăstirii de maici Vevaias Elpidos prevedea ca tot ceea ce rămânea de la mesele din ziua respectivă să nu fie păstrat pentru a doua zi, ci să fie dat săracilor, „fraţilor lor întru Hristos" şi celor care, din diferite motive, băteau la porţile mănăstirii13. Actele de milostenie erau însoţite de compasiune şi iubire ca şi cum i-ar fi fost oferite lui Hristos.

In afara acestor opere caritabile cotidiene, practic fiecare lăcaş monahal se arăta mai generos cu ocazia anumitor sărbători, cum ar fi ziua comemorării morţii fondatorului acestuia14, Adormirea Maicii Domnului sau ziua Sfântului Ioan Botezătorul (Mănăstirea lui Lips)15. In afară de pâine, vin, grâu şi alte alimente, anumite mănăstiri ofereau şi bani când era cazul16 şi îi găzduiau în azilele lor (xenones) pe toţi străinii, pelerinii şi călătorii fără resurse. Ospitalitatea era văzută „ca cea mai importantă virtute," însă trebuie spus că mănăstirile de călugări nu le primeau pe femei din cauză că acestea puteau fi o ispită pentru ei17.

In multe mănăstiri era o regulă să se facă acte de caritate în mod constant şi să se ofere găzduire tuturor celor care aveau nevoie de ea. Typika mănăstirilor sugerau fie ca acestea să ia exemplu una de la alta în privinţa actelor caritabile, fie ca acest lucru să devină o practică comună. Tot aşa aflăm că existau mulţi săraci care solicitau ajutor de la aşezămintele monahale. Astfel, unui călugăr i se încredinţa în fiecare zi sarcina de a răspunde trebuinţelor acestora18. Unele mănăstiri se arătau mai generoase decât altele, şi tipicul celor care aveau resurse mai limitate le impunea prudenţă în ceea ce priveşte actele lor filantropice19. Uneori restrângerea câmpului acţiunilor umanitare ale unei mănăstiri era datorat factorilor externi, iar Mănăstirea lui Neofit din Pafos este un exemplu în acest sens.

Tipicul acesteia indică faptul că Ciprul suferea de pe urma taxelor mari impuse în urma cuceririi insulei de Richard Inimă de Leu, în 1191-1192 20. Opresiunea latină a dus la o sărăcie atât de mare, încât locuitorii erau în mare suferinţă21. Chiar dacă numărul săracilor era din ce în ce mai mare, mănăstirile nu puteau să-şi facă datoria faţă de ei din cauza „grelei sclavii"22. Totuşi, călugării trebuiau să-şi continue acţiunile umanitare fie chiar şi la o scară redusă.

Typika puneau mare accent pe datoria aşezămintelor monastice de a practica filantropia şi a călugărilor de a avea grijă de săraci, orfani, văduve, călători şi alţi oameni
care aveau nevoie de ajutor, arătându-le compasiune şi iubire. Agape, filantropia, milostenia şi smerenia sunt virtuţi care trebuiau împlinite deoarece sunt plăcute în faţa lui Dumnezeu. Din iubire de oameni, Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină asemenea lui Dumnezeu23.

Din regulile şi reglementările monastice timpurii reise faptul că o mănăstire sau o lavră izolată erau un refugiu salvator pentru cei aflaţi în situaţii dificile. Deşi regulile Sfântului Sava (f 532) interziceau accesul anumitor persoane în mănăstiri, totuşi străinii, călătorii şi alţii erau primiţi cu ospitalitate, primind adăpost timp de şapte zile24. Astfel, săracii care primeau ajutor la Sfântul Sava erau numeroşi.

Şi alte mănăstiri izolate, ca cele din secolul al X-lea de pe Muntele Athos, respectau tradiţia ospitalităţii, milosteniei şi ajutorului acordat celor sărmani. In tipicul mănăstirii sale, Sfântul Atanasie Atonitul scrie că ospitalitatea trebuie să fie arătată mai ales marinarilor pe care vremea rea îi obliga să petreacă zile sau luni în portul din Athos sau celor naufragiaţi, ca şi tuturor celor care aveau nevoie de ajutor, indiferent că se aflau pe uscat sau pe mare25.

Recomandările tipicului mănăstirilor cu privire la actele de caritate au luat adesea forma unei competiţii, acestea întrecându-se în acte ospitalitate, după pilda lui Avraam26.

Demetrios J. Constantelos

Fragment din cartea "Filantropia bizantina si asistenta sociala", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Filantropia bizantina si asistenta sociala"

 

Note:

1 Pentru caracterul social al monahismului bizantin, a se vedea A.J. Fytrakis,  (Atena, 1950), pp. 5-12 et passim. J.M. Hussey, Byzantine Monasticism, „Historia", XXIV, nr. 93 (June 1939), p. 92; A. Theodorou, Das Monchtum der Orthodoxen Ostkirche, „Die Ortho- doxe Kirche in Griechischer Sicht", ed. P. Bratsiotis, I, part 1 (Stuttgart, 1960), pp. 83-88; Baynes, Byzantine Studies, p. 27 şi urm.; C.G. Bonis, Tâ ’lSecJSq TOU povaxixou, Th., XVI, Nr. 64, pp. 356-357; George Soteriou,  (Atena, 1936), p. 14 şi urm. Demosthenes Savramis, Zur Soziologie des Byzantinischen Monchtums (Leiden/Koln, 1962); R. Janin, Le Monachisme byzantine au moyen âge. Commende et typica (Xe-XIVe siecle), REB, XXII (1964), pp. 5-44. Pentru monahism ca o forţă socială în Egiptul roman târziu, a se vedea: Rofail Farag, Sociological and Moral Studies in the Field ofCoptic Monasticism (Leiden, 1964), pp. 35-43; pentru rolul monahismului în civilizaţia Europei occidentale, a se vedea Jean Decarreaux, Monks and Civilization, tr. Charlotte Haldane (Londra, 1964).
2Fr. Halkin, Sandi Pachomii vitae graecae, 7, „Subsidia hagiographica", 19 (Brussels, 1932): 34, 29.
3Sfântul Vasile cel Mare, MPG 31, col. 645.
4Sfântul Ioan Gură de Aur, MPG 47, col. 341-345.
5 Sfântul Vasile cel Mare, "Opoi xarâ TrĂârog, col. 1004C.
6 Viaţa Sfântului îoan Scărarul, MPG 88, col. 608C. Pentru instituţiile filantropice ale mănăstirilor, a se vedea J. Bompaire, Ades de Xeropotamous (Paris, 1964), pp. 227-228. Xenones, gerotropheia şi nosokomeia erau aşezăminte construite pentru pelerini, vizitatori şi pentru alte categorii. Era destul de obişnuit ca aşezămintele monastice, fie că se aflau în oraşe, fie în afara acestora, să aibă o persoană responsabilă cu distribuţiile pentru săraci. Un bun exemplu în acest sens poate fi întâlnit în secolul al IX-lea în Viaţa Sfântului Teodora din Tesalonic, editată de Eduard Kurtz, Des Klerikers Gregorios Bericht iiber Leben, Wunderthaten und Translation derhl. Theodora von Thessalonich (St. Petersburg, 1902), p. 28, par. 48.
7 Edward Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, ed. J.B. Bury (Londra şi New York, 1897), 3: 258. Sursa lui Gibbon este Teodoret, Istoria bisericească, 5.26.
8 Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Sfântului Antonie, 81.
9 Sozomen, Istoria bisericească, 6.16.
10 A. von Harnack, Aus der Werkstatt des Vollendeten (Giessen, West Germany, 1930), p. 282. Lucrarea lui R. Volk Gesundeitswesen und Wohltătigkeit im Spiegel der byzantinischen Klostertypika (Munchen, 1983) nu mi-a fost accesibilă când am revizuit această lucrare.
11A se vedea cap. 3.
12Sfântul Vasile cel Mare, Regulae Fusius Tractatae, 37.1, MPG, XXXI, col. 1009C;
13 A se vedea M.I. Gedeon, , MX, II (1939), p. 278:  Delehaye, Deux Typica, pp. 68-69.
14 Ibidem, pp. 79, 81, 99.
15 Ibidem, p. 127; cf. Typicon of Theotocos Eleusa, Petit, BIARCH, VI (1900), p. 80.
16 Delehaye, Deux Typica.
17 Typicon Neilou, în Miklosich-Muller, Acta et Diplomata, V, pp. 422,431 et passim; Neophytos, ed. Frederick E. Warren, Archaeologia, XLVII (Londra, 1882), p. 31; J.P. Tsiknopoulos
18 Typicon of the Monasteiy of Theotocos ofElegmon, Dmitrievski, Typika, pp. 730-731.
19 Typicon Neilou, Miklosich-Muller, Acta et Diplomata, V, p. 398.
20Ostrogorsky, History, pp. 361-362.
21Neophytos, TurriK/j AiaOqKq, ed. Warren, „Archaelogia", p. 14:
22Ibidem, p. 27.
23Timotei, Typikon al Mănăstirii Theotokos Evergetis în Dmitrievsky, Typika, pp. 645-646; Pentru mănăstirea care a fost întemeiată în secolul al Xl-lea, a se vedea Janin, Geog. Eccles., pp. 186-192.
24 Kurtz, BZ, III (1894), p. 170; Dmitrievsky, Typika, p. 224.
25„TUTTIKOV HTOI KOVOVIKOV TOU ... , Meyer, Athoskloster, pp. 114,130; Manuel J. Gedeon, „ 'O ''ABioq" (Constantinopol, 1885), p. 262; Dmitrievsky, Typika, p. 245.
26 Cf. Laudatio S. Paul Junionis, ed. H. Delehaye, „Milet", III. I (Berlin, 1913), pp. 150-151; MavoukA Movaxou", Petit, BIARC, VI (1900),



 

• Calugarii vrednici
  Publicat in : Pilda zilei
• Cuviosul Antipa - romanul de la Valaam
  Publicat in : Biserica in lume
• Abatia Melk din Austria
  Publicat in : Biserica in lume
• Manastirea Agapia Veche
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: