Fiilor, în pericopa citită astăzi din Sfânta Evanghelie recunoaştem din nou cele trei stări ale creşterii duhovniceşti pe care Sfinţii Părinţi le-au descoperit şi ni le-au împărtăşit ca trăire a lor duhovnicească:

Şi a fost când mergeau ei pre cale, a zis oarecine către El: Doamne, voiu să merg după Tine, ori unde vei merge. Şi au zis lisus lui: vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului n'are unde să'Şi plece capul. - îndumnezeire;
Şi au zis către altul: vino după Mine. Iar el a zis: Doamne, da'mi voie întâi să merg să îngrop pre tatăl meu.
Iar lisus au zis lui: lasă morţii să'şi îngroape pre morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu, - luminare;
Şi a zis şi altul; voiu să merg după tine, Doamne, dar întâiu da'mi voie să rănduesc cele ce sânt în casa mea.
Iar lisus au zis către el: nimeni punându'şi mâna sa pre plug, şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. - curăţirea inimii de patimi.
/Lc. 9, 57-62/

In această pericopă evanghelică recunoaştem toate stările creşterii duhovniceşti, înfăţişate însă într'o altfel de înşiruire faţă de felul în care noi creştem duhovniceşte.
Această ordine răsturnată o întâlnim şi în rugăciunea preoţească de dinainte de citirea Sfintei Evanghelii, în timpul adunării liturgice a poporului credincios. In această rugăciune se spune:

„Străluceşte în inimile noastre, iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale | îndumnezeire] şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evangheliceştilor Tale propovăduiri [luminare]. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sânt spre bună-plăcerea Ta (curăţire)."

Dispunerea aceasta înfăţişată în altă aşezare în pericopă evanghelică şi în rugăciunea liturgică este întru bună înţelegere cu rânduiala şi tocmirea theologică a întregii iconomii a mântuirii noastre, adunată în cuvintele Sfântului Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: Intru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit ipre Dumnezeu, ci căci El ne-au iubit pre noi, şi au trimis pre Fiul Său curăţire pentru păcatele noastre,  Io. 4,10 Acest lucru nu trebuie să-l uităm niciodată.

Iubirea dumnezeiască, dezvăluirea dumnezeiască, este temeiul împreună-lucrării dintre Dumnezeu şi om. Harul dumnezeiesc este la fel temeiul nevoinţei noastre în lucrarea curăţirii, luminării şi îndumnezeirii. Această lucrare, după dumnezeiasca chemare a fiecăruia dintre noi, şi aşa cum luăm seamă din faptele Sfinţilor Părinţi şi din făptuirea noastră de zi cu zi, intră în cursul său „firesc" şi se pune în mişcare de la cea mai de jos stare duhovnicească către cea mai înaltă: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină [curăţire] sau să se apropie [luminare] sau să slujească [îndumnezeire] Ţie, împărate al slavei" (rugăciune la Sfânta Liturghie, înainte de aducerea Cinstitelor Daruri).

Să ne întoarcem însă la Evanghelia de astăzi... vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului n'are unde să'Şi plece capul. Cu aceste cuvinte Dumnezeu-Omul Hristos ne întăreşte faptul că inima omului ca miez duhovnicesc, este ultimul locaş al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om. Că doar într'o inimă curăţită, luminată şi îndumnezeită Domnul îşi găseşte liniştea Sa şi loc de odihnă. Că foarte puţini nevoitori dintr'o neam ating darul îndumnezeirii, al rugăciunii minţii şi inimii neîncetate şi al vederii luminii dumnezeieşti nezidite.

Insă Iisus zice: lasă morţii să'şi îngroape pre morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte Dumnezeu-Omul Hristos îi întăreşte ucenicului Său că el nu este mort duhovniceştec şi că de aceea îl şi cheamă să propovăduiască şi să pună mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să propovăduiască şi să pună mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu fără cercetarea acestora, iar acest lucru Domnul îl ştie cel mai bine.

Domnul ştie cel mai bine şi cine are această cercare şi pe cine cheamă la propovăduire; după cum ştie cel mai bine şi cine este cel care singur se cheamă la propovăduire. Aceasta înseamnă că şi ucenicul Lui şi-a curăţat îndeajuns inima, că Dumnezeu i-a descoperit locul inimii sale şi că are darul rugăciunii minţii şi inimii. Este dovadă că ucenicul Lui este părtaş al împărăţiei Cereşti şi că de acum nu este parte din „lume" sau altfel spus, că este mort pentru păcat şi viu pentru Dumnezeu în Iisus Hristos, Domnul său. Morţi duhovniceşte sânt toţi cei ce încă sânt parte din „lume," căci nu şi-au curăţat îndestul inima de patimi şi din această pricină nu cunosc locul inimii şi nu au darul rugăciunii minţii şi inimii, şi mai presus de toate, nu sânt în desăvârşită ascultare faţă de părintele lor duhovnicesc. Cu alte cuvinte, astfel de oameni sânt toţi cei ce se cheamă ei înşişi la propovăduire.

Iar Iisus au zis către el: nimeni punându'şi mâna sa pre plug, şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte Dumnezeu-Omul Hristos îl înştiinţează pe acest ucenic al Său ce se află la prima treaptă din creşterea duhovnicească ca şi cum i-ar spune: Cela ce iubeşte pre lată sau pre mamă mai mult decât pre Mine nu este Mie vrednic. Şi cela ce iubeşte pre fiu sau pre fiică mai mult decât pre Mine, nu este Mie vrednic. Şi cela ce nu va luă crucea sa şi să vie după Mine, nu este Mie vrednic.

Cela ce şi-a aflat sufletul său, îl va pierde pre el, şi cela ce şi-a pierdut sufletul său pentru Mine, îl va află pre el. /Mt. 10, 37-39/ Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne dăm bineţe cu casnicii noştri, de pildă când plecăm la mănăstire, dar că trebuie să luăm aminte, precum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Ia aminte ca nu cumva dragostea
pe care o arăţi faţă de cei apropiaţi ai tăi să nu te târască în potopul iubirii faţă de această lume. Să nu îngădui a te înduioşa de lacrimile părinţilor şi ale prietenilor, altfel veşnic vei plânge. Când ai tăi te vor înconjura ca albinele (mai bine spus ca viespile) şi vor începe să te bocească, atunci cu ochiul sufletului tău îndreaptă-ţi îndată privirea la moarte şi la faptele pentru care vei fi judecat, şi să nici nu priveşti la ai tăi ca să poţi alunga întristarea cu întristarea (după Dumnezeu)."

Pe undeva în lucrările sale, sfântul stareţ Iosif Spileotul spune: „Dacă nu ajungi să dobândeşti harul lui Dumnezeu în cea mai mare măsură, nu te crede om deplin."

Fragment din cartea "Nici Eu nu voi spune vouă...", Editura Predania

Cumpara din cartea "Nici Eu nu voi spune vouă..."

 

• Despre rugaciunea care-l incalzeste pe om si il uneste cu Dumnezeu in dragoste
  Publicat in : Credinta
• Intalnirea cu Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Smerita cugetare - virtute ce nu poate fi umilita de diavoli
  Publicat in : Credinta
• Sfanta iubire dupa har
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: