Vorbind despre dorinta pervertita a omului cazut, Sfantul Vasile cel Mare scrie: "Pofta este o boala a sufletului". Si putem spune ca este asa, din multe privinte. Mutandu-si dorinta de la Dumnezeu, Care era telul ei firesc, propriu, normal, spre sine insusi si spre cele sensibile, si aflandu-si in ele desfatarea, in afara lui Dumnezeu, omul a folosit-o in chip necuvenit, neindrumand-o conform firii ei, ci actionand contra firii. Supunand simturilor puterea sa fireasca de a dori, omul "si-a vazut placerea miscandu-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simturilor", ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul. Iar la Sfantul Nichita Stithatul gasim scris: "Daca omul doreste bunurile cele statornice daruite de Dumnezeu si care sunt vesnice (...), atunci el se misca potrivit firii"; "daca insa hraneste in sufletul sau dorinte indreptate spre cele materiale, intoarse spre cele pieritoare si care nu pot dainui (...), atunci el se misca intr-un mod lipsit de ratiune impotriva firii". "Lipsit de ratiune" inseamna contrar ratiunii, ratiune care, in ultima analiza, in lumina invataturii patristice, inseamna conformitate cu Logosul, Cuvantul. Altfel spus, indepartandu-si dorinta de Hristos, omul aiureaza, purtandu-se ca un smintit, nebuneste. De aceea Sfantul Maxim vorbeste despre "nebunia mintii, care-si misca, potrivnic firii, dorinta spre lucrurile sensibile".

Dorinta ratacita a omului il face sa traiasca intr-o lume pe dos, in care valorile sunt rasturnate, in care lucrurile si-au pierdut ordinea si adevaratele proportii: "pofta face mai iubite decat Cauza si Fiinta cea unica si singura vrednica de dorit (...) cele de dupa ea"; omul ajunge sa priveasca cu teama cele vrednice de dorit si sa le respinga, ingrijindu-se de cele nevrednice, constata Sfantul Maxim. Omul cazut ajunge astfel sa traiasca intr-un mod cu totul delirant.

Iar aceasta cu atat mai mult cu cat, pierzand intelegerea adevaratului Dumnezeu, el ajunge, prin aceasta reorientare a dorintei sale si prin descoperirea de noi desfatari, sa absolutizeze dorintele si placerile sensibile si, prin ele, obiectele pasiunilor sale, pe care le asaza in locul lui Dumnezeu, asa cum arata Sfantul Maxim: "impartasindu-se deci omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necuvantatoare, si afland prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta drept Dumnezeu, indumnezeind-o datorita faptului ca e de trebuinta pentru sustinerea trupului". Atunci omul isi face din realitatile sensibile o multime de false zeitati, idoli, care sunt din aceeasi plamada cu dorintele lui pervertite si pe masura lor.

In relatiile sale cu creaturile, omul nu-L mai are in vedere pe Dumnezeu, ci propria sa placere, iar singura lui norma sunt propriile pofte. El nu mai priveste creaturile in functie de logoi lor - "ratiunile duhovnicesti" -, ci le considera ca importante sau valoroase numai in masura in care le doreste si in functie de intensitatea placerii pe care ele i-o ofera. Astfel lumea devine pentru om proiectia fantasmatica a dorintelor sale, iar creaturile, simple mijloace de satisfacere a patimilor lui, instrumente de desfatare a simturilor.

Relatiile omului cu celelalte fapturi si cu semenii sunt cu totul strambate, pentru ca acestia, pierzandu-si pentru el valoarea spirituala, ajung simple obiecte de care se foloseste pentru a-si satisface nenumaratele patimi. Raporturile dintre fiintele omenesti devin, in fond, raporturi intre obiecte supuse predate capriciilor, dorintelor si placerilor simturilor.

Manat de dorinta lui pervertita, omul cauta intotdeauna intr-o directie gresita binele propriu, si binele in general, si defineste cu constanta in mod gresit binele. lubindu-L pe Dumnezeu, omul iubea adevaratul Bine si pe toate le judeca numai in functie de El. Necunoscandu-L decat pe Dumnezeu si nedorindu-L decat pe El, omul respingea raul. Prin pacat, el gusta din rodul pomului cunostintei binelui si a raului; dorind desfatarea cu cele sensibile, el paraseste Binele absolut si unic, experiaza raul si inaugureaza un mod de existenta in care, pentru el, binele si raul ajung sa se confunde. "Mancand din pomul neascultarii, (omul) incerca in simtire cunostinta binelui si raului amestecate in el", spune Sfantul Maxim. In constiinta omului cazut, raul nu mai este privit ca rau, ci foarte adesea este socotit bine. In starea de pacatosenie, placerea devine criteriul binelui; cunoasterea binelui si raului pe care au dobandit-o oamenii prin pacat nu mai este cu adevarat cunoasterea si discernamantul pe care le aveau atunci cand cunosteau adevaratul Bine si respingeau raul, ci mai curand, dupa cum remarca Sfantul Grigorie de Nyssa, "inclinarea... spre ceva ce-ti sta la inima". Omul poate astfel numi si cauta ca bun ceea ce este placut, pentru simplul motiv ca-i place, chiar daca, in mod obiectiv, acesta este pentru el daunator; si, tot asa, el poate sa fuga, ca de ceva rau, de ceea ce este, in chip obiectiv, bun, pentru ca ii produce, in planul sensibilitatii, neplacere.

Binele si raul sunt astfel definite in mod subiectiv, pornind de la dorintele sensibile si in functie de placerea urmarita, creandu-se o confuzie permanenta intre ceea ce omului ii apare, potrivit dorintei sale pervertite, a fi bine, si binele real si autentic.

Astfel, Sfantul Grigorie Palama scrie: "Cel cucerit si purtat de poftele cele rele pofteste cele ce i se par lui bune, dar arata prin fapte ca nu cunoaste ceea ce este cu adevarat bun; de asemenea, cel stapanit de manie se razboieste cu cel ce se impotriveste celor ce i se par lui bune si frumoase; si, simplu graind, tot cel ce staruieste intr-o viata rea, staruieste intr-una ce i se pare lui buna, dar nu intr-una care e cu adevarat buna". Expresia folosita de Sfanta Scriptura, "cunostinta binelui si raului", pentru a desemna aceasta noua aptitudine a omului, dobandita in urma pacatului, arata, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, tocmai aceasta confundare a binelui aparent, spre care se indreapta dorinta omului, cu adevaratul bine: "Asadar, deoarece multi socotesc ca fericirea este legata de placerile simturilor si atat binele adevarat, cat si cel parut poarta acelasi nume, de aceea dorinta ce s-a trezit dupa rau si dupa bine a fost numita si ea de catre Scriptura "cunostinta binelui si raului", intelegandu-se prin aceasta ca ar fi vorba de o cunoastere dubla si amestecata".

Aceasta stare in care omul confunda raul si binele, luandu-l pe unul drept celalalt, poate fi privita ca o forma de delir, ceea ce, in felul sau, spune si Sfantul Atanasie: "Socotind ca placerea este un bine, s-a folosit rau de numele binelui amagindu-se si socotind ca insasi placerea e binele adevarat. E ca si cand cineva, iesit din minti, ar cere o sulita si ar folosi-o impotriva celor pe care-i intalneste, socotind ca aceasta este o fapta inteleapta". Sfantul Grigorie de Nyssa afirma adesea ca omul este in aceasta situatie victima unei amagiri, a unei adevarate iluzii. Lucrurile care sunt pentru noi prilejuri de pacat la inceput par vrednice de dorit, altfel: "cum s-ar afunda... prins de aceasta momeala, daca n-ar fi considerat placerea ca ceva bun si vrednic de gustat ?", se intreaba Sfantul Parinte. "Raul a fost infatisat in chip invaluit sub doua aspecte, pe de o parte ascunzand, printr-o cursa vicleana, pieirea omului, in vreme ce, pe de alta parte, el poarta la aratare chipului binelui." Cel care produce aceasta iluzie este diavolul: "Lasandu-se, asadar, inselat de dorul dupa adevaratul bine, cugetul a dat peste ceea ce de fapt nu exista. Sedus de sfetnicul si de nascocitorul rautatii, omul s-a lasat convins ca binele e tocmai opusul lui". Cel Rau este prezentat ca un iluzionist sarlatan care literalmente il farmeca pe omul care se lasa in voia lui, laudand si facand "atractiva infatisarea exterioara, spre a trezi farmecul unei dorinte senzuale".

Omul, supus acestei iluzii, se misca intr-o lume a aparentelor, nevazand nimic altceva decat realitatea sensibila, singura pe care i-o arata dorinta sa pervertita, si crede ca in afara de ea nu exista un alt bine: "Sufletul omenesc... privind numai la cele de fata si la slava lor, a socotit ca nu mai exista nimic altceva afara de cele vazute si ca numai cele vremelnice si cele trupesti sunt bune". Aceasta restrangere a realitatii la o parte a ei si viziunea deformata care rezulta de aici apar si ele ca o stare de delir, instituita de dorinta pervertita, cu atat mai mult cu cat omul, dorind creaturile dupa aparentele lor si in afara lui Dumnezeu si socotind ca se bucura de ele, doreste si se bucura de o fantasma, se alipeste de ceva care, asa cum am aratat deja, nici nu exista in realitate.

Pervertirea facultatii poftitoare mai are, pentru oameni, si alte urmari, deosebit de grave. "Asa a devenit viata noastra plina de suspine". Ei incep sa divinizeze insesi "patimile cele rusinoase, pe care Dumnezeu i-a oprit nici macar a le gandi", "cinstind, cum spune Sfantul Maxim, pricinile care pierd (viata) si nascocind si cultivand prilejurile coruperii sale, datorita ne-stiintei" Prin dorintele sale contrare firii, omul cazut ajunge sa se autodistruga. "Asa s-a taiat firea cea unica in nenumarate particele, si noi, cei ce suntem de aceeasi fire, ne mancam unii pe altii ca reptilele si fiarele". Prin placerea sensibila, omul isi invenineaza sufletul, scrie el in alta parte."Sufletul este mistuit de focul placerilor trupesti", spune Marcu Ascetul.

Sfantul Grigorie de Nyssa, in ceea ce-l priveste, afirma ca "ceea ce pune stapanire pe vointa noastra si o trage de la bine la rau e intr-adevar o neputinta, o slabiciune", o boala a firii noastre, intr-adevar, intorcandu-si dorinta de la Dumnezeu si predanduse simtirii, omul nu si-a pervertit numai puterea poftitoare, ci si-a tulburat intreaga fiinta, toate facultatile sale manifestan-du-se anapoda si fara nici o randuiala, cu totul la intamplare, ingrijindu-se numai de cele nevrednice de dorit, omul, remarca Sfantul Maxim, "isi preschimba dispozitia sufletului deodata cu cele ce se imprastie, ca pe una ce se rostogoleste impreuna cu cele ce curg si nu intelege ca se pierde, din pricina totalei orbiri a sufletului fata de adevar".

Una dintre cele mai grave tulburari pe care o are omul de indurat este dezordinea facultatilor sale. Sfantul Maxim spune ca vitelul de aur, care simbolizeaza realitatea sensibila ridicata la rangul de idol, reprezinta in acelasi timp "amestecarea si confuzia puterilor naturale intreolalta"; sau mai curand, spune el, "impreunarea lor patimasa si nesocotita, care da nastere lucrarii nesocotite a patimilor contra firii".

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Terapeutica bolilor spirituale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"