Pilda de credinta a sfintilor, marturie pentru unitate si comuniune crestine

Pilda de credinta a sfintilor, marturie pentru unitate si comuniune crestine Mareste imaginea.

1. „Bunătatea voastră este rugată totuşi să nu îngăduie să fie tulburată Biserica romană, capitala întregii lumi romane, şi nici acea sfântă credinţă a apostolilor; căci din acestea se răspândesc în toţi drepturile sfintei comunităţi. De aceea cerem şi intervenim să-l lipsiţi de putinţa de a Vă înşela buna credinţă”.

2. „Cei din lume, care au fost daţi lui Hristos şi prin aceasta s-au făcut ai Tatălui, nu au încetat să îl slăvească pe Cel prin Care s-au unit cu Dumnezeu Tatăl, ci, aduşi prin El Tatălui, rămân nu mai puţin ai Lui. Căci toate sunt comune Lui şi Tatălui în Dumnezeirea şi puterea după fire. Unul este Dumnezeu în noi, închinat în Sfânta şi cea deofîinţă Treime. Şi suntem ai lui Dumnezeu, Cel adevărat, supuşi Sfintei şi deofiinţă Treimi după modul robiei”.

3 „Dar voieşte să fie păziţi şi ucenicii în unitatea aceleiaşi gândiri şi voinţe, oarecum uniţi în cuget şi duh şi în legea iubirii frăţeşti, ca să se strângă în legătura indisolubilă a iubirii, ca unitatea lor să fie atât de desăvârşită, încât să semene unităţii fiinţiale care există între Tatăl şi Fiul. Rămânând neclintiţi şi de neînvins, nu vor fi zdruncinaţi de nici unul dintre lucrurile din lume, sau de plăcerile trupului, ci vor păzi mai degrabă puterea nemicşorată a iubirii în unitatea dreptei credinţe şi a sfinţeniei”ym.

4. „Pe unul singur (apostol) îşi clădeşte (Hristos) Biserica şi, deşi le atribuie la toţi Apostolii, după învierea Sa, putere egală şi le spune: «Precum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi», totuşi, ca să se vadă bine unitatea, a rânduit, cu autoritatea Sa, obârşia acestei unităţi, începănd-o de la unul singur. Şi ceilalţi Apostoli erau tot ceea ce a fost Petru, înzestraţi cu aceeaşi onoare şi putere, dar începutul pleacă de la unul, pentru ca Biserica lui Hristos să se arate în unitatea sa. Unitatea Bisericii o arată şi Duhul Sfânt în persoana Domnului, când zice în Cântarea Cântărilor: Una este porumbiţa mea, desăvârşita mea, una este la mama sa, aleasă pentru cel ce i-a dat viaţă. Cine nu ţine această unitate a Bisericii, crede că ţine credinţa? Cine se împotriveşte Bisericii şi i se opune crede că este în Biserică? Acelaşi lucru ne învaţă şi fericitul Apostol Pavel, când ne arată legământul unităţii, zicând: Un singur trup, un singur Duh, o singură nădejde a chemării voastre, un singur Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu”.

5. „Această unitate consfinţită prin jurământ, această legătură a unirii inseparabile, ne este arătată în Evanghelie prin cămaşa Domnului Iisus Hristos: aceasta n-a fost tăiată şi împărţită în mai multe bucăţi, ci s-a tras sorţi pentru ea, ca să fie primită întreagă şi cel ce se îmbracă cu ea s-o aibă fără vreo lipsă şi neîmpărţită cu altcineva.

Căci spune Sfânta Scriptură: «Iar cămaşa, fiindcă nu era cusută, ci făcută de sus în jos dintr-o singură ţesătură, au zis între ei: să n-o sfâşiem, ci să tragem sorţi pentru ea, şi cui îi va cădea a lui să fie». Ea avea acea unitate venind de sus în jos: adică venind de la Tatăl ceresc şi nu putea fi sfâşiată de către cel ce avea s-o folosească, fiindcă era una şi indivizibilă prin formaţia ei. Nu poate îmbrăca veşmântul lui Hristos cine scindează şi divide Biserica lui Hristos [...]. Dar fiindcă poporul creştin nu poate fi divizat, cămaşa lui Hristos, făcută dintr-o singură ţesătură, n-a fost împărţită de către stă- pânitori: indivizibilă, singură, una, a arătat că nu poate fi sfâşiată unirea noastră, a poporului care ne-am îmbrăcat cu învăţătura lui Hristos. Această învăţătură reprezentată concret prin cămaşa lui Hristos, ca un semn, ca un legământ, consfinţeşte unitatea Bisericii”.

6. „Priviţi la pescari: când aceştia aruncă undiţa în mare şi prind un peşte mare şi simt că acela se frământă şi dacă ar face aşa s-ar rupe sfoara şi s-ar pierde undiţa. Ci îi eliberează cu dibăcie sfoara şi-l lasă să plece unde voieşte. Şi când văd că a obosit şi s-a liniştit din zbaterea lui, încep iarăşi să-l tragă cu încetul. Aşa trag şi sfinţii pe fraţi prin îndelungă răbdare şi iubire şi nu se depărtează de ei cu dezgust şi nu se scârbesc de ei. Căci precum mama având la început copilul fără frumuseţe, nu se scârbeşte, nici nu se depărtează de el, ci-l împodobeşte cu plăcere şi face orice ca să-l înfrumuseţeze, aşa îl acoperă, îl împodobesc şi-l ajută şi ei pe cel ce a greşit, ca să-l îndrepte cu vremea şi pe acela şi să nu lase nici pe altul să se vatăme din pricina lui, ba şi ei să sporească şi mai mult în dragostea lui Hristos".

7. „Şi vă spun o pildă de la părinţi, ca să pătrundeţi înţelesul cuvântului. Presupuneţi că este un cerc, o tăietură rotundă, făcută de la centrul unui compas. Centrul lui este partea cea mai de mijloc a cercului, până la centrul propriu-zis. Cugetaţi cu mintea la ceea ce vă spun. Socotiţi că acest cerc este lumea, că mijlocul cercului este Dumnezeu, iar liniile care duc de la periferie la mijloc sunt căile sau vieţuirile omeneşti. Deci cu cât intră sfinţii mai mult spre cele din lăuntru, în dorinţa de a se apropia de Dumnezeu, pe măsura pătrunderii lor, ajung mai aproape de Dumnezeu şi întreolaltă. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie întreolaltă; şi cu cât se apropie mai mult întreolaltă, se apropie mai mult de Dumnezeu. La fel cugetaţi şi despre despărţire. Căci când se despart de Dumnezeu şi se întorc la cele din afară, este vădit că, cu cât ies şi se depărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât se depărtează mai mult unii de alţii; şi cu cât se depărtează mai mult unii de alţii, cu atât se depărtează mai mult de Dumnezeu.

Aşa este firea iubirii. In măsura în care suntem în afară şi nu iubim pe Dumnezeu, în aceeaşi măsură ne aflăm fiecare depărtat faţa de aproapele. Iar de iubim pe Dumnezeu, cu cât ne apropiem de EI prin iubirea faţă de El, cu atât ne unim mai mult, prin iubire, cu aproapele; şi cu cât ne unim mai mult cu aproapele, cu atât ne unim mai mult cu Dumnezeu. Dumnezeu să ne învrednicească să auzim cele ce ne sunt de folos şi să le facem. Căci cu cât ne îngrijim şi ne sârguim mai mult să lucrăm cele ce auzim, cu atât ne luminează şi Dumnezeu mai mult şi ne învaţă pururea voia Lui”.

8 „Dar din cuvintele marelui Dionisie, pe care filosoful le-a adus deja, fără să bage de seamă, împotriva sa însuşi, lăsându-le pe celelalte, din pricina mulţimii lor, voi aminti numai pe cel din urmă. Acesta zice deci în primul capitol din Ierarhia bisericească: Iar scopul comun al întregii ierarhii este iubirea osârduitoare de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti, căreia i se slujeşte în chip dumnezeiesc şi unitar. Şi înainte de aceasta, depărtarea deplină şi fără întoarcere de la cele contrare, cunoştinţa celor ce sunt în calitatea lor de existenţe (de creaturi), vederea şi cunoaşterea adevărului celui sfânt, împărtăşirea îndumnezeită de desăvârşirea unitară’’.

9. „Iar cei ce au urcat împreună cu Domnul pe munte au văzut slava Lui nu întreagă, ca să nu piardă, împreună cu vederea, şi viaţa. Deci nu este numai neîmpărţit Duhul în cei împărţiţi, ci îi şi uneşte pe cei ce se împărtăşesc după puterea lor, ca o putere unificatoare şi-i înalţă spre unitatea şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui, Care-i adună. Astfel, ieşind cu bunătate pentru unirea celor proniaţi şi înmulţindu-Se, Duhul rămâne în lăuntrul Său însuşi după puterea cea mai presus de fire. Chiar dacă această revărsare şi trimitere şi înaintare este arătare, căci fiecăruia i s-a dat arătarea Duhului spre folos (1 Corinteni 12, 7), se poate spune că Duhul Se împarte, măsurându-Şi arătarea după măsura celor ce se unesc cu El în chip tainic”.

10. „Nu ni s-au dat dascăli, ca noi să ne împerechem unii contra celorlalţi, ci ca toţi să fim uniţi împreună. Căci de aceea şi generalul stă pus în fruntea armatei, ca pe cei despărţiţi în diferite regimente să-ifacă un singur corp de armată, şi dacă ar voi să rupă armata în bucăţi, apoi atunci el va îndeplini rolul mai mult al unui vrăjmaş, decât al unui general”.

11. „Preotul are mult de lucru nu numai în privinţa aceasta, ci şi când este vorba de adus la Biserică mădularele despărţite de ea [...]; dacă un om se rătăceşte de la dreapta credinţă, păstorul sufletesc are nevoie de multă muncă, de multă stăruinţă, de multă răbdare [...]. Omul care se îngrijeşte numai de mântuirea lui, mărgineşte numai la el folosul strădaniei sale; dar păstorul de suflete întinde folosul strădaniei sale la tot poporul".

12. „Pe vremea apostolilor, casele erau biserici; acum biserica a ajuns casă; pe atunci nimic lumesc nu se grăia în casă; acum nimic duhovnicesc nu se grăieşte în biserică; chiar aici, în biserică, aţi adus piaţa. Dumnezeu vă grăieşte, dar voi, în loc să ascultaţi în tăcere cele spuse, aţi schimbat lucrurile şi vorbiţi de cu totul altceva. Şi de-aţi vorbi de treburile voastre! Dar nu, vorbiţi şi auziţi cuvinte ce nu se cuvin! De asta plâng şi nu voi înceta a plânge. Nu stă în puterea mea să schimb casa aceasta, biserica aceasta, cu alta. Trebuie neapărat să rămân aici până voi pleca din viaţa aceasta. Primiţi-mă dar, aşa cum a poruncit Pavel. Pavel nu poruncise corintenilor să-l primească la masa lor, ci în inima şi în sufletul lor. Asta o cer şi eu de la voi; dragostea, prietenia aceea caldă şi sinceră!

Dar dacă nici aceasta nu o vreţi, atunci iubiţi-vă cel puţin pe voi înşivă, îndepărtând din sufletul vostru trândăvia. Indestulătoare mângâiere voi avea când voi vedea că vă purtaţi bine şi aţi ajuns mai buni. Şi aşa, vă voi arăta şi eu mai multă dragoste, chiar dacă, iubindu-vă mai mult, sunt iubit mai puţin. Multe sunt lucrurile care ne unesc! O singură masă ne stă tuturor înainte; un singur Tată ne-a născut; cu toţii am ieşit din acelaşi pântece; aceeaşi băutură ni s-a dat tuturor; dar, mai bine spus nu numai aceeaşi băutură, ci ni s-a dat să bem şi dintr-un singur potir. Că Tatăl, voind să ne facă să ne iubim unii pe alţii, a meşteşugit şi aceea ca să bem toţi dintr-un singur potir, semn de foarte puternică dragoste a unora cu alţii”.

13. „Este cu neputinţă să ajungă cineva în înaintarea lui la un astfel de hotar. Că şi sfinţii sunt cu lipsuri în privinţa desăvârşirii ei. Călătoria înţelepciunii nu are sfârşit. Cel ce o urmăreşte se înalţă până se uneşte cu Dumnezeu. Şi acesta este semnul ei: că înţelegerea ei este fără margine. Pentru că înţelepciunea este Dumnezeu însuşi”.

14. „In două feluri se învrednicesc cu adevărat de câştig cei sârguitori, fiecare după puterea şi după felul lui şi după ţinta ce şi-a ales-o. Uneori li se face spre folos celor tari locuirea împreună cu mai mulţi, alteori şi celor neputincioşi. Şi cu pustia se întâmpla la fel. Celui întărit în sănătatea sufletului, a cărui minte s-a unit cu Duhul şi s-a făcut mort faţă de vieţuirea omenească, locuirea cu mai mulţi nu-i este păgubitoare, dacă veghează la cele ale sale; şi aceasta nu ca să fie folosit, ci ca să folosească pe alţii. Căci de Dumnezeu a fost chemat în numele celorlalţi părinţi. Iar celui neputincios, ce are încă nevoie să crească prin faptele poruncilor, îi este de asemenea spre folos să locuiască împreună cu mai mulţi, până se deprinde şi se va pregăti şi va fi războit de ispite, ca să cadă şi să se ridice între mulţi şi să câştige sănătatea sufletului”.

15. „Să nu te legi de viaţa unită cu a altora şi gândul tău se va linişti în tine. Să nu te încrezi în puterea ta şi ajutorul de la Dumnezeu va veni la tine. Să nu ai duşmănie faţă de vreun om, căci, având-o pe aceasta, nu-ţi va fi primită rugăciunea, împacă-te cu toţi, ca să ai îndrăzneală la rugăciune. Păzeşte-ţi ochii şi inima ta nu va vedea cele rele”.

16 „Observi că cei ce au părăsit cele ale lumii, sunt cei ce s-au învrednicit să se facă mirese ale lui Hristos.

17. „La fel este şi cu sufletul, pe care Hristos, Mirele cel ceresc, şi-l logodeşte cu mireasă - în vederea comuniunii tainice şi divine cu El (sufletul care) gustă din bogăţia cea cerească. Se cuvine (ca acesta) să arate multă sârguinţă pentru a se face plăcut mirelui său Hristos, să îndeplinească cum trebuie slujba încredinţată lui de Duhul, să placă întru toate lui Dumnezeu, să nu-L întristeze cu nimic pe Duhul, să arate cuminţenia şi iubirea cuvenită către El, să se poarte bine în casa împăratului ceresc, potrivit harului care i s-a dat. (în cazul că se poartă aşa), iată că un astfel de suflet devine stăpân peste toate bunurile Domnului, iar slava Dumnezeirii îmbracă trupul Său. Dacă (din contră) greşeşte cu ceva, dacă în slujba (încredinţată lui) săvârşeşte ceva ce nu trebuie, dacă face cele ce nu plac (Mirelui), nu ascultă de voia Lui, nici nu colaborează cu harul Duhului, care se află în el, atunci este dezbrăcat de cinste şi (este îmbrăcat) cu ocară, este îndepărtat de la (izvorul) vieţii, ca unul care s-a făcut nevrednic de acesta şi de comuniunea cu împăratul cel ceresc. Atunci, întristarea şi durerea încearcă pe toţi sfinţii şi pe puterile cele raţionale pentru acest suflet: îngerii, puterile, apostolii, profeţii şi martirii plâng pentru el”.

Fragment din cartea "Comuniunea de credinta, marturie a vietii in Hristos si insusire fundamentala a Bisericii", Editura Basilica

Cumpara cartea "Comuniunea de credinta, marturie a vietii in Hristos si insusire fundamentala a Bisericii"

07 Mai 2019

Vizualizari: 209

Voteaza:

Pilda de credinta a sfintilor, marturie pentru unitate si comuniune crestine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE