Tradiţia păzirii organelor de simţ are rădăcini profunde în creştinism. Incă din secolul al IV-lea, la Sfântul Efrem Sirul, se poate găsi cuvântul „Despre păzirea ochilor şi a limbii” şi învăţătura „Despre aceea că nu se cuvine a rătăci încolo şi încoace cu ochii, ci a ne aţinti privirea în jos, iar cu sufletul a năzui în sus, spre Domnul”. Scrieri speciale au fost alcătuite în acest sens de către Teodor Studitul (Despre păzirea şi curăţirea simţurilor noastre şi despre mărturisirea gândurilor rele), Ciprian al Cartaginei (Cartea despre spectacole), Tertulian (Despre spectacole). In plus, această temă a fost abordată de mulţi alţi autori creştini cunoscuţi, şi vom cita aici unele pasaje ale lor.

După Sfântul Grigorie al Nyssei (secolul al IV-lea), păzirea organelor de simţ este indispensabilă fiindcă „acolo unde se spurcă auzul şi văzul se spurcă şi inima, primind cele netrebnice prin văz şi prin auz”.

Sfântul Diadoh al Foticeii: „Văzul, gustul şi celelalte simţuri răspândesc aducerea-aminte a inimii atunci când ne folosim de ele fără măsură.” Pe lângă asta, după părerea lui „toate simţurile trupeşti se împotrivesc credinţei, întrucât toate simţurile caută să guste numai cele de faţă, pe când credinţa făgăduieşte bogăţia bunătăţilor viitoare”.

Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolei: „Ferestrele acestea (organele de simţ) trebuie deschise lui Dumnezeu şi închise păcatului.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Sufletul, închizând ca pe nişte porţi simţurile, le face curate de chipurile (imaginile) păcătoase.”

Sfântul Teodor Studitul: „Să nu priviţi pătimaş, cu ochi lacomi, şi să nu vă lăsaţi fermecaţi de priveliştile ispititoare. Inchideţi-vă urechile ca să nu audă graiurile fără de minte şi rostirile fără de folos... Mâinile, picioarele şi toate mădularele voastre să fie apărate de tot ce e pătimaş.” Tot el avertizează: „Trebuie să ne păzim simţurile, mai ales văzul, prin care, dacă îl folosim fără prevedere, cel mai des obişnuieşte vrăjmaşul să ne arunce în suflet foc pătimaş... Limba trebuie păzită de grăirea în deşert, ochiul - ferit de priveliştile necuvenite, inima - păzită de gândurile necurate şi toate simţurile - aduse la buna cuviinţă prin frica de Dumnezeu.”

Tot el previne cu privire la dificultăţile pe care le întâmpinăm pe calea duhovnicească dacă nu ne păzim organele de simţ: „Dacă va intra în noi «apa» cea rea prin crăpăturile
simţurilor - prin văz, când te uiţi cu patimă, chiar dacă fără voie, sau prin auz, când acesta primeşte un grai plăcut sau o cântare desfătătoare, sau prin mirosirea miresmei unui trup uns cu vreun parfum, sau prin gust, când acesta se îndulceşte de vreo mâiu arc, sau prin pipăit, care duce în robie când ne atingem, ui voii- sau întâmplător, de trupul nostru sau de trupţii aproapelui dacă se întâmplă aşa ceva, scoate-o afara căt mai lepede prin mărturisire şi lacrimi.” Păzirea organelor de simţ este indispensabilă şi pentru Taina creştină de cea mai mare însemnătate, şi anume împărtăşania: „Gura ce bea din Izvorul fără de moarte nu trebuie să rostească vorbe murdare şi necurăţii puturoase. Ochii sfinţiţi cu cinstitul Sânge nu trebuie să privească cu căutătură de fiară, nici să primească întipărirea priveliştilor desfrânate.”

Despre necesitatea păzirii organelor de simţ scriau şi arhiereii ruşi cu cea mai mare autoritate duhovnicească. Sfântul Ignatie Briancianinov: „Lumea duhurilor lucrează prin
gânduri şi prin simţirile inimii; lumea materială - prin simţurile trupeşti. Amândouă momesc la gustarea rodului oprit. Simţurilor trupeşti, văzului, auzului, pipăitului acest rod li se înfăţişează preafmmos: gândul - cuvântul fiinţei nevăzute - insuflă, stăruie: «Gustă, află!» Ademeneşte prin curiozitate, aţâţă prin slava deşartă.” Sfântul Ioan din Kronstadt: „Să ne păzim simţul văzului de păcat: să nu privim cu împătimire la frumuseţe străină, la hainele frumoase ale altora, la venituri mari, la podoabele bogate ale caselor, la comorile străine şi la bogăţie, fiindcă toate acestea se vor face praf şi vor pierde curăţia sufletului.”

Şi Sfântul Nicodim Aghioritul cunoştea bine paza organelor de simţ, căreia în lucrarea sa Războiul nevăzut i-a dedicat capitolele 21 şi 24 din prima parte, sub grăitoarele denumiri: „Despre cârmuirea şi buna întrebuinţare a simţurilor dinafară”, respectiv „Lecţii generale despre întrebuinţarea simţurilor”. Iată ce scria el acolo: „Fiecare simţ îşi are sfera sa de obiecte, plăcute şi neplăcute. Cele plăcute desfată sufletul şi, obişnuindu-l cu aceasta, dau naştere într-însul poftei de ele.

Astfel, de la fiecare simţ prind rădăcini în suflet câteva pofte, altfel spus înclinări şi împătimiri. Toate acestea se ascund în suflet şi tac atâta timp cât n-au prilej să se stârnească. Uneori sunt stârnite de gânduri privitoare la obiectele lor, dar cel mai mult şi mai puternic - atunci când obiectele cu pricina se înfăţişează simţurilor şi sunt cercetate de către ele. Atunci, pofta de aceste obiecte creşte nestăvilit şi în cel ce s-a învoit să i se supună naşte păcatul, iar păcatul, săvârşit, naşte moartea (v. Iac. 1, 15), şi se împlineşte asupra aceluia cuvântul prorocesc: Intrat-a moartea prin fereştile voastre (Ier. 9, 21), adică prin simţuri, care sunt ferestrele sufletului, prin care acesta are legătură cu lumea dinafară, iar în cel ce nu s-a învoit să i se supună stârneşte război deloc lipsit de primejdia căderii.”

Astfel, se ridică problema păcatelor organelor de simţ în general şi ale fiecăruia dintre ele în particular. Această temă şi-a găsit continuarea în tradiţia teologică rusă. Ei îi este dedicată lucrarea specială a cunoscutului episcop Visarion Neceaev (1823-1905) Păcatele simţurilor, în care sunt analizate păcatele organelor de simţ luate în parte: văzului, auzului, pipăitului, gustului, mirosului, simţirii lăuntrice.

Cât de dăunător este, ca să luăm un singur exemplu, un păcat al auzului ca trasul cu urechea! Şi nu numai ca satisfacere a propriei curiozităţi - la sfârşitul secolului al XlX-lea
încă erau vii anumite forme superstiţioase de tras cu urechea, ce reprezentau rămăşiţe ale unor ritualuri păgâne (Episcopul Visarion Neceaev).

Probleme similare auzului prezintă şi vorbirea. Cu adevărat, limba nerodului este pierzare pentru el (v. Pilde 18, 7), şi dimpotrivă: „Cel ce a îngrădit gura sa ca să nu grăiască şi şade în chilia sa liniştindu-se şi rugându-se în tăcere vede pe Domnul în tot ceasul” (Ava Isaia). In tradiţia patristică, tăcerea este taina veacului viitor, pe când cuvintele sunt unelte ale acestei lumi (Sfântul Isaac Sirul). Tăcerea era practicată statornic în monahismul creştin, unde i se dădea o înaltă preţuire.

Trebuie neapărat să vorbim şi despre componenta kinestetică a lucrului cu organele de simţ, care este nu mai prejos ca însemnătate decât celelalte: „Adevărata cucernicie cere ca noi să slujim lui Dumnezeu cu toată fiinţa noastră - nu doar cu sufletul, ci şi cu trupul. Ea nu ar fi deplină dacă ar cuprinde numai duhul şi nu s-ar manifesta prin nevoinţele trupeşti” (Episcopul Visarion Neceaev).

Creştinul trebuie să-şi ostenească trupul atât în viaţa materială, cât şi în cea duhovnicească. In plus, există anumite acţiuni fizice, mai ales în timpul slujbelor, care slujesc la proslăvirea lui Dumnezeu şi în trupurile noastre (v. I Cor. 6. 10). Dintre ele fac parte următoarele: starea în picioare, plecarea genunchilor, metaniile mici şi mari, plecarea capului, căderea cu faţa la pământ, ridicarea mâinilor, închinăciunea cu faţa spre răsărit, semnul crucii (ibidem).

Plecarea genunchilor şi ridicarea închipuie, potrivit explicaţiei Sfântului Vasilie cel Mare, căderea omului prin păcat şi ridicarea lui prin iubirea de oameni a Domnului. Acest
ultim fapt este deosebit de important, fiindcă gândirea obişnuită vede în plecarea genunchilor doar prima ei parte, care arată căderea omului, însă nu vede şi nu înţelege faptul că după plecarea genunchilor omul se scoală înnoit.

Metaniile sunt acţiuni simbolice care slujesc drept expresie a sentimentului de cinstire faţă de cele de Sus şi de evlavie faţă de Dumnezeu - Fiinţa Cea preaînaltă.

Inălţarea mâinilor slujeşte drept semn al înălţării minţilor şi inimilor spre Dumnezeu. In plus, cu ridicarea mâinilor este unit gândul la crucea Mântuitorului (ibidem).

Un mare loc este ocupat în viaţa creştinilor ortodocşi şi catolici (dar mult mai puţin în a protestanţilor) de semnul crucii. Acesta este profund simbolic şi semnifică crucea lui
Hristos.

Simţul kinestetic şi simţul lăuntric (ceea ce se numeşte în psihologia contemporană propriocepţie1) interacţionează reciproc în mod strâns. Amândouă sunt importante la rugăciune şi au o anumită întâietate faţă de celelalte organe de simţ: „Cine se zăvorăşte înăuntrul său de toate cele dinafară, acela curmă lucrarea simţurilor, care lucrează doar în urma întipăririlor (impresiilor) dinafară, o curmă în măsura în care această lucrare decurge în afară - dar oare se va apuca să curme lucrarea simţurilor ce n-au nevoie de întipăriri (impresii) dinafară, cu atât mai mult cu cât ele slujesc scopului său?” (Sfântul Grigorie Palama). Sfântul are în vedere acea senzaţie interioară care apare în urma înfrânării trupeşti şi pe care el o numeşte „strâmtorarea cea pipăită”. Despre aceasta din urmă el are o părere foarte înaltă: „Iar că strâmtorarea cea pipăită slujeşte cum nu se poate mai bine rugăciunii minţii ştiu toţi cei ce sunt părtaşi măcar cât de cât nevoinţelor postului, privegherii şi trezviei.” Mai mult decât atât, „oricare rugăciune în care nu s-a ostenit trupul şi nu s-a necăjit inima este totuna cu rodul nepurtat până la capăt al pântecelui”2 (Sfântul Isaac Sirul).

Din „simţul lăuntric”, atunci când acesta nu este controlat, pot lua naştere lenea şi răsfăţul, care bineînţeles că nu contribuie la o dezvoltare duhovnicească reuşită a omului.
La curăţirea simţului lăuntric ajută postul trupesc şi rugăciunea însoţită de metanii.

Fragment din cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ"

Note:
1 Credem că dacă este să vorbim aici despre senzaţiile cu care este corelat acest „simţ lăuntric” ar trebui să includem, de exemplu, şi aşa-numita interocepţie, nu numai propriocepţia, care priveşte propriu-zis locomoţia şi echilibrul. Oricum, corelaţiile fiziologice ale „simţului lăuntric” sunt mult prea puţin studiate pentru a face afirmaţii hotărâte în privinţa sa (n. trad.J.
2 Altfel spus, cu un avorton (n. trad.).

• Mantuirea si aspectele ei
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea obiectiva privita interconfesional
  Publicat in : Dogma
• Mantuirea si indumnezeirea omului
  Publicat in : Biserica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: