Cine plăteşte cu rău pentru rău este departe de pocăinţa adevărata (Ava Isaia). Işi mărturiseşte păcatul nu cel ce a zis: „Am păcătuit" şi pe urmă rămâne în păcat, ci cel care, după cuvântul psalmului, a aflat păcatul său şi l-a urât (v. Ps. 35, 3) (Sfântul Vasilie cel Mare).
Pocăinţa cere ca omul mai întâi să strige în sinea sa şi să frângă inima sa, apoi să se facă pildă bună pentru ceilalţi (Sfântul Vasilie cel Mare).
Cei ce se pocăiesc sunt datori să plângă cu amar şi să facă din inimă celelalte fapte ce stau în firea pocăinţei (Sfântul Vasilie cel Mare).
Am păcătuit, iubiţilor? Să ne pocăim, fiindcă Domnul primeşte pocăinţa celor ce se căiesc cu adevărat! (Sfântul Efrem Sirul).
Adevărata pocăinţă stă în a te depărta de păcat şi a-l urî. Atunci, Dumnezeu îl primeşte cu bucurie pe cel care vine la El (Sfântul Efrem Sirul).
Unii dintre cei ce se pocăiesc se întorc la păcat, fiindcă riu l-au recunoscut pe şarpele ce se ascunde în ei - şi chiar dacă l-au recunoscut, nu l-au îndepărtat din ei cu desăvârşire, căci au îngăduit să rămână acolo urmele chipului său, iar el, în scurtă vreme, ca şi cum s-ar zămisli în pântece, reface chipul deplin al răutăţii sale.
Când vezi pe cineva că se pocăieşte şi iarăşi păcătuieşte, să pricepi că el nu s-a schimbat în mintea sa, fiindcă în el încă mai sunt toate târâtoarele păcatului. Semnul pocăinţei neclintite este vieţuirea nerăspândită şi aspră, tăierea îngâmfării şi părerii de sine, ochii şi mintea aţintite spre Iisus Hristos, Cel dorit, cu pofta de a deveni, prin
harul lui Hristos, om nou (Sfântul Efrem Sirul).
Zilnic păcătuiesc şi zilnic mă pocăiesc, însă pocăinţa mea nu este adevărată, fiindcă vine din nou păcatul şi o nimiceşte (Sfântul Efrem Sirul). De la vameş şi de la desfrânată am învăţat să mă rog pentru ştergerea păcatelor mele. Asupra prigonitorului Pavel am cunoscut milostiva Ta bunătate (Sfântul Efrem Sirul).
Comoara Dumnezeirii a fost descoperită înaintea desfrânatei pentru ca prin apropierea sa de El femeia să se facă pildă pentru cei ce se pocăiesc (Sfântul Efrem Sirul).
Pocăinţa noastră nu e mai mult decât o umbră faţă de pocăinţa ninivitenilor (Sfântul Efrem Sirul).
Cel ce se pocăieşte cu adevărat se teme întotdeauna, şi in vreme de linişte, când este plin de nădejde, îşi aduce aminte necontenit de pedeapsă (Sfântul Efrem Sirul).
Ascultaţi şi cutremuraţi-vă: deşi marea bunătăţii dumnezeieşti este plină de îndurări, dacă omul nu face pocăinţă nu va primi milă în Ziua Judecăţii (Sfântul Efrem Sirul).
Adevărata pocăinţă nu este cea făcută doar cu gura, ci cea întărită prin fapte, care, ieşind din inima însăşi, nimiceşte întinăciunea necredinţei (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Nu este de ajuns să spui: „Sunt păcătos", ci trebuie să-ţi aminteşti de păcatele înseşi, de fiecare în parte (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Pocăinţa desăvârşită stă în a nu le mai săvârşi păcatele pe care ni le mărturisim sau pe care ni le dă în vileag conştiinţa - iar dovada că am ispăşit pentru păcate şi că ele ni s-au iertat este aceea că în inima noastră a fost nimicită aplecarea către ele. Trebuie să ţinem minte că nu a fost încă iertat de păcate cel ce în vremea pocăinţei şi
a ispăşirii pentru ele şi le închipuie şi îşi aminteşte de ele. De aici reiese că dezlegaţi şi iertaţi de păcatele dinainte trebuie să ne socotim atunci când inima şi închipuirea nu mai sunt amăgite de ele. Aşadar, în conştiinţa noastră avem martor nemincinos, care încă dinainte de judecată ne încredinţează că ni s-a dat iertare; pe scurt, încredinţare că am fost dezlegaţi de căderile dinainte trebuie să ne dea nimicirea dorinţei lor şi a împătimirii de plăcerile acestei lumi (Ava Pinufie).
Omul care se pocăieşte cu adevărat este supus batjocurii celor lipsiţi de minte, şi acesta este pentru el semnul că place lui Dumnezeu (Sfântul Marcu Ascetul).
Omul care se pocăieşte cu adevărat crede nu că osteneala lui acoperă păcatele dinainte, ci că prin ea îl înduplecă spre milostivire pe Dumnezeu (Sfântul Marcu Ascetul).
Semnul pocăinţei osârdnice este acela că omul crede că este vrednic i se întâmplă, ba chiar de unele şi mai mari (Sfântul Ioan Scărarul).
Adevărata pocăinţă, cu mărturisire şi lacrimi, spală şi curăţă ca un balsam şi ca o doctorie rana pe care a făcut-o în inimă boldul morţii duhovniceşti, apoi îl scoate afară pe viermele care s-a cuibărit în ea şi trăia acolo, şi îl omoară. In cele din urmă, vindecă rana şi locul ei îl face sănătos cu desăvârşire, aşa încât nu mai rămâne din ea nici urmă. Aceasta o ştiu doar cei care au inimă ce caută sănătate cu osteneală, cu lacrimi şi pocăinţă (Sfântul Simeon Noul Teolog).
Dumnezeu nu uită ostenelile şi sudorile tale cele de mai înainte atâta timp cât tu ai inimă înfrântă pentru căderile tale (Sfântul Nichita Stithatul). Adevărata rugăciune este glas al pocăinţei adevărate. Când rugăciunea nu e însufleţită de pocăinţă, ea nu îndeplineşte menirea sa, şi Dumnezeu nu binevoieşte întru ea (Sfântul Ignatie Briancianinov).
Păcătosul vădit, păcătosul care a căzut în păcate de moarte, e mai in stare de pocăinţă decât dreptul părut, care este fără cusur doar prin purtarea dinafară, însă în taina sufletului său e mulţumit de sine (Sfantul lgnatie)
Nu e păcat care să se poată împotrivi lucrării pocăinţei adevarate (Sfântul Teofan Zăvorâtul).
Fragment din cartea "Sfintii Parinti despre pocainta", Editura de suflet
Cumpara cartea "Sfintii Parinti despre pocainta"
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.