Vorbea adeseori despre moarte. O aştepta. Nu avea pur şi simplu simţământul că va sosi odată ceasul în care va muri, ci-l trăia ca şi cum aceasta s-ar petrece în orice clipă. Avea totdeauna înaintea ochilor A Doua Venire a lui Hristos şi Judecata Lui cea nemitarnică. Şi cuvântul pe care l-a ţinut la întronizarea sa ca Mitropolit vădeşte în chip limpede aceasta. Rareori am auzit, la un asemenea moment, un Episcop care să vorbească despre A Doua Venire şi darea de seamă înaintea Mai-marelui păstorilor, Hristos. Mulţi vorbesc despre împărăţia lui Dumnezeu, dar nu şi despre socoteala pe care o vom da.
Intr-o astfel de atmosferă plină de bucurie, precum cea de la întronizarea în scaunul arhieresc, Mitropolitul spunea: „Mă gândesc la acea mare şi însemnată zi. Mă gândesc la Ziua aceea când Domnul, Mai-marele păstorilor, va cere sufletele celor din turma mea. Mă gândesc că tremurând şi gol voi sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, Judecătorul lumii." Este un cuvânt mare, dacă ne gândim la vremea în care a fost aşternut în scris.
Discursul de întronizare se întocmeşte după hirotonia întru Episcop, în aşteptarea strălucitei zile a întronizării. De obicei atmosfera acesteia este una plină de bucurie. Toate omagiile din partea poporului, mesajele de felicitare, cuvintele de laudă, articolele publicate etc. creează o atmosferă plină de veselie, care tinde să şteargă pomenirea înfricoşatei judecăţi a lui Hristos. Gheronda Calinic însă spunea: „Mă gândesc că tremurând şi gol voi sta înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, Judecătorul lumii", spre a da socoteală de sufletele din turma sa. Cu adevărat, cuvântul acesta este cutremurător.
Nu doar trăia şi vorbea despre moarte, ci despre ridicarea mai presus de ea. Făcea neîncetat pomenire de învierea lui Hristos. Am urmărit multe cuvântări pe care le-a ţinut la înmormântări, şi toate aveau acest element minunat. Când vorbea despre biruirea morţii şi despre înviere, se înflăcăra cu totul. Din gura lui se revărsa o
dulceaţă. Se gândea mereu la faptul că Hristos, ori de câte ori S-a întâlnit cu moartea, a desfiinţat-o. I-a înviat pe oameni şi în cele din urmă a desfiinţat-o prin însăşi învierea Sa. Cuvântările pe care le ţinea la înmormântări erau pline de mângâiere. Nu spunea cuvintele sărace şi banale, pe care le auzim de obicei cu astfel de prilejuri,
ci rostea cuvinte izvorâte din viaţă.
Când cerceta casele celor ce pierduseră persoane dragi, puteam vedea cum, fără a trece cu vederea caracterul tragic al morţii, se vădea a fi vestitorul unei alte vieţi. Nu avea aerul omului îndurerat pentru a arăta că împărtăşeşte suferinţa celuilalt, nici nu se mulţumea doar să-i dea omului putinţa să-şi depăşească suferinţa, ci unea în chip minunat bucuria cu întristarea. Izbândea aceasta deoarece el însuşi răsufla din adâncul propriului său mormânt, trăia în mormântul cel dătător-de-viaţă, se ridicase mai presus de moarte.
Insă această biruire a morţii se vedea în felul în care înfrunta boala. Trebuie să notez faptul că fericitul Mitropolit a înfruntat moartea ca un adevărat creştin. S-a îndreptat spre moarte „ca o oaie spre junghiere" fără nici o împotrivire, fără nici o plângere împotriva lui Dumnezeu.
Se mărturisea în mod regulat în vremea bolii sale, se împărtăşea, şi-a redactat testamentul etc. Inţelesese că nu mai are mult de trăit şi neîncetat îi dădea slavă lui Dumnezeu. Se ruga spunând: „Facă-se voia Ta!" Nu întreba ce spun medicii. Toate acestea nu-l interesau. Se îngrijea, mai cu seamă, să se pregătească pentru întâlnirea cu Hristos. Se străduia să-şi păzească mintea curată pentru a da răspuns bun Mai-marelui păstorilor, Hristos.
Fericitul Mitropolit al Edessei, Calinic, avea înlăuntrul său adevărata viaţă. Avea viaţa lui Hristos. Purta în suflet o neîncetată luptă împotriva diavolului. Se străduia să biruiască şi a biruit. Făcea cunoscute aceste lupte, nu ca pe nişte trăiri ale sale, personale, ci ca învăţăminte. Dacă lăuntric se ivea acel pierzător „De ce?", afla calea
potrivită de a-i face faţă. în cuvântările pe care le ţinea se putea vedea această luptă. Nu vorbea din cărţile citite, ci, în realitate, se analiza pe sine, fără să urmărească prin aceasta o introspecţie, fără să facă psihanaliză. De aceea, cuvântul său intra de-a dreptul în inima celui care îl asculta.
S-a spus despre felul în care vorbea că avea un cuvânt plin de putere, ce curgea asemenea cascadei din Edessa. Sunt oameni care consideră aceasta o exagerare. Nu este, însă, aşa. Dincolo de faptul că de multe ori cuvântul său avea putere, era, totodată, plin de tărie şi prin felul în care era exprimat şi rostit. Poate că de multe ori era simplu, însă se dovedea a fi mare şi se revărsa năvalnic, ca un torent, fiind unul pătrunzător. în aceasta se arată măreţia cuvântului. Avea un stil direct de adresare către credincioşi. Iar aceasta se datora tocmai faptului că spunea ceea ce trăia el însuşi lăuntric.
In cartea pe care am scris-o despre Mitropolitul Calinic prezint două dintre cuvântările sale, înregistrate pe bandă magnetică, pe care le-a rostit fără a se pregăti înainte. Ceea ce spunea despre sine însuşi în răstimpul bolii: „Sunt o zdreanţă", este întocmai cuvântul pe care-l rostise în faţa credincioşilor din Edessa, folosind persoana întâi plural: „O! Cât suntem de zdrenţuiţi sufleteşte!" Este un cuvânt mare şi puţini îl pot cuprinde. Aşa cum puţini pot înţelege cuvântul lui Hristos: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?", tot astfel, puţini sunt cei care pot pătrunde acest cuvânt al fericitului Gheronda: „Sunt o zdreanţă." Este o kenoză. Cuvântul acesta este kenotic. Un cuvânt de slavă. Inlăuntrul lui se ascunde întreaga sa viaţă. Iar întrucât îl rostea cu nădejde în Dumnezeu şi făcea pomenire de mila lui Dumnezeu, cuvântul acesta arată ridicarea sa mai presus de moarte. Cu cât oamenii se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se simt mai mult „pulbere şi cenuşă" (Facerea 18:27). In acest minunat cuvânt văd luptele unei vieţi întregi, de 65 de ani. Ne arată marea valoare a prihănirii de sine.
Slava nu o văd nicăieri în altă parte decât în suferinţă, în prihănirea de sine şi în kenoză. „Dumnezeu Şi-a ales .. .pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt" (I Corinteni 1:28). Măcar de-ar fi multe „cele ce nu sunt", ca să le nimicească pe „cele ce sunt", care dau naştere atâtor anomalii în societate! Şi credincioşii cer păstori care să facă parte dintre „cele ce nu sunt", dar să fie cu adevărat în Hristos.
Acum, când scriu aceste rânduri, au trecut doi ani de la adormirea sa. Astăzi este ziua sa de naştere. Ziua în care s-a născut. Şaizeci şi cinci de ani a fost purtat în pântece pentru a se naşte. Iar în această zi, 7 august, s-a născut într-o altă lume. A ieşit din pântecele acestei vieţi şi a intrat în viaţa pe care o simţea încă de când se afla în pântecele ei. Pântecele Bisericii este mormântul cel dătător-de-viată. Au trecut doi ani şi în toată această vreme pomenirea sa nu s-a şters.
Cred că vor mai trece încă mulţi ani fără ca aceasta să se piardă, căci fericitul Mitropolit Calinic trăieşte în sânul Bisericii, iar Biserica, Trupul lui Hristos, este veşnică. Nu moare niciodată.
Există evenimente fireşti, precum răsăritul soarelui, de care nu te saturi privindu-le. Cu cât le vezi mai mult, cu atât le simţi mai înnoite. Dacă aşa stau lucrurile cu cele fireşti, cu cât mai mult cu cele ale Harului lui Dumnezeu, cu roadele Preasfântului Duh! Crucea lui Hristos este sfântă, fără încetare lăudată de Părinţii Bisericii. O priveşti şi iei Har şi binecuvântare. O închipuieşti asupră-ţi şi toate puterile vrăjmaşului sunt puse pe fugă. Te ţintuieşti pe cruce şi te mântuieşti. Este magnetul ce atrage milioane de oameni şi îi însoţeşte în urcuşul lor spre slavă.
Fericitul Gheronda a fost un om răstignit de bunăvoie. De aceea, îl vezi şi nu te împuţinezi, ci te umpli. Nu te cheltuieşti, ci neîncetat te reverşi în afară. Cuvintele nu contenesc. Te odihneşti şi nu te saturi. Te odihneşti prin faptul de a nu înceta să aduci cântare de laudă. Vorbeşti şi limba ţi se îndulceşte. Te gândeşti la el şi te linişteşti.
Inlăuntrul tău răsare un soare. Este sfânt. Şi demonii dau mărturie de aceasta. Este plin de o mare strălucire. S-a ridicat mai presus de moarte. In preajma sa, în întreaga-i viaţă şi în răstimpul bolii sale, am văzut ce înseamnă moartea cea de-viaţă-dătătoare, ridicarea mai presus de moarte.
Luptele sale şi-au primit răsplătirea. In Sfântul Munte se spune că, după luptele unei întregi vieţi de nevoinţă, mulţi monahi se învrednicesc la sfârşitul vieţii s-o vadă pe Maica Domnului. Aşa s-a petrecut şi cu fericitul Calinic, care a fost un adevărat aghiorit. I s-a arătat Maica Domnului şi l-a binecuvântat. Dumnezeu Şi-a pus, astfel, pecetea Sa. Ne-a dat încredinţarea vieţii celei adevărate. Moartea nu mai există. Stăpâneşte viaţa, teologia cea vie.
IPS Hierotheos Vlachos
Fragment din cartea "ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI", Editura Sophia
Cumpara cartea "ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.